Moşka

Aseară am ieşit în oraş la o cafea spontană. Fiind Crăciun, nu am avut idei mai bune.
La automatul de pe centru m-a interpelat o micuţă fiinţă, care cu un espresso gigantic între pălmuţele reci mi s-a recomandat cu adânci subînţelesuri: Piticul Matematician. Am rămas mut de uimire, în sfârşit l-am întâlnit!
Mi-am amintit că l-am aşteptat de două ori degeaba, şi m-am uitat condescendent în jos la el. Mi-a zis că nu-i place de Spin, şi mi-a plăcut mult asta.
Cică îmi era dator cu un party, şi m-a prins de gambă. În 4 secunde ne-am trezit într-un fel de menajerie dansantă. Toată lumea era paşnică, era chiar şi un saxofonist live, ce mai, un party dichisit corect. Am stat vreo 2 ore de poveşti cu matemagicianul. Am apucat să am vreo trei revelaţii şi jumate, când am observat un şrek megabeat care se lua de toate fetele. Cioban din nemărginire, care ştia ce face. Strica dancingul, aştepta să sară careva în schemă.
Nu sunt din fire extrem de protectiv, dar când maciomanu' s-a apropiat de piticul meu, care dansa cuminte pe umărul meu, am simţit cum din pielea mea se desprind 3 trăznete sferice disruptive, aşteptând un singur semnal. A apărut şi Zmeoiu' cu colţii scoşi, şi am decis că mai bine plecăm noi altundeva, decât să-i dăm satisfacţie beţivului.
Am aterizat la nişte amici de-ai Zmeoiului, care regreta tot mai tare că nu-i mutase falca şrekului, ca între "fiare", cică.
Am intrat în vis pe o fereastră cu obloane verzi, strecurându-mă printre funcţii vitale şi gânduri integrale.
Uşa somnului îmi era blocată pe dinăuntru, ceea ce nu m-a deranjat deloc pe parcursul zilei de azi.
Azi, după 3 ani, mănânc o ciocolată Poiana.

 

Visine în Livezi

Duminică, după performance-ul lui Zmeoiu', abia de-am mai rămas trei treji vreo oră,
şi ne-a dus taxiu' la culcare.

Înainte să înceapă, în timp ce potriveam cu băieţii proiectorul, Spinul era înfipt bine în urechea mea internă, şi comenta în paralel, maramite pentru sinea lui, că "de ce tehnica are tot mai multă pondere în spectacolele din ziua de azi?", şi alte bălării de astea, de nu mai ştiam de pe care laptop pe care trebuia să copiez, ce, melodia asta care o aveam salvată nu cu titlu, ci cu dată - deci un delir.
Apoi am aşteptat revoluţia galactică, căţărat în cel mai înalt vişin din Livada Universală.
Aşa am sfârşit/început prin cel mai simplu fapt: privind copiii cum se joacă, am înţeles tot.
Am înţeles asta în timp ce mă suiam pe gândurile care mă doborâseră,
în timp ce toţi copiii lumii se făceau mari,
în acelaşi timp eu rămânând copil, culegând infinitul necopt din vişin...
Iată o amintire de-a mea (şi a tuturor copiilor), pe care urechile bătucite ale Zmeoiului au cules-o direct de pe creanga cea mai de sus, cu ajutorul Spinului cu siguranţă...

...ce faci acolo, măi?

Cred că hoţofanul ăla de Zmeoi, şi smekerul de Spin, vor avea câteva de încasat anul ăsta. Vişina de pe cireaşă ar fi să le încasez tot eu, care în ultima vreme mă grijesc ca un disperat de armonia tuturor, împotriva tuturor. Dar am calculat că îmbunătăţirile mele drastice abia de mâine îşi vor face simţită absenţa.

Pregătiţi de zbor

Urmând sugestiile Spinului, mă voi strădui să fac la Cluj două tentative de decolare cu covorul.
Prima, în Spaţiu (cafe-ul ăla din Haşdeu, lângă căminul 14). Duminică 16 decembrie 2012, spre seară.
Lansarea asta spontan-intergalactică va fi susţinută sonor şi de Zmeoiu', care ţine neapărat să ne cânte vreo 6 melodii în primă audiţie. Oricum, de fapt zborul nostru lin va fi garantat de poveştile iernatic-tematice ale Spinului...

(credits: Iulian Pietrar)

Apoi, luni 17 decembrie, direct din vârful Cetăţuiei, în penultima săptămână a anului 2012, voi demara prima mea emsiială în noua locaţie Gazette  - seară de dub-reggae! Abia aştept să aterizez de pe covoraş pe urechile celor prezenţi, să ne aşternem cu toţii pe ecouri nesfârşite.
Sper să mă vindec, cu tona asta de ceapă, de viroză. Şi, mai ales, de semipanica produsă de perspectiva unei zbenguieli pe cinste...

 

Mosniko Lae

Deşi trebuia să merg ieri, abia azi dimineaţă am ajuns la bunică-mea, să văd cum se bate covorul singur, după cum mi-a lăsat bileţel Spinul.
L-am pândit pe Piticul Matematician, companionul meu promis, dar nu am observat pe nimeni prin jurul meu, decât o babă la geam care s-a uitat urât la mine cu o satisfacţie enormă, vreo 3 minute, cât m-am chinuit să urc singur covorul pe bară. Apoi a tras ofuscată oblonul.
Ecoul fiecărei bătăi se răsfrângea amplu şi armonios din covor înspre blocurile din jur: în cartierul Hipodrom, o linişte matinală numai bună de tulburat. Elevii de la şcoala 19 treceau miraţi pe lângă mine; după feţele lor, sigur unii nu aveau deloc idee ce fac. Ah, şi nu aveam ţigări deloc, deci mintea mi-era pe standby de când m-am trezit. Meseria e brăţară de aur, gata, dă-i bice băiatu'!
Am demarat, cu respect pentru toţi mahmuriştii vecinătăţii, un ritm ternar timid. Megaprăfuindu-mă, am trecut treptat la măsuri mixte, de 6 plus 7 şaisprezecimi, diverse poliritmii (3 bătăi pe 2 respiraţii, o jumate de covor în 14 bătăi pe 7 paşi, o înjurătură pe cadenţă la fiecare final de carpetă, 50 de lovituri la două mâini pe dos de mochetă, etc.). După vreo 3 ore mi-am terminat foarte voios treaba. Bunică-mea, femeie înţeleaptă de 81 de ani, pe lângă bani de ţigări, mi-a dat cadou casetofonul ei Sanyo, eroul tehnic al copilăriei mele, prietenul meu cu care inventam nesfârşite jocuri. Astfel, azi mi-am amintit unele dintre manevrele mele favorite:

Incredibil cât sens pot face în mintea copiilor nişte butoane!
Pe lângă uimirea şi resetul dat acestor amintiri de 30 de ani, m-am bucurat că nu m-au mai poţoprit obişnuitele mele gânduri aiurea, cele străine de mine. Deci îmi place să bat covoare, e relaxant.
Aş putea să îmi câştig existenţa din asta? Tot mai mulţi îşi permit să dea covoarele la curăţat, de fapt nu e pont să fii bătător de covor.

...poate e mai bine să fii călător pe covor

Spinul tocmai mi-a trimis mail că organizează undeva în Nemărginire un mic party, de ziua Scorpionului, tatăl său natural-naturalist. Piticul Matematician, care bineînţeles că a fost ieri degeaba la bunică-mea şi deci m-a pârât la Spin, va veni deseară să îmi arate calea spre bairam. Minunat oare?





    

Un amic al Pădurii

I-am explicat aseară Spinului cum vinul are o vibraţie mai bună dacă e servit la năstrapă, şi el drept răspuns mi-a lăsat temă un bileţel - lucru total nou pentru stilul lui - pe care scrie:

"marţi dimineaţă ai de făcut un studiu asupra următoarei teme: cum se bate covorul singur. Am observat că te tot lamentezi cu privire la singurătate, astfel că în această problemă am avut eu grijă să faci progrese. Te va însoţi Piticul Matematician, un amic bun de-al meu. Marţi va veni şi el cu tine la bunică-ta la sgara blogului, unde te vor aştepta deja bătătorul, ritmul şi covorul; Piticul Matematician o să te supravegheze la lucru, gata să te ajute dacă ai dubii. Te rog ia în serios tema asta, el a inventat formula singurătăţii umane.

p.s. poate tocmai pentru că am bătut atâta cale, a fost plăcut la gust micul repaus la tine, mă bucur că ieşim din mocirlă. Dar. Tot la fel de prost dormi. Bea ceai de tei."

Am stins veioza şi mă culc, suspect de liniştit.

Paus

Aseară când a ajuns Spinul la mine, deja aveam câteva năstrape avans, aşternute cu grijă în suflet, peste pustiul de peste zi; ceea ce mi-a permis să devin mai jovial abia spre miez de nuapteh, la fix cât să rămân în termeni paşnici cu invitatul meu de vază:

Spinul a apărut în ţinuta lui de gală şi ceva cizme superşmekere. S-a făcut comod, povestind aproape în continuu. A delirat mai degrabă. La început bea şi el cot la cot cu mine, apoi s-a pleoştit brusc, când şi-a amintit de vremurile când scutura eşarfe colorate în soare, de 23 august.
Când să povestesc şi eu ceva, a apărut Zmeoiu, care nu s-a lăsat până nu mi-a terminat tot vinul. Adică în 5 minute. Venise de la o petrecere pe care a spart-o fără să vrea, şi era cam amărât. Ridicase piciorul pentru a explica ceva unui amic, şi ăla crezuse că e rost de bătaie. De o neînţelegere mai mare nici că avea nevoie. Am încercat să-l consolez pe Zmeoiu şi să-l anim puţin pe Spin, dar seara a fost prea lame ca să mai pot da detalii.
Azi în schimb, cred că va fi altceva...

O Sărbătoare Mare

A trecut ceva vreme de când Spinul nu a mai apărut pe zonă.
Mai ciudat, unii dintre prietenii mei mă întreabă de el, aşa că i-am trimis totuşi un semn.
Alaltăieri, porumbelul meu voiajor a pornit în zbor cu pergamentul în gheruţe, din Răşinari până la Duruşa şi retur: Spinul mi-a răspuns bucuros la invitaţie, promiţându-mi solemn că va trece sigur azi la câteva pahare de vin.

Mi-a povestit cum s-a trezit înfipt în blana unui urs panda, undeva prin provincia Sichuan. Din cauză că ursul era în stare de libertate, a avut mult de lucru până să se desprindă cumva din blana aia alb-negru şi să ajungă înapoi, pe meleagurile natale, pentru sărbătoarea de mâine.
Pentru mine, momentul festiv nu e doar ziua de mâine, a tuturor românilor, ci şi ziua de azi, a celor peste 700.000 de Andrei şi Andree, tot români şi noi. Aşa că mai torn un vinuţ. Să bei singur e un deliciu, uneori.

Vom avea ce argumenta deseară, pentru că Spinul e de părere că identitatea românească trebuie re-construită în mod activ, cu mijloacele ce le avem la dispoziţie, în timp ce eu nu pot credita niciun fel de artificii în acest sens. El apreciază valorile trecutului, pe când eu pot cel mult contempla ruptura istorică în care m-am născut.
Studiind puţin fenomenul identităţii noastre, care alimentează naţionalismul în România, m-am afundat în câteva teorii de nişă (deocamdată), dintre care cea despre originea noastră exclusiv dacică mi-a părut cea mai spectaculoasă. Aporia originii neamului nostru e un semn bun, în sine. Istoria noastră, aşa cum a trecut de filtrele comunismului, nu se poate rescrie, ci eventual doar reinterpreta. Complexele noastre, alimentate timp de 50 de ani prin metode indefinite, după '89 au ieşit la iveală, şi abia acum unii scăpăm de ele. Senzaţia e extraordinară: parcă de la o vreme spunem puţin altfel că suntem români, nu? Şi mândria asta, deja e şi altceva decât o spune cuvântul. Pentru că românii sunt şi altceva decât credeau ei până nu demult. Aici e şi problema istoricilor, arheologilor.

Dar răspunsul la întrebarea "ce putem fi?" este o mare responsabilitate, cu multe capcane. Dacă el ia naştere timid, imediat i se îndeasă câteva forme extreme. Lozinci învechite de genul "credinţă adevăr şi neam" nu se mai pot adresa oamenilor reali, cei care existăm azi. Cine reia schema trecutului pentru a construi în prezent identitatea unui popor, este condamnat la mari riscuri. Păi ce treabă au cu neamul, copiliţele de 15 ani care merg la mall în weekend la concert Andra? Sau ce adevăr e în glasurile tuturor intelectualilor care 20 de ani s-au văietat că în România e naşpa? Să nu mai zic de artişti! Unii au început să joace rolul de formatori identitari, dar procesul va dura mult peste dispariţia noastră, a tuturor celor de acum.
Greu de definit românul, dar altfel nu se poate.  
Aşadar, neo-naţionalismul din România modifică genetic sămânţa sănătoasă a românismului, grăbindu-se să crească artificial noua identitate românească. Şi asta e firesc. Ce nu e firesc, e apatia care încă ne bântuie.
Gaşca de intelectuali din jurul lui Nae, prin anii '30, la fel cred că simţeau această nerăbdare de a arăta ce înseamnă a fi român. Apoi şi-au dat seama că nu merge aşa, cu ideologie totalitară.
Mai sunt şi practicile astea turistice. Străinii sunt curioşi din fire, tot mai mulţi vin să vadă efectiv ţara noastră. Şi cum românul e descurcăreţ, făcând el un slalom abil printre libertate şi capitalism, a ajuns la cele mai directe forme de definire identitară: sarmale, brânză, năframe, sate goale, etc.
Adică o reluare a valorilor trecutului, aşa direct, fără prea multe gânduri. Iţă romanian bizniz, u no?
Dar nu cred că toţi străinii pun botul la ce le vindem noi. Unii mai văd şi printre rânduri. Dincolo de prima impresie. Că au şi ei Vocea României, şi ziua lor naţională, şi istoria lor, oarecum la fel, aş zice.
Oricum, la nivel mondial reapar tot mai multe semne ale nevoii de identificare regională, nu naţională (catalanii, de exemplu). Pentru că globalizarea are şi efecte secundare, tot mai vizibile.
Fenomenele astea complexe au darul să mă adoarmă.
Spinul ştie să le zică mai clar.

Re (gele & gina) = Fa (me + te)

Ca să mai scap de Spin, m-am refugiat la Tănăsikă în cuib, unde am avut linişte şi bronşită câteva zile. Dar nu a durat mult până să-mi dea de urmă mr. Ţepeşelea.

- Aici te-ai ascuns, ha? Tănăsikă dragă, ia mai pune nişte tulburel în pahare

- Nu m-am ascuns, Spinule. Mersi, eu nu beau.

- Oh ce minune minunată, rămâne mai mult vin pentru noi. Gazda se bucură că nu bei ca porcu', nu?

- .....mmmeehmmm. 

Tănăsika ezita să spună ceva, şi eu m-am simţit oarecum prost. Ea şi cu Şpinozu' se pot înţelege din priviri, şi trebuia să schimb rapid subiectul delicat al patimii mele bahice. Ca norocu', ţepu' avea altceva de zis:  

- Hai să vă zic o poveste pe care am spus-o şi alaltăieri tufelor de coacăz: Regele Negru salvat de Regina Albă. O revenire spectaculoasă a ideii dramatice de trai în doi, spusă pe înţelesul vostru, dintr-o perspectivă karmică asupra răzbunării şi ignoranţei ca greşeli tipice umane.

- Dar noi nu....

- Lasă detaliile acum, mai bine ascultă! Ce tot ai mereu de completat, faţă-palidă? Crezi că e cazul să spui tu acuma ceva? Tu cum de îl suporţi, măi fată?

Am tăcut ruşinat. Tănăsika părea bucuroasă puţin pe dinăuntru, că mă mai pune şi pe mine cineva la colţ.

Spinul a început să depene alene un rezumat al lungii şi labirinticei poveşti: 

Regele Negru, care domnea ultra-abuziv peste un regat devenit treptat inexistent, aproape că moare: Regele moare, trăiască Regele!
Dar este salvat în ultimele momente de Regina Albă, cea care demult îi explicase că pe timp de pace nu e obligatoriu să abuzezi de putere, ci se poate să fii bun şi egal cu supuşii. Dar el nu o ascultase atunci, argumentându-şi mereu în sinea-i arogantă că un rege tot rege rămâne, indiferent ce-ar face. 

După o un război scurt (5 mutări în 2 ani) cu Regatul Alb, Regele Negru a fost părăsit de toţi cei din jurul său: 

Regina Neagră l-a părăsit cea dintâi, fără un motiv anume.

Mutările Regelui Negru au devenit tot mai pripite, unele fără noimă chiar şi pentru cei doi nebuni angajaţi la curtea sa.

Înaintea matului, nebunii s-au urcat fiecare pe un cal negru, şi duşi au fost.

Cele două Ture au fost dărâmate la o răscoală de către pionii nemulţumiţi de nivelul de trai.
Regele Negru a ajuns astfel singur, pe marginea prăpastiei cosmice, contemplând Marele Hău. 
Perspectiva sumbră a căderii în gol este singura lui opţiune. Mai ales că totul se petrece doar în capul Regelui. În realitate, toţi sunt lângă el pe câmpul de luptă, aşteaptă ordinele sale. Nu e nimic pierdut, totul depinde de Rege. Fatalismul său implacabil îi va pierde...  

Regina Albă a câştigat războiul fără sacrificii. Fiind adepta Concepţiei Comune, nu a avut de luptat cu mândria monarhică, şi fireşte că strategia flexibilă a dat roade. Ea însăşi a pornit campania de salvare şi reabilitare a Regelui Negru. Acesta, şocat, şi-a dat seama că până atunci a trăit în eroare, adică degeaba, şi a promis că va începe să-şi roadă sistematic unghiile dimineaţa la trezire, renunţând la fumat şi alte mici abuzuri, intrând de bunăvoie în cutia plebei. 

Totuşi, cei doi nu au trăit fericiţi

până la adânci bătrâneţi, 

pentru că adâncimea nu îmbătrâneşte

şi bătrâneţea nu-i adâncă... 

Când ne-a trezit, drept pedeapsă pentru că eu şi Tănăsika am adormit cu capul pe masă, Spinul ne-a obligat să promitem că a doua zi dimineaţă vom pune în scenă toată povestea. Având el un part-time-job cu ceva puieţi de meri pădureţi sub Feleac, are nevoie urgentă de o filmare educativă. Tănăsika a fost de acord să nu cerem nimic, asta fiind şi oarecum de bun-simţ. Deci iată-mă lucrând ca fraieru', în moviemaker-ul care crapă de 3 ori pe minut, mai precis ca bigben-ul. După câteva ore, spumegam de nervi, mai ales când Spinul mi-a promis în semibatjocură că viitoarea mea viaţă va fi fericită. Cică voi fi fabulos de bogat şi celebru - ah câtă inutilitate laolaltă, în promisiuni de genul ăsta! 

Ca şi cum eu acum asta caut! Ce mai, un imens nonsens, jignitor prin logica simplistă cu care mi-a fost înfăţişat drept temei al vieţuirii în acest Univers.

Dar ceva a fost palpitant totuşi. Am murit de râs în unele momente. De exemplu, Spinul filma aplecat pe pervazul geamului, furat de "acţiune" (mda...).

Când s-a speriat domnul regizor-cameraman-etc,  avea o moacă de toată coma. Trebuia să îl filmez eu pe el. Acum ştiu că are frică de înălţime, nu doar de tată-so, Scorpionu'. 

După ce am terminat de montat videogoanga de mai jos, Spinul mi-a promis că până la carnaval nu mai apare.

Aşa că e bine. Pot sta liniştit.

Dar presimt că nu o să mă maschez cum vreau eu.

Zbârliri reciproce

- Sunt sătul de toată mascarada asta burlescă! se răţoi azi la mine Spinul pitit după canapea. Am citit aproape tot ce ai scris, şi nu am înţeles decât că îţi baţi joc de noi, punându-ne răbdările la prăjit.
- Nu prea cred că ce vezi tu la mine e burlesc, mai ales în cele scrise. Şi dacă ar fi aşa, ce treabă ai tu Spinule? Eşti liber să nu citeşti.
- Crezi că te poţi apăra prin metoda asta idioată? Marele Hău ne paşte pe toţi şi ţie îţi arde de libertăţi? Viitorul umanităţii depinde de Concepţia Comună, pe care tu o sfidezi cu neobrăzare prin pasivitatea ta exasperantă.
- Nu pot concepe să exist altfel decât o fac. Viaţa mea e un râu pe care nu îl poate digui nicio dogmă, oricât de inactivă ţi-ar părea starea mea.

Eram şi eu destul de nervos, pe punctul să-mi zbârlesc perii din zona lombară. Într-adevăr am întâlnit tot mai des în media zvonul cu sfârşitul din decembrie, deja treaba are statut ontologic: frica există, pentru că se propagă cel mai uşor şi intră cel mai adânc. Oare toţi vor înnebuni, ca Spinul? Aici e ori-ori. Poate eu sunt cel care am luat-o razna....Dar Spinul nu era în toane paşnice:
- Viaţa este Mica Condiţie, pe care tu nu o respecţi! Făcea spume la vârful ascuţit.
- "ca co"? Doar asta îmi suna în cap: ca co, ca co...
- Nu trăieşti cum se cuvine, şi asta nu-mi convine mie la tine, băiete! Eşti un tânăr capabil, ai putea face atât de multe în timp ce tu stai şi te gândeşti. Chiar aşa: zi-mi şi mie, la ce te tot gândeşti?
- Păi, e mai greu de pus în cuvinte, dragă Spine!
- Ar trebui să îţi faci un program, de care să te ţii o vreme, şi atunci vom vedea ce şi cum se poate pune în cuvinte. Şi Zmeoiu' s-a lăsat de lucru, stă toată ziua pe internet şi-şi pierde nopţile pe internet. Nu înţeleg ce se întâmplă cu voi.
- Păi Kirurgul Luminii se pregăteşte de operaţie, care a fost programată demult, de pe vremea Penultimului Demiurg, nu? El cu planetele şi găştile lui de panicarzi or fi răspunzători, întreabă-l pe El de ce se pare că trebuie neapărat să se agite omenirea atât de tare în ultima vreme.
- Mă tu crezi că eu nu ştiu cine e Kirurgu' şi care va fi situaţia? Păi tocmai de aceea vreau să te scot din letargie, că doar prin puterea gândului nu vei supravieţui. Inima e şansa noastră a tuturor.
- O, minunea Micuţei Condiţii, care ne este darul iubirii zbuciumate pe Pământ! Ce vrei să fac dacă momentan sunt mai nihilist. Nu am, asta e. Nixam feeling, pentru nimic în şi din Lume.
- Hai că te las, fie ca Marele Hău să te ocolească!

Am rămas mască. Ce să mai şi zic, vorba aia:
"ddflknvlskdfj bv lsdkjbkdnvldfk zy bjvdhţlnţhnlmvdfloşvk bn msşlţsdv"

Bosstanova

- Deseară se scobesc bostanii, Pădurene! Şi nu numai, poate vei întâlni niscaiva piţipoance întunecate pe la colţuri de pub. Să ai mare grijă pe unde umbli la noapte.
- Spinule, şi eu am visvăzut că mă preocupam cu un dovleac imens, îmi făceam un autoportret sau ceva de genul ăsta înainte să mă trezesc, dar de fapt eu nu mă pricep la scobit artistic în coajă. Mai ales că nu m-a prins ideea de helouin.
- Da? Şi cam la ce te pricepi tu, măi?
- Momentan la nimic.
- Extraordinar. Câtă lejeritate! Te admir, eşti sincer. Uite, eu am lucrat pentru tine, în timp ce tu stai şi aştepţi să te pricepi. În clip e vorba despre decalajul enervant dintre cum te vezi tu şi cum te văd ceilalţi; poate te prinzi şi vei pricepe. Ia stick-ul ăsta şi vezi ce ţi-am adus spre vedere şi luare aminte. 
Am copiat cuminţel ultima creaţie vizuală a Spinului, şi m-am uitat cu o dulce resemnare.

Spinul aştepta o reacţie de la mine, dar nu prea ştiam să zic nimic. Tensiunea dintre noi mirosea a fludor (chestia aia de scotea fum pentru ciocanul de lipit luat pe furiş de la tata din sertar), tot universul se pregătea să mă pirograveze, urma sentinţa definitivă a Spinului, eram captiv într-un covor cu răpirea din serai, eram o reamintire vagă a prezentului...


- Nu-i aşa că viaţa-i grea? Uite cum ai ajuns, faci pe marele vesel-voios dar se vede, amice, că eşti trist. Nu mai ţin smecheriile tale, bă faţă palidă. Un ortodont ar avea mult de lucru la gura şi capul tău, cu mandibula aia care numa clănţăne atât de previzibil odată cu venirea frigului.
- Spinule, ce ai?
- Mă enervezi la culme cu felul tău de a fi. De a nu fi, să fiu mai exact. Hai că vorbesc cu muma să îţi facă de deochi. Te aduce ea înapoi din Marele Hău.
- Bă nebune, lasă-mă în plata păcii mele, ce pana mea vrei. Dă-te-n fraza neamului, hai dispăroiu! Gâââţi!!


Azi e preafrumos afăriţă, nu am de gând să-mi pierd vremea cu.

Obişnuiam să cunosc

M-a trezit Spânacu' azi dimineaţă agitat nevoie mare, cică l-a lovit inspiraţia.
Într-adevăr nu mă aşteptam din partea lui să mai aibă şi preocupări artistice, aşa că am acceptat să îl ajut să-şi scoată la iveală mocneala.
După vreo două ore de brambureală pe note şi nervi editaţi întinşi la uscat pe balcon, am ajuns la un fel de chestie, varianta finală a moşmondelii din capul spinului.

Spinul e foarte fericit, şi am bănuiala că mai nou a dat în mintea copiilor.

- O să îţi mai dau câteva idei cât de curând, Pădureluşu' taikii!
- A, nu e nevoie my dear Spinzer, cred că îmi ajunge asta. Am treabă până vineri, nu am timp.
- Da' pe aia cu "melc melc codobelc" o mai ştii?
- Cred că da, e foarte simplă.
- Vreau să o combinăm cu Plateau de la Nirvana.
- Nu acum, serios, trebuie să plec.

Pac, am trântit ukuleleaua şi am închis lektoku', altfel nu scăpam de filmele ţeposului compozitor

Haters weekend (parcă)

Spinul m-a găsit, chiar dacă stăteam pitit undeva prin jurul Clujului. Mă bate acum la cap să mergem deseară la Şuie Paparude în Boiler, deşi i-am spus că nu am bani , deci niciun chef de party.

- Fac eu intrarea, hai să mai vezi ce face gaşca lu' Dobrică.
- Ştiu ce fac ei, i-am urmărit pe net, Spinule.
- De parcă e acelaşi lucru. Au un album nou. Nu ştii de el.
- Ha? Păi ştiu că Bean e demult în locul lui Junkyard. Te deranjează dacă sunt nostalgic? Restecpa Subcarpaţi, nu-mi place Roa, dar Şuie pentru mine rămân ăia vechi.
- E important de fapt să ieşi prin oraş fără să sfârşeşti în şanţuri, asta e miza mea.
- Mda, minunat. Clujul n-are şanţuri secrete pentru mine, doar prea multe mari festivaluri, eventual. Vedem.

Exerciţii şi probleme

Vreau să găsesc soluţia simplă, cea care fuge de mine de când mă ştiu. O fi având motivele ei.
Mi-am luat şi mi-am dat timp destul, gata, pot dovedi oricui: complicaţiile nu duc nicăieri.
Mi-e ciudă uneori pe Spin pentru că văd cum trăieşte el aşa, gordian dar nu egoist.
Practic, trebuie să rezolv cât mai curând dpdv scenic câteva situaţii de viaţă, în planuri diferite; deocamdată sunt un băiat de 9 ani ce şi-a demontat maşinuţa preferată, piesă cu piesă, şi când a montat la loc totul, i-au rămas câteva piuliţe. Nu contează că maşinuţa merge mai bine, ci cum fac eu să nu mai adun tot felul de piuliţe.
"Dă cu virgulă."
Vorba asta o aud tot mai des, intuitiv cred că înseamnă acelaşi lucru, spus mai simplu.

Un nou weekend extraordinar

Şi aşa, am adormit cu Spinul după ureche.
Exact înainte cu 27 de minute de a mă trezi, o voce mă certa deja. Rateu mi-am zis, la mine o ziulikă începută prost nu se mai termină ever.
- Hai trezeşte-te odată bă frecţie somnambulică, Soarele e deja de 46 de spin-suliţe pe ceriu!
- Stai să îmi termin visul, tu pune de cafea şi alarma şi mă trezesc ca deobicei, după 3 snuzuri.
- Îţi crăp io capul ăla gol plin de fiţe, ce snuzuri visezi? Hai că avem treabă azi la biserică.
- Ha? (snooze) Cum adică la biserică?
- Am glumit, trebe să mergem să verifici ceva soundsystem la biserica din Groapă. Am primit aseară un email superluminic-cetinat, de pe crengile cele mai de sus ale brazilor. Enoriaşii au făcut scandal că preotul şi cantorul se auzeau de departe, aşa ca de pe dealu' ălălalt, deşi toată lumea îi putea prinde de mânecă. Biserica aia e mică, nu-i loc nici să m-arunc pe jos, de înghesuială ce e.
La slujba respectivă, din spate s-a născut vuietul cum că e o lucrare necurată tehnica asta, cum cântă popa din două locuri deodată, şi pe 6 voci, aşa că enoriaşele acreditate cu grijitul prin incintă au oprit totul - din priza generală, nu din butonul mixerului, care aşa s-a şi ars cred.
- Aham. (snoooze)
- Şi duminică e sfânta Vineri, deci au mare nevoie să le repari sound-systemul.
- Ete na, şi dacă azi e marţi, e Belgia. Dar azi e vineri, Spinule, e meci România-Turcia, zic doi-unu pac lejer le dăm la ei acasă, meci istoric, Spinule, invadează şi românii pe turci, nu numai româncele.
- Nu fii necuviincios că te bate cuvioasa, hai sus. Cafeaua e gata, şi vezi că sor'ta pleacă după weekendu' ăsta minunat înapoi. Ai trei lamulţiani-uri foarte importante de dat, să nu uiţi că te veninez definitiv.
- Merci fructuos Spinule, nu vrei să fii secretara mea?
- Hai numa' hai... Ne vedem la Imago marţi.
- Eheeheee, am impresia că începem să ne înţelegem din nou...(snooooooze) Da' ce ai plecat aşa?

M-am ridicat brusc, mi-am dat seama singur fiind, că fetele cu care m-am trezit mai des, de-a lungul vieţii mele, au avut bunul simţ să fie armonioase la trezire. Deşi eu am fost uneori foarte nearmonios. Dar, mai nou, pentru mine e foarte important să am măcar cinaşa impresie că încep o zi minunată.
Nu ţine prea mult oricum, după ce fumez a doua ţigară obligatorie la cafea şi mă ferchezuiesc, îmi revin la luciditatea greţos-sartriană. Mai ales că uit visele, poate singurul remediu împotriva caninilor realităţii. Nu mai am răbdare să le notez, ca pe vremuri.

Noaptea mondială a Sănătăţii Mintale

Spinul s-a aşezat cu mine la masă. Amândoi ştiam că nu poate mânca vinete, dar i-am oferit, aşa de formă. Mi-a cerut coniac, tot aşa de formă i-am pus în pahar, şi a putut începe.
- După zi, vine noaptea sănătoşilor mintal, deci culcă-te măi gogh-ule!!
- Nu îţi înţeleg raţionamentul şi ultimul cuvânt, Spinule.
- Cei care stau treji noaptea asta vor fi mai sănătoşi la minte tot anul. Tu nu prea mai ai şanse, deci te poţi culca liniştit. Dacă apare scafandrul multicolor de care tocmai îmi povesteai, promit să te trezesc. Hai, du-te.
- Dar nu mi-e somn. Aş vrea să dorm, dar visez că sunt treaz.
- Nu mă nebuni! Stai liniştit, ia să mă scufund mai adânc în capul tău, şi te reparăm. Ca să dormi când adormi, şi să fii treaz când te ridici din pat.

Până să mă gândăcesc eu, Spinul s-a înfipt într-o microclipă după lobul urechii mele stângi. Cred că o să ado...

Nefiind tăiet, păduri cu greieri am

(ocupaţie, profesie, meserie)

Într-una din preumblările debutului toamnei, parcă am zărit în grabă o imagine. Co-pilotam un Duster în goană Buc-Cbu, şi pe la Braşov aşa subliminal am o impresie...hmmm.
Mai departe, mi s-a părut doar.
Dar după câteva zile, se dovedeşte reală impresia aia. Deci chiar există unu' care taie tot pentru tine, pentru mine, pentru oricine.
Dincolo de sperietura standard, m-am întrebat oare ce a fost în sufletul celui care a conceput reclama.
Cu ce îşi ocupă timpul liber. Ce vicii o fi având. Nu Ciobo Măcelaru' e cel mai terifiant, ci gândul din spate, aşa-presupusul umor incisiv mai abitir decât un satâr.



Ieri Spinul mi-a adus codul CAEN pe 2012, cu gândul că poate îmi reprofilez traiul. Om bun, el de felul lui.
Dintre toate meseriile, mi-au atras atenţia cele mai nerentabile bineînţeles. Am bifat ca potenţial coafabile pentru mine următoarele:
- frigiderist-autumnal
- neosofist
- patafizician
- crampator-mentalist
- patetic-sentimentalist
- astrolog distractiv al atenţiei secunde
- oftalolog
- butcher-senior-tester
- îndulcitor ontologic


Ca prin minunea minunilor, chiar ieri după-masă am întâlnit în plimbarea mea duminicală o specialistă în oftalologie. Din prima şi-a dat seama că sunt un pacient foarte înzestrat. Aş putea profesa o asemenea meserie foarte curând, dacă iau meditaţii intense de oftalologie. Cum eu purtam destul moloz pe inimă, nu a fost greu să-şi declanşeze primul oftat de salut. După câteva off-uri preventiv emanate, reciproc-politicoase, am ajuns la oftatul concluziv al poveştii.
Spinul mă pândea demult din tufe. Mi-a şoptit că deja suntem în lună cu R şi ar trebui să merg spre casă că e seară şi se lasă răcoarea, brumărelul.
Nu l-am luat în seamă, mi-am lăsat ego-ul să se reverse dincolo de banca unde mă calificasem, doream să devin cel mai mare oftat de pe Pământ. Aşteptam, curios să văd cum o fi să nu mai cari nicio povară în suflet. Eram foarte încordat la diafragmă, aveam plămânii umflaţi la maxim, când, ce să fie?
Spinul a oftat ironic în locul meu, a semipareză de lebădă gri. Foarte smecher. Mă ştia, eu nu pot strănuta dacă se uită cineva la mine, şi intenţionat a oftat cu o clipă jumătate înainte să îmi dau eu drumul. Mi-a furat momentul, nu mai aveam chef de nicio meserie.
Aşa am ratat marele oftat eliberator.
M-am autoînfrigurat subit, singur, pe mine însumi, mă, -mi, m-. La fel ca toţi cei dinainte, dintotdeauna. Mai tare ca Burroughs în coloana lui vertebrală. Sunt mai rece ca izmenele lui Kundera; cu siguranţă acum în mintea mea e mai frig decât în subterana lui Dostoievski.
Cu gândul înapoi răsucit spre tabelul CAEN cu meseriile-brăţări-de-aur, după îndelungi ezitări azi dimineaţă am decis că în mod cert poate sunt câteva şanse posibil sigure să mă fac frigiderist autumnal. Măcar tura asta, adică până la vara viitoare, greierii mei! Nu disperaţi şi nu îngheţaţi, chiar dacă furnici nu mai sunt destule pentru noi toţi.
Astfel mi-am reamintit, cu toate catenele sănătoase, de farmacistele care ne aşteaptă zilele astea să răcim. Voi fi în primul val de cetăţeni, cei care nu ştiu să ţină cont de vreme, cei care nu cred că sfârşitul verii e atunci când se taie porcii de crăciun, tot tot tot. Mi-am amintit şi de centralele pe stand-by din casele românilor, cum le vor pune în funcţiune în perioada asta. De armatele de instalatori care aşteaptă de un an să-şi dea avizul; de profesorii universitari, de croitorii de haine de iarnă, de toţi cei care se supun ciclurilor mari din câmpia muncii. Taximetriştii, tehnicienii dentari, au mereu de lucru, de exemplu. Sau fasonatorii.

În lipsă de alte ocupaţii personale, adică în lipsă de contact cu muza, am scormonit trecutul puţin, să văd cum mai sună vechiul nou-val-de-întunerec-muzical.

Agonistica luminii

exactissim

Luna plină de ieri dimineaţă s-a încăpăţânat să nu mă lase să dorm, dorind să fie admirată exact în punctul ei de glorie, cerându-mi maximul de precizie în calcule nocturne şi lipsă de greşeală diurnă. Toată ziua am studiat motanii, iar noaptea am revăzut calculele. Mă consideram pregătit să admir scoborârea Lunii pe vârful dimineţii.

Pe la 3 noaptea însă, îmi intră un gând în gând. Spinul s-a întors! Simţeam că e undeva prin grădina mea, aşa că am ieşit precipitat, fără lanternă. Era lumină ca ziua. Tocmai când să calc şi eu ca omul din greşeală pe un arici, atunci m-a străfulgerat revelaţia: Luna luminează mai intens noaptea decât Soarele ziua!

Fiind o revelaţie nocturnă şi solitară, am lăsat ariciul în treburile lui, şi eu mi-am văzut de ale mele. Dar somnul, nicăieri. După un studiu de caz al luptei lumină-întuneric, şi al simetriei perfect echilibrate dintre lumina solară şi cea selenară, am observat că Spinul dispăruse, nu înainte de a-mi implanta în cap o vâjâială incredibilă.

Risipei ne dedarăm

...duceam de zor

dorul pădurii

rătăcind prin Bucureşti.

mi s-a părut că l-am ginit 

pe Spin: 

"florarul vieţii 

trebuie să trăiască

în paragină!"

fluxul gândurilor
vocea tare dinăuntru
mi-a ieşit intenţionat din cadru.

"nu se-nţelege nimic din ce-ţi zici"


după cum stătea treaba

nu aveam - din nou - chef
de înţepăturile lui amabile.
(aşteptam un telefon, 

ştiind că aştept degeaba)

bine măcar că am ofilit trandafirul 

porumbeilor. 

şi nici măcar 

sâmbăta penibilă

nu era.

Spinx

Am bănuiala că Spinul s-a retras în ceva hudă, şi mă deochiază de acolo prin lipsa sa. Nu credeam să mă roadă atât de tare faptul că nu l-am mai văzut de câteva săptămâni. Adică eram chiar bucuros că nu apare. Dar după câteva zile, mi-am amintit că unii au firea astfel împletită, de te enervează la culme când îi întâlneşti, dar le duci dorul cel mai tare când dispar.
Ostentativ, eu am ţinut-o într-un party continuu, ca să îl fac să apară.
Trebuia să-i spun ceva neapărat, dar am uitat. Ptiu, ptiu!

Gâbu Begu e pe drum

here come the hotstoppers...brrraaa!

La joacă de-a waţi prinselea cu Spinul prin ţară. 

Beku Leru', Ghebe Jebu' şi Gâbu Begu' au grijă să nu umblăm prin acelaşi loc prea des.

Ba fuge Spinul de mine, ba eu după el. El nu poate fugi după mine, e prea mândru

Aşa am trăirit-o ultimele zile, pe fugă. 

Mereu pregătit să-i fac o megafentă, dacă cumva mă prinde el.

- Bună ziua, mergeţi spre Sibiu?

- Da, la Sebeş.

- Eu trebuie neapărat să ajung la Sibiu la o piesă de teatru. Mă puteţi lua?

- Dacă n-ai bani, te duc până la Aiud. Hăhă, nu că-i bună? Hai.

- A, da. Ha ha ha! Mulţumesc.

(pauză lungăă)

- Cu ce te ocupi?

- Cu teatrul.

(pauză şi mai lungă)

- Faci piese?

- Da. Adică le pun în scenă.

- Şi despre ce e vorba. Comedii?

- Da, chestii vesele în general. Aparte: hihi, ce bună e asta!

- Ce zici?

- A, mă gâbuiam doar. Nu, nu ziceam nimic.

duminică dimineaţa

oamenii (de prin locul ăsta) unde vieţuiesc
au un fel de melodie intrinsecă limbii (de prin locul ăsta):
"bin' c-am văst c-o căst şi l-am găst!"
pe net nu ştiu ce poză ar putea exprima asta.
degeaba, mai bine dau random.

vroiam să zic că.
weekendul ăsta e cu final ascendent,
exponenţial în felul lui.
hălăduială timişorenească post-plai.
acolo unde zimbrii n-au roaming.

Spinul mi-a lăsat intenţionat pe mail
o urmă de urmat
aşteaptă să m-apuc să dau eu de el
să mă pun iar pe drum ca să-mi explice
ceva important desigur.

sigur ros 
pe dinăuntru
filingos
de-a valma
arde-mi palma.

Alaltăieri am aflat de la o prietenă că
pe lângă dimineaţa din ceaşcă
fără să fi ştiut
împărţeam demult acelaşi fel de linguriţă
de aur.

Şi ieri am aflat că mâine trebuie făcut de azi; de bucurie am dansat iar.
Oare mâine se face din mâini, ca pâinea din pâini?
Sau ca săptămâna din 6 duminici?

 Uneori cu o singură ureche pot auzi triplu,
cu două cât alţii cu nouă. E obositor, credeţi-mă.
Amestecăturile sonore nu solicită mai multă atenţie. Dimpotrivă, o dizolvă.

Când mergem să mâncăm în oraş, sau la terasă,
se aud mai multe piese deodată.
Câte trei-patru ni se înghesuie prin urechi.
Parcă să nu pierdem timpul ascultându-le pe rând.
Oricum înlăuntrul nostru nu mai încape mare lucru,
e pustiu de fapt.

Pe necunoscute cărări ajuns aici, opresc.

Un job abisal

...hori-te-ar surorile, 

c-ai furat miresele...

 Am visat că mă blestema o gagică goală, pentru că i-am zis să nu lase o anacondă multicoloră să urce pe ea. În vis eram tare neliniştit, pentru soarta fetei. Şi nu avea dreptate să fie atât de supărată pe mine. Acum că m-am trezit, îmi dau seama că într-un anume registru energetic, nu contează câtă dreptate avea, ci cu ce intenţie mi-au fost vorbele aruncate. Dar să o luăm cu începutul.

Aveam o meserie foarte palpitantă: eram hoţ de mirese. Un fel de Zorro al nunţilor combinat cu un Rocco al filmelor. Pe cât de celebru şi simpatic viitoarelor mirese care sperau să aibă norocul să le fur, pe atât de ponegrit de viitorii miri care mă bănuiau (nu pe nedrept) de cele mai aprige zbenguieli.

În principiu, eu trebuia să fur mireasa de la cei care furau mireasa. În covârşitoarea lor majoritate, cei care furau mireasa luau în derâdere acest obicei străvechi.

Tot ca într-un joc apăream şi eu. Un necunoscut care abordează elegant mireasa, o prinde de mână şi pac, dintr-o dată dispar amândoi! Mă distram gândindu-mă la feţele ce le făceau nuntaşii când rămâneau în braţe doar cu rochia albă...

În vis primisem puterea asta cu condiţia să nu exagerez, altfel îmi pierdeam definitiv jobul. 

Deci puteam să mă teleportez doar cu un trup gol de mireasă. Eu trebuind să mă teleportez deasemnea gol, abandonam o grămadă de haine. Noroc cu meseria asta, îmi scoteam înzecit banii. Reacţiile femeilor erau destul de previzibile, aveam o serie de scenarii gata pregătite: după uimire urma ruşinea (goliciunea, deh), apoi clarificarea şi planificarea distracţiei. Ultima era eliberarea fricii produse de acest "mare pas al vieţii", căsătoria. Scopul jobului meu fiind ca la întoarcere toate miresele să se simtă pe deplin pregătite pentru viitoarele tensiuni ale vieţii conjugale, nu aveam o reţetă fixă. Trebuia mereu să împrovizez.  

Vraja mea nu funcţiona decât cu mirese şi cred că e evident de ce îmi fusese restrâns domeniul de activitate.

Deobicei, le duceam unde vroiam eu. În cele mai trăznite locuri posibile. Pe masă în mijlocul conferinţei UE despre viitorul apei, în Sahara la apus, printre piranha şi lipitori în Amazonia, la taifas în Jamaica (oh, cât de previzibile pot fi visele noastre uneori), la Kremlin. Lângă Picard pe nava Enterprise, sau chiar la mine în beci, printre borcanele de zacuscă. Pe Jupiter, ori în centrul galaxiei, Alcyone. În copacul vieţii, etc. Doar o dată e nunta fetii, nu? Teoretic, pentru că practic am apucat să mă împrietenesc cu o tanti, mireasă de 6 ori. Vroia mereu în acelaşi loc, la mormântul foştilor soţi. Hm...

Uneori, dacă nuntaşii erau mai înceţi la gest şi aveam răgaz, o lăsam pe mireasă să aleagă locul unde vrea să dispară. Aşa am ajuns în locuri şi mai trăznite, inclusiv în dulapul amantei mirelui, unde ne-a găsit soţul amantei. "tu bengoaso, ce caută ăştia doi dezbrăcaţi la mine-n dulap?" Ce să le mai explicăm, a trebuit s-o dăm cu toţii de gard, pe gang. Bang.  

Îmi amintesc de una simpatică.    

Pentru că nu vroia să se întoarcă cu chiloţeii uzi la nuntă, m-a aburit cu tot felul de poveşti. 

Ei bine, ultimele 15 minute de vis au luat-o razna.

Mă zbăteam într-o aventură bizară. De data asta, mireasa furată de mine era un fel de zână, superintelectuală, cuminţică dar tare nărăvaşă. Frumuseţea fizică o împovăra oarecum, avea tristeţe în suflet şi o pasiune pentru faze aiurea, tocmai ca să echilibreze cumva. Plaja paradisiacă standard, vârâtă în capul tuturor de DiCaprio din The Beach. La marginea unei pădurici, aproape pustiu, soare. Înotam amândoi. Printre vălurelele magice, ea tocmai mi se justifica cum că vrea să rămână fidelă viitorului ei soţ. Când am ajuns aproape de mal, i-am explicat că eu nu pot împlini decât dorinţe puse. Tocmai cele adânc ascunse, dar puse. Nicidecum cele nepuse. 

Atunci a sărit ca leoaica pe mine. Era şi timpul, ţinea prea mult în ea. Hai să înotăm chill în continuare.   Am povestit, papaya, soare, i-am zis că ar trebui să mergem înapoi la pinguinul de la nuntă. Aici s-a complicat treaba, atmosfera dintr-odată presa pe noi cât 17 atmosfere. A zis că trebe să lase un pipiluc în tufe, după aceea putem să ne întoarcem. Şi dusă a fost. Era prima oară că pierdeam mireasa. Se autofurase.   Intru în pădure după ea, numa' animale nasoale peste tot. Văd un şerpălău cât china strecurându-se în paralel cu mine. Feresc o tufă, mireasa se căca lejer. De fapt nu prea lejer, că era transpirată. Phu, moment penibil şi nu prea:     - Ce-i, mai vrei o tură, de nu mă laşi să mă cac? mă privea inocentă. 

- A, nu, nu ştiam de ce durează atât de mult. Ai grijă la anaconde, chiar am văzut una.

- Am.

M-am întors, cu gândul la nuntaşi, care sigur se dădeau de ceasul morţii. Depăşisem limita rezonabilă, mireasa lipsea cam demultişor. Şi numa' iaca iese genunea din pădure.

        

- Uite ce fain m-am împrietenit cu anaconda asta. - Tu mireasă nebună ce eşti, vezi că te omoară! Eram terminat. De fapt îmi făceam griji ce vor zice şefii când vor afla că am dat rateu maxim cu asta. Şerpanul smekeros simţind unda feminină, se tot gudura ouroboros bolboros pe goliciunea-i. Extrem dexter, desigur.   - Ah ce plăcută e senzaţia de şarpe pe piele! Hai să îl luăm cu noi.   - Nu se poate! Îmi îngheţase sângele de frică doar privind, darmite să o prind de mână pentru teleportare??       - Nu mă pot sătura de el. Aaaaah! Ooooh!! Uuuuuhuuuhuu, ah!   Deja era prea mult. I-am zis că dacă vrea cu tot dinadinsul pot să o las aici, în universul ăsta paralel, dar că eu prefer să plec înapoi exact peste câteva clipe. Mi-a spus că ea va rămâne şi să stau liniştit, că nu va regreta nimic din viaţa pe care era gata să o înceapă, alături de bărbatul ei.   Borobumbakapelnestru - deja se alintau, nebunii! - i-a promis solemn că o să aibă grijă de ea. Ăla sâsâia în draci încolăcindu-se pe craci, şi mi-am dat seama că e cazul să dispar.   Însă, pe drum înapoi din vis a început delirul.  Mireasa urla ca din gura lui Borobumnuştiucum ăla, şi eu nu găseam locaţia exactă unde să aterizez. Mă distorsiona tămbălăul infernal. Mă implora fata să o salvez, îmi spărgea timpanele. Nu o puteam vedea printre milioanele de locomotive ce treceau peste ea. Peste mine treceau spahii, cântând deodată toate imnurile Pământului. Nu ştiu cum, anacondocul mi-a prins gleznele, nu mai puteam fugi, transpiram ceva verzui şi muţisem de groază. Am decis că trebuie să deschid cumva măcar un ochi, cu orice risc. Pleoapele îmi erau lipite şi grele, capul îmi era vârât într-o găleată de maioneză; auzeam cum şarpele ascuţea cuţitele de tăiat şaorma, claro que si, nu mai aveam scăpare! Gâtul nu-l puteam mişca din cauza durerii - parcă aveam torticolis exponenţial. Mă durea inima când auzeam cum face fata aia, cred că-i dădeau acolo jos de numa'...    ...hori-te-ar surorile,

c-ai furat miresele! S-a oprit totul. Linişte mormântală. Din fericire, am mai primit o zi de cărat. Mă apăsa vina de a visa asemenea bazaconii, nu mă simţeam demn de o nouă zi. Un armistiţiu, pentru că voi adormi cândva, povestea va continua, o simt. Pe acia prin real, amintiri neplauzibile, lumi inventariate, clipe suspendate. Linişte.  

Ieri dimineaţă teoretic Luna Neagră a trecut din tronsonul 2 în tronsonul 3. Timp de câteva luni mi-a căpăcit Universul Primar, dar mă bucur că am scăpat teafăr. Nu zi hop până nu pici. 

Mai în glumă, mai în serios, pe mireasa asta imposibilă am numit-o Lili. Sau, poate de frică? Când superi o fată, mai ales mireasă, trebuie să te aştepţi la ce-i mai rău. Parcă regret că în vis am lăsat-o pe Lili cu târâtorul. Sigur ne-am mai întâlnit în alte universuri onirice. În trecut, cu Lili m-am luptat la început în scobitori, apoi în florete. Când ne-am luat paletele de pingpong, am făcut remiză. Au urmat săbiile şi buzduganele. Tot egalitate rămânea. Am decis să aruncăm în luptă toate rachetele. După ani şi alte câteva remize palpitante rău de tot, singura soluţie va fi să ne punem la masa negocierilor sau să recurgem la armele fatale. Va fi ori-ori.   Eu cu cosmosul, ea cu cosmeticele.   Acelaşi lucru în toată esenţa cuvântului, că doar pe lumea asta suntem toţi o apă şi un Pământ, vorba lu' Zmeoiu. Cât despre Spin, ce să mai zic! M-a cam lăsat baltă.    

Oricum...

Nimicul înainte de toate

Înainte de, e.

Vânător de vise, adunător de erori

Respir tot mai dificil singur...

Uneori, aud că se spune despre careva că nu ştie care-i realitatea, la cât e ceasul. Cei cu capul în nori, cei cu capul plin de vise, cei picaţi din lună - mereu se remarcă prin aroganţa de a-şi permite doar să viseze.

Mai sunt unii care vor să intre oarecum în vis, uitând că ei sunt acolo. Alţii cred că le vânează, ei fiind cei vânaţi. 

Sau, mai rău, neînţelegerile crase din exegeza literară: "scriitorul X aduce direct din vis aceste imagini, talentul său inimaginabil l-a ajutat să surprindă ceea ce e dincolo de real, valenţele stilului său oniric fiind de netăgăduit."

Să nu precupeţim aşadar niciun efort în a lămuri care-i faza, care-i nulu' cu onirosu'...

Realitatea este cea care ne invadează visele. Noi acolo suntem, în vis.

Atunci când dorm, cei mai mulţi dintre oameni consideră că se odihnesc.

Că viaţa lor e un fel de resetare, până se trezesc. Şi uită ordinea firească. Poate e aşa cu un rost. Mda.

Dar - deocamdată fără argumente - situaţia reală este inversul aşa-numitei "realităţi". Visele ne sunt întrerupte de trezire, care prin trecerea de nivel, este tocmai uitarea necesară, hurducătura matinală a acelui sens. Degeaba ne trezim şi notăm în jurnal repede ce credem că am visat. 

De exemplu, de ani de zile visez teme muzicale, sau melodii, chiar concerte întregi. În mod profund eronat, vroiam să le trec aici. Neeeah! Odată am reuşit performanţa ca în vis să vreau să mă trezesc ca să reţin feelingul, să pun tema divină pe note. Dacă e acceptată lumea visului ca primordială (daaaacă!), experienţa de acolo este resimţită aici ca esenţială şi firească fiinţei. Ontologic, a încerca să o rupi de acolo ca să o (tr)aduci aici, este un abuz. Exact inversul a ceea ce se numeşte inducere de viziune. Noi crezând că ne aflăm aici, pare legitim să încercăm să aducem ceva de acolo. De facto noi fiind în vis, căutările noastre obsesive de aici, fascinaţiiile pentru "vis" sunt receptate de acolo sub forma unui rapt, o anti-transă, o reducere extremă a conştiinţei. No way, tnx! Vorba aia, just Lerry B, Marry! 

Aş putea spune de exemplu că acolo am întâlnit o fată, în vis. Veţi considera că nu există, nu?

Dar dacă eu pun aici poza cu ea? Iaca.  

De unde o am? Pe bune, nu ştiu. 

Nu prea cred să fi călcat vreun fotograf de pe lume la mine în vis, mai ales că privesc expre aşea, ca şi cum îmi spun mie însumi: "clipa asta o să o ţin minte..." 

Să o păstrez pe ea, să o aduc aici, din vis, să o trec dincoace de inevitabilul prag al uitării. În ultimii doi ani, cu mare greutate am putut trece câte ceva, sau pe cineva, prin filtrul trezirilor mele.  

Am visat de câteva ori visul ăsta, pot să vă sun că eu am făcut poza de fiecare dată. 

Cum se explică asta? Păi în vis, se poate orice, nu?

Soluţia facilă va fi să nu mă credeţi că e din vis, deci ideea mea se va pierde în detalii nesemnificative...

Să revin la ea. Nu ştiu cine să zic că este. Priveşte Ursa Mare, asta tot nu mă poate lămuri.

În schimb, văd că e un fel de fiinţă, în stânga mea. De aici am început deducţia. Cred că poza asta mi-a fost cumva strecurată în laptop de către Spin. Păi nu v-am spus alaltăieri că pe Natuşca a transpus-o pentru câteva clipe în 2D? După cum arată arătarea, arată tare ciudat, simt stilul Spinului. Are ceva laser verde în mână, de parcă ar vrea să gonească steluţele cadou de la mine pentru muză. Ce mă pune pe gânduri este revelarea faptului că Spinul poate trece uşor din vis aici, şi invers. Şi eu o să pot, curând. Deşi de data asta el m-a ajutat, Spinul prea face pe durul. Aşa este Spinul la caracter şi în afara viselor mele. Ranchiunos, răstit, mereu stricându-mi cu plăcere micile vrăji inocente ale vieţii.

Oricum.

În "realitatea" aceasta, tocmai am aflat că este a 46-a aniversare  Star Trek, ceea ce îmi dă mica intuiţie că Fals-Picard aka Zmeoiu va da de băut azi, începând tocmai de la amiază.

Argintvia

Mintea omului e de argint, trebuie să rămână vie.
Preţul plătit pentru acest efort continuu, întotdeauna ne apare prea mare. Ne convingem suspect de uşor că nu se merită să ne preocupăm de minte. Când trupul ne e în pericol, când grijile pe care ni le facem, fricile pe care ni le construim ne copleşesc.
Mintea e corpul, şi viceroiversa. Forţa omului vine din sfidarea rahaturilor ce şi le pune singur sub nas.
Nu trebuie să mirosim aceste iluzii, deşi mâinile ni le-am legat demult. Nu cumva să înghiţim, nici măcar o singură dată, pentru că e deajuns.

Am înţeles azi dimineaţă de ce Spinul e atât de condescendent cu mine de câtva timp. Parcă nu mai e prietenie, e ca în familie.
Prin august, trebuia să mergem la Duruşa, la el acasă. Să aniversăm un an de faţă cu pădurea.
Nu am avut timp de el, l-am ignorat. Când dădea buzna pe la mine, din punctul lui de vedere nu făceam nimic. Cică frecam manganul pe bloguri, pentru mine fiind singura distracţie îndreptăţită .
Dar nu era aşa.
E rândul lui să înţeleagă acum.
Băi belengher arogant ţepos ce eşti, ascultă aici, oriunde ai fi:

Niciodată nu m-ai întrebat ce sunt,
ce am ajuns,
ce e devenirea,
unde merg,
ce e timpul,
de ce spaţiul e timp,
de unde vin!
Nu m-ai întrebat de ce beau vin.

Îţi voi spune eu povestioara cu vinul, poate înţelegi şi îţi vei deschide sufletul ăla amar şi uscat.
Până una alta, ia şi bea d-acia.

După ce vei fi băut paharul ăsta, poate vom sta de vorbă.

A sta de vorbă e o activitate dată uitării, a dying art. Pe cât de importantă pentru umanitate, pe atât de greşit înţeleasă.
Stăm de vorbă cu toţii la telefon, la servici în pauză, pe sintetic după meci, etc. Nu avem timp să ne vedem face-to-face cu toţi prietenii, parcă îi amânăm mereu pe aceiaşi, alergăm în găleata numită viaţă cotidiană cu speranţa că în concediu vom avea timp să bem şi "o bere împreună". Vestea proastă e că toate concediile vin, se duc, şi tot nu apucăm să stăm de vorbă. Nu timpul e esenţial aici. Credeţi-mă, se poate sta de vorbă  câteva clipe, chiar şi fără cuvinte.
Calitatea vinului e invers proporţională cu timpul pierdut în a sta de vorbă.
Insist în faza cu vinul, pentru că restul băuturilor au alte rosturi.

Povestea cu Argintvia e oarecum legată de episodul cu Spinichel şi Natuşca. M-a potrivit în preajma-i.

Când am văzut eu că Spinul face poante de astea cu mine, am ezitat să mai cred că suntem prieteni apropiaţi.
Orgoliul meu era şifonat rău, am simţit că pot renunţa la el foarte uşor, având în vedere în ce situaţii mă pune. (care "el"?)
Am analizat îndelung posibilitatea întâlnirii facile a fericirii umane. Poate caut unde nu trebuie. Spinul arată ce nu arată. Dilema dacă suntem singuri sau nu, este o mare capcană ce mi-a întins-o. Teoriile-practicile cu sinele autosuficient, oneness, haidaţi cu toţii în fericire că-i gratis, etc, le înţeleg, dar nu le pot digera. Ies la fel cum intră. Am încercat, poate nu destul, nu ştiu. Drumul şi maţul contează, mi-a zis un tirist odată.

Argintvia e mai degrabă o senzaţie decât o femeie, un miros al serilor de septembrie când esenţa nucilor se aşterne pe degetele elevilor de gimnaziu bucuroşi pentru ultimele zile de vacanţă şi le transformă în amintiri dulci pentru bătrâneţe.
Ea îşi face simţită prezenţa foarte subtil, fellinic, mai mult în gândurile tuturor oamenilor decât alături de mine, dar eu o pot chema în gând cu un fluierat anume.

Se pune doar o singură dată pe an în scaunul ei galben şi mă priveşte lung: tu cu ce te mai lauzi? Timpul scurt în care Argintvia poate fi simţită de restul oamenilor e prilejul lor de bucurie-tristă: suntem între anotimpuri, ne înghesuim egoişti în acest duty free metafizic care ne petrece fără să ne putem opri, de ce a venit toamna? De câteva sute de ani i-am cumpărat Argintviei o carafă de vin, şi abia azi am reuşit să mă uit mai atent la ea. Trebuie să fie ceva bun, aş bea-o singur, dacă n-aş şti că mă va trăzni ea în viaţa următoare. Mai bine mai aştept, prefăcându-mă că am de lucru pe aici.

Deci premeditez de zor, îmi doresc foarte mult întâlnirea cu Argintvia în carne şi oase, în viaţa asta. Am eu un fix. Ştiu că mă va surprinde, altfel nu ar fi ea. Într-un fel sau altul, în fiecare viaţă ne-am ciocnit, şi nu doar cupele. Odată, eram în tabere adverse, din ochi am ştiut amândoi că după luptă vom bea grav la cârciuma neutră, la grecoaica din Kos... Vinul leagă, vinul dezleagă.