şi ne-a dus taxiu' la culcare.
Înainte să înceapă, în timp ce potriveam cu băieţii proiectorul, Spinul era înfipt bine în urechea mea internă, şi comenta în paralel, maramite pentru sinea lui, că "de ce tehnica are tot mai multă pondere în spectacolele din ziua de azi?", şi alte bălării de astea, de nu mai ştiam de pe care laptop pe care trebuia să copiez, ce, melodia asta care o aveam salvată nu cu titlu, ci cu dată - deci un delir.
Apoi am aşteptat revoluţia galactică, căţărat în cel mai înalt vişin din Livada Universală.
Aşa am sfârşit/început prin cel mai simplu fapt: privind copiii cum se joacă, am înţeles tot.
Am înţeles asta în timp ce mă suiam pe gândurile care mă doborâseră,
în timp ce toţi copiii lumii se făceau mari,
în acelaşi timp eu rămânând copil, culegând infinitul necopt din vişin...
Iată o amintire de-a mea (şi a tuturor copiilor), pe care urechile bătucite ale Zmeoiului au cules-o direct de pe creanga cea mai de sus, cu ajutorul Spinului cu siguranţă...
...ce faci acolo, măi?
Cred că hoţofanul ăla de Zmeoi, şi smekerul de Spin, vor avea câteva de încasat anul ăsta. Vişina de pe cireaşă ar fi să le încasez tot eu, care în ultima vreme mă grijesc ca un disperat de armonia tuturor, împotriva tuturor. Dar am calculat că îmbunătăţirile mele drastice abia de mâine îşi vor face simţită absenţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu