Argintvia

Mintea omului e de argint, trebuie să rămână vie.
Preţul plătit pentru acest efort continuu, întotdeauna ne apare prea mare. Ne convingem suspect de uşor că nu se merită să ne preocupăm de minte. Când trupul ne e în pericol, când grijile pe care ni le facem, fricile pe care ni le construim ne copleşesc.
Mintea e corpul, şi viceroiversa. Forţa omului vine din sfidarea rahaturilor ce şi le pune singur sub nas.
Nu trebuie să mirosim aceste iluzii, deşi mâinile ni le-am legat demult. Nu cumva să înghiţim, nici măcar o singură dată, pentru că e deajuns.

Am înţeles azi dimineaţă de ce Spinul e atât de condescendent cu mine de câtva timp. Parcă nu mai e prietenie, e ca în familie.
Prin august, trebuia să mergem la Duruşa, la el acasă. Să aniversăm un an de faţă cu pădurea.
Nu am avut timp de el, l-am ignorat. Când dădea buzna pe la mine, din punctul lui de vedere nu făceam nimic. Cică frecam manganul pe bloguri, pentru mine fiind singura distracţie îndreptăţită .
Dar nu era aşa.
E rândul lui să înţeleagă acum.
Băi belengher arogant ţepos ce eşti, ascultă aici, oriunde ai fi:

Niciodată nu m-ai întrebat ce sunt,
ce am ajuns,
ce e devenirea,
unde merg,
ce e timpul,
de ce spaţiul e timp,
de unde vin!
Nu m-ai întrebat de ce beau vin.

Îţi voi spune eu povestioara cu vinul, poate înţelegi şi îţi vei deschide sufletul ăla amar şi uscat.
Până una alta, ia şi bea d-acia.

După ce vei fi băut paharul ăsta, poate vom sta de vorbă.

A sta de vorbă e o activitate dată uitării, a dying art. Pe cât de importantă pentru umanitate, pe atât de greşit înţeleasă.
Stăm de vorbă cu toţii la telefon, la servici în pauză, pe sintetic după meci, etc. Nu avem timp să ne vedem face-to-face cu toţi prietenii, parcă îi amânăm mereu pe aceiaşi, alergăm în găleata numită viaţă cotidiană cu speranţa că în concediu vom avea timp să bem şi "o bere împreună". Vestea proastă e că toate concediile vin, se duc, şi tot nu apucăm să stăm de vorbă. Nu timpul e esenţial aici. Credeţi-mă, se poate sta de vorbă  câteva clipe, chiar şi fără cuvinte.
Calitatea vinului e invers proporţională cu timpul pierdut în a sta de vorbă.
Insist în faza cu vinul, pentru că restul băuturilor au alte rosturi.

Povestea cu Argintvia e oarecum legată de episodul cu Spinichel şi Natuşca. M-a potrivit în preajma-i.

Când am văzut eu că Spinul face poante de astea cu mine, am ezitat să mai cred că suntem prieteni apropiaţi.
Orgoliul meu era şifonat rău, am simţit că pot renunţa la el foarte uşor, având în vedere în ce situaţii mă pune. (care "el"?)
Am analizat îndelung posibilitatea întâlnirii facile a fericirii umane. Poate caut unde nu trebuie. Spinul arată ce nu arată. Dilema dacă suntem singuri sau nu, este o mare capcană ce mi-a întins-o. Teoriile-practicile cu sinele autosuficient, oneness, haidaţi cu toţii în fericire că-i gratis, etc, le înţeleg, dar nu le pot digera. Ies la fel cum intră. Am încercat, poate nu destul, nu ştiu. Drumul şi maţul contează, mi-a zis un tirist odată.

Argintvia e mai degrabă o senzaţie decât o femeie, un miros al serilor de septembrie când esenţa nucilor se aşterne pe degetele elevilor de gimnaziu bucuroşi pentru ultimele zile de vacanţă şi le transformă în amintiri dulci pentru bătrâneţe.
Ea îşi face simţită prezenţa foarte subtil, fellinic, mai mult în gândurile tuturor oamenilor decât alături de mine, dar eu o pot chema în gând cu un fluierat anume.

Se pune doar o singură dată pe an în scaunul ei galben şi mă priveşte lung: tu cu ce te mai lauzi? Timpul scurt în care Argintvia poate fi simţită de restul oamenilor e prilejul lor de bucurie-tristă: suntem între anotimpuri, ne înghesuim egoişti în acest duty free metafizic care ne petrece fără să ne putem opri, de ce a venit toamna? De câteva sute de ani i-am cumpărat Argintviei o carafă de vin, şi abia azi am reuşit să mă uit mai atent la ea. Trebuie să fie ceva bun, aş bea-o singur, dacă n-aş şti că mă va trăzni ea în viaţa următoare. Mai bine mai aştept, prefăcându-mă că am de lucru pe aici.

Deci premeditez de zor, îmi doresc foarte mult întâlnirea cu Argintvia în carne şi oase, în viaţa asta. Am eu un fix. Ştiu că mă va surprinde, altfel nu ar fi ea. Într-un fel sau altul, în fiecare viaţă ne-am ciocnit, şi nu doar cupele. Odată, eram în tabere adverse, din ochi am ştiut amândoi că după luptă vom bea grav la cârciuma neutră, la grecoaica din Kos... Vinul leagă, vinul dezleagă.