Spinabil Dezintegru

 De când am rupt contactul cu lumea virtual blogărească, viaţa mea aşa-zis reală a luat nişte întorsături incredibile. Drifting along, drinking alone. Dar nu doar eu înot în vârtejul din cada anului 2011, zilele acestea am resimţit acut şi acru o precipitare inefabilă, un timp smântânit în diversele mele anturaje, de care iată fug puţin panicat. Exact acum o săptămână Spinul mi-a introdus-o pe Marea Lebădă Albă Parmenidiană, cu care încă mai dau mâna dreaptă. Din prima ea mi-a sugerat să-mi înlocuiesc WindowsMovieMaker-ul cu VideoSpinPinnacle dacă vreau să progresez. Am râs în sinea mea.

Reveria stelelor hălăduitoare
mi-a indus o stare
de frustrare vis-a-vis
de ce se mai poate petrece
dincolo de fapte.

Dincoace, din păcate
văd totul în alb-negru
sunt uşor spinabil
parţial dezintegru

ţe faţeţi graţiileano?

fată, ţe plândze?
nu vezii ţe lăiaţă hiu?

2 Elipse azgăste
sub forma unei inelpisica
cu condiment de argint

dar eu însă eu
ci wuâ
um

pi lungă briauza şedereauza
buşiteanu

 plus două la nouî
uhşpe pe unşjpe
ushă dincolo
dincolo

Neamurile Spinului

Am avut parte zilele acestea de o tevatură continuă. Spinul şi-a invitat rudele să-i facă o vizită, el fiind în vizită la mine la sanatoriu.
Când au apărut, cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în râs.
Scorpinul, tatăl Spinului, era în toane rele pentru că nu i-a priit drumul şi a dat afară vreo treişpe ţepi plus o jumate de insectă.
Scorpinul arată ca un fel de tufă sferică plină de ace lungi negre lucioase. Când i-am fost prezentat ca amic al Spinului, m-a şi înţepat cu vorba:
- Da' cu ce specimene de oameni umblă băiatu' meu!?
- Mă scuzaţi, eu cred că Spinul ştie prea bine...

După un timp am zărit în interiorul Scorpinului un fel de miez, o încâlceală galben verzuie de scaieţi mărunţi. Mama Spinului era acolo! Skaia o cheamă. A sărit cu gura la mine că de ce nu le-am pus ceva pe masă, ca o gazdă ce sunt. I-am zis că şi eu sunt musafir, şi totuşi m-am apucat sa pun de ceai.
Din una alta am dedus că familia Spinului mă va face cu capul weekendul ăsta. Adu-mi ascuţitoarea de mustaţă, lasă-mă la baie că îmi cad toţi perişorii, ia zi unde vedem ceva palpitant prin oraş, cafeaua e plină de picături, de ce nu plouă că ne uscăm de tot, şi aşa mai departe....
Dar sora Spinului a fost cea mai ciudată apariţie: o tulpină lunguiaţă de trandafir, împodobită cu 3 rânduri de spini. Scotea nişte dume formidabile, mi-a plăcut de ea din prima. Spinul m-a pârât imediat, cum că sunt singur şi sălbăticit şi e de înţeles zâmbetul meu tâmp. Când sora Spinului, Belle, i-a zis lui Scorpin că i se pare că sunt un mare simpatic, m-am bucurat mult.

După ziua de acomodare, au ieşit la iveală mici scandaluri în familia Spinului. El fusese cu ideea să îşi trambaleze rubedeniile pe coclaurii nemărginirii, şi acum nu mai avea chef de ei. Spinul vroia să merg cu el şi cu Belle la o softbeţie prin oraş, dar ai lui părinţi nu ne slăbeau cu pretenţiile. Nici gând să adoarmă.
Mi-a venit ideea să îi împlânt pe grinda de deasupra uşii şi să o tulim pe afară, dar în final m-am trezit cu toţii pe masă la pub. Eu beam ouzo, iar ei comentau. Nu le păsa absolut deloc ce viaţă am, doar despre ei vorbeau. Aşa că în vreo oră eram rangă la pachet. Spinul a ajuns până acolo încât îşi nega apartenenţa la familie, se bătea cu ţepii în piept zicând că el este un spin-din-flori. Apoi s-a luat la harţă cu singura plantă decorativă din pub. Implicit şi eu cu chelneriţa. Trebuia să-i explic chestii încredibile, şi nu aveam deloc dispoziţia necesară...mai ales că Belle devenea cea mai frumoasă tulpină pe care o văzusem, şi nu ştiam cum să fac să rămân numai cu ea.
Într-un final am mers la somn, şi potriveala vieţii a făcut ca să adorm cu Belle pe piept.
Sunt aşa de apatic în perioada asta încât nu mai continui povestea.

Dub dub dub

Aseară l-am înnebunit pe Spin cu delayurile.
Nu-i place muzica dub deloc, dar l-am ţinut strâns în palma dreaptă până a priceput cum vine ascultată muzichia de felul dub-ului.
Pare lentă, dar nu e.

Galaxia Marconi

Azi conştiinţa publică mondială a devenit foarte sensibilă la exteriorul planetei noastre. Trecem printre firimiturile unei galaxii, aseară au fost nori şi nu am putut vedea draconidele. Noroc cu massmedia de peste nori.
Ce se uită, este că nimic nu e nou, chiar să facem cu toţii duş de meteoriţi.
Am un sentiment meteoric referitor la asta.
Prrrrr.

Nuvelă spinoasă

După o lipsă recreativă, azi mi-a trimis Spinul un linkos cu un fel de dicteu automat pe care l-a scris acum un an, înainte de-a ne cunoaşte noi doi. Lectura textului m-a lăsat cel puţin mască, pentru că nu am înţeles mai nimic. Deşi se pare că se referă flagrant la unele întâmplări trăite de mine vara trecută, altele sunt delir curat.
Acum îl bănuiesc pe Spin de spionaj. Poate că ştie mai multe despre viaţa mea decât îmi lasă mie impresia; chiar dacă nu am nimic de ascuns, lipsa intimităţii faţă de el începe să mă enerveze...     

Reanimare urbană

A început anul universitar la Cluj. Mă plimb absent prin furnicarul studenţesc, ca şi călugărul ăla din Baraka, fix pe mijlocul străzii. Nu-mi găsesc locul în oraş, pentru că în jurul meu totul merge ca pe bandă. Am fost întrebat de câteva ori unde e Universitatea. Am răspuns cinic cu un nu ştiu, pentru că merită. Studenţii de azi emană o siguranţă de sine  şi o grabă bizară, ca şi cum ar fi într-un circuit turistic, dar şi la job. Miopia maturizării premature, îndemânarea facilă a trăirii vieţii, descurcăreţia lor mă face să mă simt şi mai mult scos din schemă. Ca un telefon mobil perfect funcţional dar setat pe limba chineză. Nu am cum să le spun că nu vorbim aceaşi limbă, pentru că eu nu mai sunt student şi credeam până odinioară că voi fi student veşnic şi sunt nervos pe ei.
Pe bancă la soare în piaţa Matei am privit două ore fluxul uman. În ansamblu, e foarte relaxant.
Am încercat să cumpăr o gogoaşă dar am renunţat la jumătatea cozii.
Nu pot ascunde faptul că nu prea am nimic interesant de spus.
   

De pe dealuri auzite

  

Muzica ar trebui desprinsă uneori de formele curente, ar trebui să fugă şi în direcţii opuse, să deranjeze urechile noastre electronice prin forma vie şi aparent neglijentă, să sară din acest tren digital care este muzica la moda, cristalinul sunet masterizat uniformizat compresat care defineşte standardele de azi. Pentru că Fix Acum cântă Natura din suflet, Cavalul nu trece deodată cu clipa, se joacă cu timpul şi spaţiul nostru. Iar dacă nucile nu se mai decojesc de keliţă, a trecut vara.

Un refuz împlântat din nou

M-am hotărât să vin acasă. Singur. I-am lăsat pe fiindţeoiu' şi fiindţepul să îşi urmeze drumul. Am refuzat să merg cu ei în pădure. Trebuie să stau acasă. În drum, am auzit involuntar o discuţie. Tipul o certa pe tipă că nu e atentă la ce spune el. Ea îi spunea că e atentă, să spună odată ce vrea. El nu era atent din cauza nervilor, striga la ea să fie atentă.
Eu eram atent la amândoi, dar ce folos. Un soare a apus.

Şi nu pot să dorm.
Am lăsat o dâră de parfum pesimist prin oraş. La întoarcere, am decis să nu vorbesc cu nimeni, să nu multiplic răul. Am cumpărat viceroaie cu ochii. Vânzătoarea s-a prins rapid că fac pe mutul, aşa din moft, dar a intrat în joc. Mi-a venit să-i spun că e foarte deşteaptă, dar m-am frânat la timp. S-a prins şi de asta şi mi-a zâmbit în plin, aşa că am rămas mut de uimire. M-a dovedit. Nu am motive temeinice pentru a fi trist. Am ieşit, claro que si mi-am aprins ţigara invers de uimire, apoi am plecat confuzat de optimismul ce ţi-l dă o alimentăreasă zâmbitoare.
Mă gândesc la greaţa lui Sartre. Cum era şi ăla. Se plimba de colo colo fără rost pentru că ştia că Lumea nu are vreun rost, până i-a zis careva să stea liniştit.
La mine e invers. Îmi vor spune toţi să stau liniştit, până vor vedea rostul agitaţiei Lumii.

Pentru că dacă refuzăm să acceptăm un refuz atunci îl vom primi până ne liniştim.
Dar, care să şi fie rostul liniştii pe lume?
(Am 33 de ani, şi încă mai pot refuza să-mi răspund la întrebare)

 
"Câtă neruşinare..."

aud voci de pe ogoarele
cu ceai verde cules dimineaţa
cu rouă cu tot de mii de mâini
tăcute, negre, bătătorite.

La Băcănia Sufletului Amar

Fiind proaspăt acasă, dormeam de amiază şi cred că visam la pacea universală. 
Stăm întinşi pe pat, la o sticlă de Bacardi sec, eu cu Spinul şi Zmeoiu. 
Spinul tocmai şi-a făcut intrarea direct în inima mea, cu intenţia de a-mi arăta cât de malefic poate deveni dacă nu am grijă ce simt. 
Ca un bun musafir, cu tonul marţian şi skeme de moderator, Zmeoiu a propus să ne îmbătăm puţin înainte de a ieşi în oraş. Acum stenografiez pe ascuns ceea ce tocmai discutăm.

Zmeoiu': Nu prea are rost să nu ieşim în oraş, că e weekend şi toţi prăpădiţii vor să se distreze. Ne vom prăpădi şi noi de râs. Mâine dimineaţă mergem în pădure undeva, pe la Răşinari. Mă Feciorule Pădurelnic (adică eu) zi un loc fain.
Feciorul Pădurelnic: Aş merge mâine spre Roşia, dacă aşa era vorba...
Spinul: Eei, să rămânem la urbanitatea de azi, aş vrea să văd vreo 3 piţipoance-de-nemărginire mai de aproape.
Feciorul Pădurelnic: Cum Spinaşule dragule, de ce ai avea azi chef tocmai de nişte pisiceală pe lângă brontosofii de noi?
Spinul: Sunt sătul de intelectualisme cu fiţe şi blazare pe post de laifstail. Drama lor e atât de previzibilă. Sunt de acord cu fetele deştepte când stăm şi discutăm, doar că nu mă pot distra cu ele. Piţipoancele mi se par mai umane uneori, mai ales sâmbăta seara. Şi cum eu nu prea sunt om, aş dori să cunosc mai bine cât adevăr e în specie, sub toate formele ei, nu doar cele aşa-zis mai evoluate.
Zmeoiu': Eu vă pot face cunoştinţă cu 3 dihoroaice trăznet, ne zboară creierii mai rău ca ikraniţele alea de m-au kaftit ultima oară.
Feciorul Pădurelnic: A, nu. Ce gusturi aveţi, mă puneţi pe gânduri. Mai bine bem liniştiţi aici, şi dormim după. Nu am dispoziţie social-klingoniană, scuzele mele. Sau, aş termina de citit Simmel cât timp mergeţi voi să vă distraţi.
Spinul: Da' ce-ai păţit băiete? Nu eşti în apele tale.
Feciorul Pădurelnic: Nu prea. Când ies afară prin oraş parcă nu-mi găsesc locul. Şi va veni frigul.
Zmeoiu': Haha. Eu rezist foarte bine la temperaturi mai mici. Chiar prefer să fie mai răcoare...îţi dau hanoracul meu. Dar vezi că are puterea de a te face inabordabil, tre' să îl dai jos dacă treci la fapte.
Spinul: Măi oameni. Eu trebuie să vă mărturisesc că vremurile acestea sunt foarte bizare. Mi se pare că toţi oamenii vorbesc degeaba. Doar când sunt cu ei înşişi nu e degeaba.
Zmeoiu': Şi noi adică vorbim aici degeaba? Atunci hai să mai bem. 
Spinul: Eh. Noi o să vorbim cu un rost, imediat. Cel puţin feciorul ăsta va înţelege că viaţa lui e doar în mâinile lui. Pare prins într-o vrajă, sau îşi lasă intenţionat treburile să i le facă mereu altcineva.
Feciorul Pădurelnic: Vai de mine Spinule, ce tot zici acolo? Adică cum.
Spinul: Păi. De exemplu, cu ce te întreţii?
Feciorul Pădurelnic: Auăleu, doar nu vrei să îţi explic cum voi ajunge să mă hrănesc cu Soare! Deja am făcut ceva progrese, ideea de foame e o obişnuinţă, nu o nevoie. Restul e floare la ureche.
Zmeoiu': Tu chiar crezi că ne fraiereşti cu vorba? Apucă-te şi adună-te că eşti varză, lasă Soarele. Tocmai va veni o Noapte Generală, şi antrenamentul tău cu hrănitul din Soare va fi o utopie ca oricare alta.
Feciorul Pădurelnic: Bine, dar pot să mă hrănesc şi cu lumina Lunii.
Zmeoiu': Ce nu înţelegi? Noaptea de care vorbeam eu nu va avea nici o legătură cu romantismele tale de doi bani. Într-adevăr, sunt metode a-ţi mai aduce lumină în viaţă, de a o întreţine la nivelul de care eşti capabil, nu mai mult, dar ăsta e alt fel de lumină. Poate ai zărit-o, dar nu ai fost foarte atent la ea. Ai confundat-o cu înţelepciunea, pe care imediat ţi-ai însuşit-o ca şi cum ar fi fost a ta. Un rahat făcut praf de bici, nu Spinule?  
Spinul: Eu zic că nu e pierdut totul. Uite la el cum ciuleşte urechiuşele!   
Feciorul Pădurelnic: Eram sigur că o să mă încolţiţi. Presimţeam că nu voi avea nimic de spus în a arăta că sunt totuşi om. Şi învăţ din orice mi se întâmplă, dar nu pot face asta fără să greşesc. Şi uneori am repetat greşeala, ca să învăţ sentimentul prostiei. Pentru că nu-mi era frică de răspunsurile vieţii. Dar acum nu mai am chef de nici o întrebare, am chef de un castron de humus cu o avocadă lângă.
Spinul: Şi eu mă uit la tine cum haleşti?
Zmeoiu': Eu m-aş ciontoli la creieri cu trei sticle de vin şi o zmeleankă.
Spinul: Haideţi să mergem prin Sub Arini. Mai vedem noi. Băiete, tu ce tot scrii acolea? Haida lasă netul.
 
Ronţăi absent un Bruschetti invizibil cu aromă de măsline virgine. Ce o fi aia fericire? Un satelit de stă să cadă pe capul ignoranţilor. Între timp s-a terminat sticla de Bacardi, o să ieşim aşa fără chef, ne stă bine. Eu sunt apăsat de rutina asta a traiectoriei vieţii mele, care îmi cere să fiu înţelegător cu driftingurile ei, mai ales după fiecare beţie. De parcă viaţa mea nu ar mai fi a mea. E unul care mi-o trăieşte în weekend, dar poate tot timpul. 
Sau m-am îmbătat. 
Singur cu ideile altora.

În Cumpănă

Stânga.

Despre dragoste şi alţi monştri

Deşi nu are substanţialitate ontologică deplină, Zmeoiu fumează Viceroy lung, ca şi mine. Ce chestie.
Ne-am întâlnit acum câteva ore la o cafea, pe un balcon armonic, pentru că el are probleme cu realitatea concretă unde în cele mai multe zone apar unde disonante. Unde ultraradio.
Dintr-un deloc surprinzător imbold propriu, Meseşan l-a surprins pe film.

 

La mulţi ani! 

.

Sunt încă şocat. Fizic semănăm gemeneşte, dar gândim şi simţim total opus. Sau complementar, în cel mai bun caz. Am avut o discuţie la marea lynchezeală. La capitolul cărţi, nicio concesie. El mi-a recomandat pe unul Baştovoi, cu Dragostea care ne sfinţeşte. Eu i-am replicat cu Noua Dezordine Amoroasă, şi el a sărit la beregată, de parcă eu eram ultimul postmodern, bun de ajutat să devină un cunoscut postmortem. Am încercat să schimb subiectul, dar Zmeoiu m-a prins de mânecă şi mi-a şuierat printre dinţi:
- Nu te mai amăgi cu realitatea pe care ţi-o construieşti cu atâta caznă. Trebuie să mai şi dărâmăm din când în când.

Aaaaaah, deci aşa!
(I am Jack's Raging Bile Duct. I am Jack's Cold Sweat. I Am Jack's Complete Lack of Surprise. I Am Jack's Smirking Revenge. I Am Jack's Broken Heart)
I-am zis lui Zmeoiu ăsta care deja face pe dăşteptu' că eu am câteva tatuaje pe meninge şi un vagon de poze abandonat în Supratrecut tocmai din cauza acestui fel de-a gândi al lui, de care eu încerc să scap. Când am cunoscut dragostea, am avut de luptat cu automatismul de a construi, chiar şi peste dărâmături. Dar e un cerc din care trebuie să ies. Eu sunt Semizeul Deconstrucţiei, uit mereu ceva şubler în şantier, prefer să rămână ceva neexplicat în relaţia cu frumuseţea. Dar deocamdată pentru mine paradoxala înfăţişare a dragostei nu mai înseamnă decât o pacoste de care e bine să te scuteşti... 
(da, am exagerat din cauză ca m-a enervat atitudinea lui, deşi nu sunt chiar aşa balaur în idei, ca el)

- Spinul mi-a spus despre tine tot felul de poveşti cu ornamente, şi mă aştept să fii pe fază la ce îţi voi spune de acum încolo. Tot el mi-a sugerat să te iau la Roşia, am auzit că mai nou te dai pădurelnic, deci ţi-ar fi folositoare o ieşire. Dar plecăm doar mâine, pentru că azi am o şedinţă foto. Ne vedem deseară la Atelier, sunt curios ce alte făpturi zmeieşti întâlni-vom acolo. 

Activ

Trânti-i-ar jos pădurile pe toţi cei care le taie!
Fecioria adormită din mine se revoltă atunci când aflu că trebuie să fac ceva. Eu sunt un pasiv notoriu, ca defect major al firii mele. Dar când fac switch-ul e bai. Păi intră online ieri seară Spinul, pune webcam-ul, şi numa' îl văd jerpelit tot, singur şi abătut, vai de el. La Netul Trandafirilor nu mai merge nimeni, că nu mai are cine. Mărăcineanu' s-a uscat de-ampicioarelea, Cloamba Noduroasa-Nemofturoasa a fost arsă zilele astea, etc. Tragic. Şi pac îmi dă un link Spinul, cu noi instrucţiuni de utilizare a timpului meu. O variantă. O posibilitate să fac ceva, să ies din egopasiv.
Trebuie să merg la câmp, fiindcă pădurelnicia e solidară şi cu câmpurile, cu tot ce e Natură. Chiar şi cu unele sate. Ce mai, chiar şi cu unele zone din oraşe. Treacă de la mine.
O să mă întâlnesc mâine cu tipul ăla, Zmeoiu, un amic de-al Spinului. Cică el ştie să-mi arate cum să rămân activ pentru o perioadă mai lungă decât ţin 3 nescafeuri 3 în 1.
Pentru început, o să mergem amândoi să revendicăm ceva

Puzzle

Astăzi am văzut în oraş un bărbat care îşi îndrepta cheia de la maşină cu o piatră, bătând-o uşurel de asfalt, cu grijă. Se putea vedea că are mâna uşoară, de făurar.
Apoi într-un second-hand o mămică şi-a lăsat copilul pe o cutie de haine cu 1 leu bucata. Băiatul, în vârstă de vreo 4 ani, se uita senin la mine, care am rămas afară la intrare cu ţigara în mână. Am simţit cum exact amintirea aceasta comună îl va determina pe băiat să se apuce de fumat. Ah, măcar dacă m-ar fi făcut pe mine să mă las! Dar nu merge aşa.
Apoi am cumpărat o scândură pentru un raft de cărţi. Simţeam că Spinul e prin apropiere, la pândă. Eu eram foarte atent să nu apară, îmi păzeam degetele când atingeau lemnul. În schimb m-am curentat puţin cu bormaşina, cred că am nimerit firul electric care alimentează priza. A fost distractiv, m-am activat foarte rapid, dar nu a ţinut decât vreo oră veselia.
Acum e seară, şi e o linişte pe care nu o voi tulbura prin descrieri inutile.
Voi mânca piţoaka apărută miraculos dinaintea mea, şi după aceea mă culc.
Clipa merită trăită, cu indiferenţă sau fără.

iele la televizor

Cu câteva minute înainte am privit televizorul din bucătărie, şi în televizor era o emisiune de diverstisment, ceva cu "bună dimineaţa" şi doi tipi pe zonă. Mă gândeam ce să mănânc, la ale mele adică. Şi poc apare momentul enteogenic al începutului de zi: Andreea Bălan, clip nou-nouţ, Like a Bunny. Mixat cu imagini live de pe platou, unde alăpturi de vedeta blondă mai dansează încă 6 brunete. Se merge pe contrast, foarte inteligent, dom'le!
Bun. Continui să mă foiesc prin bucătărie, pun pita pe masă, şi melodia merge. O frecţie, nimic nou.
Dar soarta mă pune să zăresc la un moment dat nişte cururi aliniate spre cameră, ca final de performance. Cei doi prezentatori se agită prin studio, disimulează lejeritatea, totul e evident jucat pe cartea incontrolabilă a cărnii din capul săracului român (cam misogin, dar om simţitoriu de socoteală şi iute de faptă) : just take your clothes off!
Puţini sunt cei (şi cele!) care la vederea acestui clip să nu-şi pună umorile în mişcare. Scopul imaginilor e simplu şi direct. De când lumea a existat prostituţie, dar azi s-au mai pervertit gusturile noastre. Nu mai e nevoie să ne atingem de curve. Vin ele dimineaţa şi ne fut direct la creier, unde e sursa erotismului. Tehnicile de a face bani din ideea de sex au dobândit o legitimitate care este marca acestor vremuri. Cei mai mulţi intelectuali, dintre cei care blamează acest fenomen, nu-şi dau seama cum merge treaba, că nu o pot influenţa cu teoriile lor şi îndemnul spre muzica bună. Aici e vorba de o schimbare majoră. Nu e vorba de o aşa-zisă Musica Sphaeres, sublima stare de graţie, darul divin.
Nu sunt deloc naivi cei care amestecă statutul de divă cu sexul.
De pe alte meleaguri, Lady Gaga propune un concept foarte coerent, puţin mai rafinat. Imagistica ei vrea să ne convingă că a ieşit din miezul pământului, că bărbăţia nu mai e nici măcar în mâinile femeilor, ci pe nicăieri. Mă rog, ca să nu divagagaghez, o sa expliciteze Zmeoiu.
Româncele astea, una cântătoare şi alte câteva dansatoare în jurul ei au avantajul pus pe dos, le ţine. Povestea ielelor fiind de pe la noi, e foarte deşteaptă mişcarea de a-l ispiti pe român să privească. Apoi, deşi vara a trecut, banul va curge de la sine, toamna-iarna asta prin cluburi.
 
- "O Andreea zi-ne cum e cu melodia asta nouă, aaa, ţi-au crescut sânii!"
- " Da, au crescut, am făcut o melodie de vară, clipul e nou..."
- " Şi cameramanul nostru s-a descurcat...dar iepuraşul care a făcut videoclipul, ăăă, a dat-o pe brusture...!"

Băieţii poate au o scuză acum. În jurul lor mişunau câteva zâmbăreţe funduri fără faţă, pare firesc să îşi piardă uzul coerenţei. Şi eu am rămas stâlcit la cap, chiar dacă am stins televizorul. Deci în 3 minute teleul m-a făcut knock-out. Freak out. Load off. Ce să mai zic, trebuie să ignor, dar eu nu pot să ignor. Iată că mi-am început ziua cu o provocare.
În timp ce mănânc vinete, realizez că mitologia funcţionează perfect pe sticlă. Farmecele feminine pot fi mascate cel mai bine în public, chemarea ielelor rămâne vocea interioară a dorinţei. Şi nu se poate demasca smekeria asta, pentru că privitorul e pierdut în intimitatea casei sale. De acolo, de pe o oarecare antenă, doar se emană.
Şi eu acum trebuie să îmi ţin privirea în jos. Să mă păzesc să mai întîlnesc un televizor pornit, pornit să îmi distrugă echilibrul precar.

I-am povestit asta Spinului, şi mi-a zis că trebuie să o iau mai lejer cu showbiz-ul, că acolo e vorba de bani. Poate una dintre cele 6 dansatoare brunete plătite de managerul Andreei Bălan este o talentată oboistă, sau arhitectă, sau senior-piaristă.

Mda, adevărul e că toate păreau obosite la nivel personal, mental-erotic.
Îşi făceau treaba, cu gândul altundeva. Dacă le observi cu atenţie, se vede foarte uşor în privire care pune suflet.

Oare eu aş putea dansa pentru cineva pe bani?
No way! (nimic nu e sigur, lasă no way-ul, viaţa e mai complicată!)
Dar gratuit, oricând.
Dacă nu-mi iese din cap făcătura matinală a nebălanei Andree, mă voi răzbuna şi va trebui să pun iepurele negru pe ele. Dar tocmai acum Alice mă roagă să îi arăt calea, trebuie să fug...

Ce departe sunt toate activităţile de soiul ăsta, aş zice ansamblul vieţii de Capitală,
de pădurile pe unde am fost vara asta.
Şi pădurea fuge, în acord cu expansiunea universală, tot mai departe de noi.   

Duios Spinul Aştepta

Am mers la pădure şi gândurile mi s-au pierdut puţin într-o infinitate de registre. 12 orgi de biserică cântând simultan nu ar fi fost mai asurzitoare decât liniştea din aerul de sărbătoare al satului. Sau nu eram eu în apele mele, sau cu picioarele pe pământ, sau focul inimii era prea abitir absent.

La sfârşitul plimbării, mi-am găsit liniştea lângă un gard înduioşător. "Totul trece, n-am dreptate?" spunea un Domn Gras. Chiar şi pacea, din păcate.

Spinul, la ţol festiv, mă aştepta excesiv de cuminte la marginea drumeagului. S-a ţinut de cuvânt şi nu a înţepat în ziua respectivă, dar pe mine tot m-a ademenit să promit că o să ascult ceva, neapărat. Mai nou îmi dă filmografie, Spinul fiind şi un mare cineast. M-a muştruluit că ignor destul de multe din jurul meu, şi că aş fi mai câştigat dacă aş apleca urechea mai tare spre ţepii lui inofensivi. Dar nu am căzut în capcană. L-am abandonat, ca dealtfel multe alte întâmplări, oarecum recente, dar neîntâmplate tocmai pentru că am fost pe fază.

Anastasia, vocea feminină din capul meu, a fost prietenă la cataramă cu Spinul. El a şi învăţat-o cum să facă să mă sperie. Dar, din nou, totul trece....noroc cu lăutarii. 

Spinul a încercat să strige după mine un banc, dar nu l-am mai aşteptat că pierdeam trenul. Era în viteză şi el, poate întâlnea vreo spineasă, să o vrăjească despre Net, şi avantajele existenţiale pe care le au facewood-erii....Şi asta în timp ce eu nu-mi găseam locul, chiar nici în pădure...

Tristă perioadă!  

Nu degeaba nu dormim

Azi e ziua Mariilor celor fecioare, şi Spinul tocmai mi-a jurat că nu va intra nimănui în picioare.
Stăm amândoi la un heartcoretchai de pelin şi anason cu miere,
mă bucur că are timp să tacă şi să mă asculte.
Azi mi-a venit ideea să merg cu tatăl meu şi cu fratele meu la ţară. Şi aşa vom face azi.
Prin locurile natale ale lui Spartacus Sanguetinicus.
Mai sunt câteva ore până plecăm. Citesc de zor la blogul vecin oarecum, Lumea Zmeoiului.
Până în zori voi deveni şi eu un zmeu. Voi merge în sfârşit în locul prea mult aşteptat, poate de o viaţă.
Poate o nouă viaţă voi începe. Pentru că pot. Pentru că poate. Nu se ştie.
Luăm toţi trei trenul vieţii până undeva în Nemărginire.

Şi apoi ceva drum ne va pierde urmele, cel puţin pentru câteva ore.
Deşi e Joi, trebuie să ajungem la Miercurea Sibiului. De aici Timpul nu va curge liniar, pe o rază non-euclidiană de 5 kilometri Totul va fi deschis, ca într-o zonă liberă de oraş. Voi fi faţă în faţă cu pădurelnicia trecutului tatălui meu.
Nu mă sunaţi.
Prevăd că cel puţin după câteva zile încă voi răspunde nejustificat de irascibil.
Ştiu că nu e nimic deosebit în toate acestea, doar eu sunt singurul care am puterea de a deosebi Realitatea de Adevăr. Uneori.
Doar nu degeaba Zmeoiu e filosof.
Şi nici Spinul nu e străin de locurile unde vom merge.
Să vedem cum vom ieşi toţi trei din toată odiseea.

Lust From Tear

Mai deunăzi m-a pus curiozitatea, sau mai degrabă mama zmeului, să mă uit la un film. Last Frontier nu a fost o alegere rea, dar după primul sfert de oră instinctul critic m-a scos din poveste, şi dincolo de imagine, deodată scenariul mi s-a părut cam subţirel, mai ales că avea pretenţia de a-i fi dedicat Oglinzii lui Tarkowski şi că fusese creat într-o stare de infern strindbergian. Dar surpriza a fost intrarea Spinului în scenă. În paralel cu filmul, peste groaza construită acolo, auzeam în căşti gândurile amicului meu, ascuţit la maxim, revoltat că mă uit la un asemena film. Intenţionat nu am oprit filmul, să văd cât rezistă cu pălăvrăgeala. Dar el a ajuns până acolo încât la scenele finale, cu o măiestrie egalată doar de Lee Scrach Perry, mi-a recitat o poezie care mi-a rămas în cap mai clară decât filmul. Ca un făcut, laptopul mi s-a blocat pe ultimele acorduri ale genericului de la final, şi Spinul răzbunător a început să-şi dea drumul la un freestyle hipnotic nemaiauzit. Am reuşit să opresc laptopul apăsând 5 secunde pe butonul de start, timp în care m-am lămurit că va ieşi cu ceartă.

Nu aveam chef de delirul ăsta, vroiam doar să fie linişte. I-am zis Spinului să-mi trimită mail cu ce mai are de zis, şi am încercat să adorm rapid.

Nu mică mi-a fost mirarea ca azi dimineaţă să găsesc la spam - Spinul îşi înfige până şi mailurile - poemul următor:

TERIBILUL VIS AL ZMEOIULUI

Într-una din ultimele amieze de august

Ai reuşit să adormi pe deplin liniştit

căzut-zăcut într-un pat străin.

Eu am vegheat la capul tău 

şi tu ţi-ai visvăzut Destinul.

1.

Peste omenire

Împrăştiaseră de ceva vreme praf stelar.

Adus cu sacrificii enorme, cu rachete speciale,

care aveau desenat pe fuselaj sloganul: "The New Age. Just Dust"

Deci cu asta se va ocupa Vărsătorul.

Praful ăsta avea scopul de a-i face pe oameni

Cu adevărat mai deştepţi şi mai stăpâni pe faptele lor.

Efectul "nedorit" - oare? - era

că cei astfel luminaţi nu mai puteau iubi.

Uitau de toate cele erotice, fiind liberi să uite.

Mintea de deasupra era în sfârşit eliberată de pasiunile de dedesubt.

Şi pentru un timp totul a mers ţais,

rotiţele minţii universale fiind unse cu vaselină din praf stelar.

Oamenii puteau intra unii în mintea altora, cu parole şi conturi.

Răutatea parcă nu mai avea efect,

lipsind pathos-ul, care făcea realmente rău.

Aşa, cu toţii erau buni fără tragere de inimă.

Fără emoţii, nici măcar cel mai mic resentiment.

Şi totuşi, a rămas Rezistenţa Umană.

În unele locuri ale planetei subzistaseră invizibile cetăţi fortificate

unde locuitorii lor mai perpetuau misterul lui Eros.

Ştiind că se închină unui zeu proscris,

se ascundeau, sau se deghizau în copaci,

crengile sentimentelor lor luând forme imposibil de separat de însăşi natura vie.

2.

Mă născusem ca rege al unei cetăţi abandonate: Iubirea, mult prea umană.

Singură Regina¹ convenise să rămână cu mine

de la început până la sfârşit.

Restul pretendentelor plecaseră toate,

sperând că îşi vor găsi o altă cetate.

Ani de zile eu şi Regina din sufletul meu

am apărat cetatea de lupii care au înconjurat-o

adulmecând inteligent sfârşitul ei iminent.

La început veneau noaptea şi băleau 

spre fermecătoarea mea Regină.

Ea lupta alături de mine, nu aveam de ce să mă tem.

Amândoi eram indestructibili,

prin puterea legăturii noastre de neatins

lupanii deveneau doar un film, o comedie ieftină.

Până într-o zi, când unul dintre lupi a schimbat tactica.

A trecut linia metafizică ce separa până acum

Interesul de Sentiment.

S-a îndrăgostit pe bune de regină

şi era gata

să îşi asume riscul de a fi izgonit din haită

doar ca să intre să îi spună cât e de

de?

ei bine,

da,

de frumoasă.

Şi mă trezesc deci într-o dimineaţă singur în pat.

Şi miros lupul ăsta smeker stând de vorbă cu Regina

aşezaţi inofensivmente pe o bancă în parc.

Ea îmi zice că poate sunt prea hardcore

în a judeca asemenea animale drăguţe,

care iată că şi ele pot nutri sentimente.

I-am răspuns că lupul ăsta nu este decât

o reprezentare simbolică a ispitei de a ieşi

din cetatea iubirii, de a abandona lupta.

Şi deoarece citisem destul la viaţa mea,

am prevăzut scenariul şi m-am resemnat.

Prea uşor, poate ar fi trebuit să mă lupt cu simbolul.

Dar atracţia ei spre ieşirea din cerc,

forţa centrifugală era prea mare deja.

Am văzut asta în privirea rapid ascunsă a Reginei, 

plină de interes faţă de lup,

atunci când l-am hâşâit.

3.

În noaptea ce a urmat, era culmea lunii pline în Rac,

şi ne aşteptam la un atac mai forte.

Îmi aranjam în gând emoţiile,

cu bucuria de a fi om, 

înzestrat cu darul luptei întru iubire.

Când deodată am simţit fizic că sunt singur.

Echilibrul forţelor se răsturnase subit,

şi imediat în sufletul meu se strecurase panica, 

un sentiment inedit.

M-am dus să o caut pe Regină, nu era nicăieri.

În afara cetăţii lupii deja începuseră să urle 

şi să zică bancuri.

Am ascultat cu atenţie,

poate regina cânta la orgă, 

sus în turnul ei de cleştar.

Din precipitare, acolo nu o căutasem.

Dar ce mi-a fost dat să aud urechilor?

În corul animalic răspândit acum uniform în jurul cetăţii,

am distins o voce atât de familiară 

dar în acelaşi timp atât de transfigurată

încât am rămas paf.

Regina mea era goală, în patru labe,

şi răcnea în timp ce exact lupul de ieri 

o penetra pe la spate.

M-am simţit pus la electroteste. 

Realitatea îmi juca iar feste.

Înfierbântat de paranoia, 

mi-am pierdut şirul gândurilor,

şi ăsta era cu siguranţă scopul lor.

Regina mea nu ar face aşa ceva.

Fiind în vis, fiinţa mea spera că e doar vis.

Dar câştigaseră pentru că o aveau pe ea acolo,

simţiseră instinctiv că voi fi inofensiv 

orice ar fi eu trebuie 

să o iubesc mereu, 

chiar în veşnica ei lipsă.

Mi-au făcut poză la călcâi 

şi au stat să se gândească 

în timp ce eu credeam că doar latră.

Am deschis ochii. Abia dacă puteam respira.

Încă mai auzeam cum lupul

îşi invită prietenii la aparat.

Trebuia să mă trezesc din coşmarul ăsta, 

altfel în el şi muream.

4.

De atunci te trezeşti dimineaţa 

cu sufletul plin de praf din miezul Pământului.

Totul s-a sfârşit, cetatea nu mai există.

Ai intrat şi tu în rândul lumii,

nu mai speri şi nu mai simţi nimic, 

eşti şi tu liber.

Aş zice: degeaba!

Adică un alt frei-herr, vorba pietrei.

De acum înainte,

ai putea scrie poezii, 

sau ai putea juca şah pe calculator.

E mult mai util decât orice amintire

a clipelor tale împreună cu regina, 

când luptaţi fericiţi.

Şi poate până la pensie vei reuşi să îţi faci curaj

să mergi la vreo mănăstire 

să îi explici unui anume Domn

că răul există în tot ceea ce avem noi mai bun aici, pe Pământ.

Poate va fi bun cu tine

şi în viaţa următoare 

nu te va mai pune să lupţi, din nou.

Pentru că atât aştepţi. 

Şoaptele unei voci familiare.

Cortina.

Lumină pe tine, 

fără Regină.

1lămurire: Regina nu este neapărat o femeie reală. Ar fi mai bine înţeleasă ca legea complementară a Sinelui, nevoia de universalul suflet-pereche al oricărui suflet particular. Din această nevoie apar toate celelalte.

Bun. Nu cred că mă pricep într-atât la poezie ca să mai pot spune ceva, dar un singur lucru am avut de comentat. Care e faza cu titlul, cine e Zmeoiu ăla?

Cred că Spinul a făcut o confuzie. Eu nu mă trezesc plin de praf dimineaţa, fie şi pentru simplul motiv că abia atunci adorm. Şi toată povestea cu lupii ăia, hmm, poate Spinul o fi mai în temă cu tenebrele, dar eu mă ţin cât pot mai la soare. 

Şi de aceea trebuie să recunosc că după ziua de azi, mă gândeam serios să-mi şterg contul de facewood. Presimt că nu ştiu în ce m-am băgat. Mai bine mă uitam la Skritek, aşa cum vroiam iniţial ieri. Azi numai râdeam.

Spinul Beat

Zilele acestea m-am lăsat absorbit de studiul biografiei unui scriitor foarte controversat, şi exact când mă aşteptam mai puţin, adică în "timpul meu liber de weekend", Spinul, luând forma unui mic ciob de sticlă de bere, mi-a pătruns în picior pe nesimţite, aşteptând răbdător ca eu să fiu desculţ. Eu participând activ la pornirea treptată a unui party spontan într-o anume Cramă, inevitabil că după un timp căldura umană m-a făcut de am dat jos de pe mine ce haine puteam, iar exact atunci Spinul şi-a văzut de treabă, pitindu-se la mine în degetul de la picior...până a doua zi, când am oprit toate motoarele şi anestezia alcoolului mi-a trecut. Am fost foarte plăcut surprins să fiu trezit de o voce familiară, repetând exasperant ceva versuri în engleză:

"things are feeling thin well i know i know

lost my seat again well i'll go i'll go

pushin in the pin well i know i know

we're gonna go back in we're gonna go go go!"

Spinul era beat! Presimţisem eu că cineva se îmbăta în locul meu! Băusem doar câteva beri la petrecerea de aseară, dar nu ştiu ce şi cum făcuse Spinul de s-a matolit aşa. Nu e stilul lui să bea.
Acum râdea şi fredona melodii indie, zbenguindu-se la mine-n deget! Bineînţeles că am încercat să îl scot de acolo, şi el s-a apucat să îmi spună că îi era dor de mine, şi că are probleme cu Netul Trandafirilor, că nu prea vin pădurelniciile pe la net, aşa cum se aştepta el, şi deci nu prea îi ies banii. Mai ales că i s-a stricat laptopul cu alune de pădure, care a fost un timp serverul lui mobil, şi acum totul stă în coadă de peşte. I-am zis că nu înţeleg nimic, că eu am ceva treabă de făcut. Atât mi-a trebuit, până aici mi-a fost. Spinul beat s-a vârât mai adânc, până în carne, eu am încercat să îl chem afară, el a refuzat dialogul şi a trebuit să iau un cuţit încins la el. L-am scos afară afumat de tot şi l-am pus pe masă, ca să se prefacă la loc în spin, din ciobul verzui de sticlă sub care se înfăţişase. I-am vorbit până i-a mai trecut supărarea, şi mi-a spus că:

- Ţie chiar nu îţi pasă de ce este în afara ta, o arzi aiurea şi faci pe solipsistul cu mine. Am bătut atâta drum să ne vedem, şi tu îmi zici, aşa blazat, că ai treabă. Păi măi ţâcă, eu ştiu absolut orice mişcare de-a ta, şi tocmai de aia am apărut. Bine, a trebuit să mai fac câte un ocol şi eu, că bunăoară am intrat la Dedu în picior şi nu am putut ieşi aşa uşor, că m-am şi speriat, dar dacă tot am venit pân' acia la Nemărginire înseamnă că am ceva treabă serioasă pentru tine.

- Bine Spinule, zi-mi repede care-i faza.

- Bă, tu vrei să mă enervezi iar! Păi nu mă repezi aşa, că plec de tot.

- Scuze, nu te repezesc. Doar că timpul pentru mine este preţios, sper să înţelegi.

- Bine bun, bine bun. Uite. Eu mă gîndeam să facem un spectacol. Am o idee şi vreau să ţi-o dau şi ţie.

După care am rămas să ascult planul de show, şi trebuie să recunosc că Spinul, deşi era încă beat, are habar despre artele performative. Mi-a distras atenţia de la ale mele, şi toată ziua de ieri m-am gândit în cel puţin două luntri. Dar o să fie bine.    

Valuri Potrivite

Am ajuns înapoi de la mare. Am stat doar o zi.
Canonul autoimpus la pornire: tutun & apă. Normal că drumul până acolo mi s-a părut infernal. După o nesfârşită serie de aventuri autostopistico-mioritice şi gânduri intense, briza dimineţii m-a învăluit pe plaja goală, oferindu-mi ca răsplată liniştea atât de necesară. Motivul pentru care am bătut 24 de ore de drum a fost clar: să ascult valurile. Nu ca pe vremuri, cu toate motoarele spre exces.

Deci aşa, cuminte la malul mării, purtat de infinita melopee ce iradia din linia orizontului. Vama nu mai e, dar marea a rămas. Undeva periferic, dintre amintirile de peste ani, s-a născut gândul că mai bine ne-am face cu toţii ocnaioţi, măcar e mai aproape şi poate ar fi un trend mai bun.
Ei bine, nu am avut parte de linişte prea multă. Mergeam zâmbăreţ şi desculţ pe aleea principală să-mi cumpăr hamsii, şi ţac îmi intră un ghimpe în călcâiul drept. M-am enervat destul de tare, pentru că abia mai puteam călca. Am strigat în gând cea mai turbată înjurătură, şi imediat al doilea gând m-a lovit. Trebuie să mă întorc acasă, fără motiv aparent. Mi-am dat eu seama că aici e lucrătura Spinului, şi după ce am terminat toţi ochii hamsiilor mi-am verificat mailul la o bere pe terasă la Stuf. Dincolo de mulţumirile pentru laptopul cu alune de pădure, Spinul mi-a scris că s-a interesat el pentru mine, şi weekendul ăsta am oportunitatea să joc puţin teatru medieval pe la Sibiu. Astfel mi-am adunat minunatul cort şi după o baie teribilă, am părăsit marea, cu gândul că voi reveni curând. Spinul nu greşeşte, mizez pe intuiţia lui.

Laptop cu Alune de Padure

Vara este un anotimp al dorinţei. 

 Spinul şi-a dorit foarte mult un laptop mai modern. I-am oferit unul.

 Spinul s-a apucat să mă spioneze, maram ca să-şi probeze webcamul

Cu Spinul la pachet

Nu v-am spus cum s-a terminat totul acolo la munte la Duruşa. 

Când a venit momentul să plecăm, nu ştiam cum voi proceda cu Spinul. Nu e stilul meu salut-salut şi gata. Mă tot perpeleam, mai căutam un cui prin iarbă - nu era cortul meu, trebuia să am grijă mare cu tot felul de obekte, erau pe inventar. După ce am împachetat tot, m-am târât încet, cu limba aproape de pământ, spre o ultimă convorbire cu Spinul. Ştia tot ce am pe suflet, vroiam să-i mulţumesc pentru că mi-a ridicat moralul cu aşa o poveste nostimă şi palpitantă, dar m-a repezit repede-repede la marea repezeală:

- Hai rupe-mă de aici, bagă-mă în rucsac la fătuca asta - ce-ai rămas aşa tablou? - nu acolo, în buzunarul de sus, ăla cu Diidălu', aicea, da.

I-am dat drumul înăuntru, încă mai bolborosea el ceva, şi am privit-o pe Tănăsikă, să văd dacă şi-a dat seama ce am făcut. Oricum era de ceva vreme intrigată de purtarea mea. Cum să-i explic că Spinul îmi vorbeşte, şi noi i-am construit net, şi că eu am mare nevoie pe viitor de un prieten bun şi dur, ca el?        

Am mers la ocazie, şi ne-a prins noaptea nu prea departe de unde plecasem. Am campat într-o pădurice pe la Ileanda, şi eu eram nerăbdător să verific ce mai face Spinul, dacă are aer, sau nevoie de ceva. După ce a adormit Tănăsika, am deschis tiptil buzunarul, şi Spinul zâmbea complice. Deci poate şti ce gândesc, indiferent unde îl voi pune. Niiice. 

- Vei dormi cu o ureche trează, pentru că eu mă simt acum rupt puţin de locul meu natal şi mai am ceva să îţi spun. 

(M-am pus la somn, în timp ce prin urechea rămasă vigilă Spinul îmi picura povestea sa incredibilă)

La câtva timp după ieşirea din spital, mi-am revenit, dar parcă niciodată complet. În jurul meu oamenii îşi organizau viaţa în tranziţie, cu singurul lucru neschimbat: alcoolul. Evitam să socializez, nu făceam nimic de fapt. Eram o stafie, şi am ajuns până acolo încât aş fi făcut orice, doar să o mai văd pentru o clipă pe Mayimuri. Cu cât trecea vremea, mă adânceam în tot felul de esoterisme, totuşi eram un pionier la noi. Vecinii m-au luat la ochi, mai ales când a fost scandalul ăla cu misa. Dar ce contează este că treptat am ajuns să simt prezenţa neveste-mii ca singurul lucru palpabil ce îmi dădea un rost. Era acolo, în sufletul meu, vie. Nu plecase, sau revenise. Nu puteam spune nimănui ce trăiesc, dată fiind şi excursia pe la psihiatrie. A fost foarte dificil să mă mai las dus de impulsul fericirii care iată sălăşluia încă în mine, producând extazul fericirii de-a fi fericit, etc...

Dar nu aveam linişte. Oscilam prea tare, cumva se relua povestea. Visam din nou la copilul nostru, dar nu scoteam un cuvânt. Mayimuri însă se afla în orice cotlon al fiinţei mele. Şi într-o dimineaţă mi-a oferit soluţia:   "- Ia du-te până la farmacie şi cere nişte medicamente, zi-i  la tanti Geta că mâinile şi capul lu' bunicul tremură prea tare şi de aia nu poate veni el cu reţeta. Ia cu două căni de apă toate pastiluţele alea."  

Am mers la farmacie, am zis placa, am primit trei cutii, parcă eram teleghidat spre tărâmul fericirii. Urma ceva nou, după ani de rutină a depresiei. O voi regăsi pe Mayimuri a mea, eram maximal impacient, cum am văzut că ai formulat tu undeva pe aici. Nu puteam să nu fac tot ce-mi va dicta ea.

Am ajuns acasă, am luat medicamentele alea. Aşteptam. Am pus la boxe ceva High Tone, apoi tot Nevermind-ul, din nostalgie. Nu se întâmpla nimic, dar mai grav, Mayimuri dispăruse. Aveam o senzaţie bizară, de gol eliberator. M-am speriat că voi uita cine e iubita mea, cine sunt, ce înseamnă "sunt". Vârtejul dinăuntrul meu, cu care mă născusem, căpăta proporţii cosmice. Mă obişnuisem cu infernalul fundal sonor al dorinţelor umane. Planetele scrâşneau în capul meu, Venus se freca de muntele-baston de pe Marte, disperată după sex în sfârşit liber, Saturn bubuia Universul constant la 120 bpm, din timpane mi se scurgeau broaşte sulfuroase iar Luna biciuia Soarele drept pedeapsă pentru toate victimele feminismului mondial. Eram închis într-o sferă, eram parmenidiana unitate a gândului şi heraclitica devenire a nebuniei. Nu eram lumină sau întuneric, nu-mi mai trebuia nimic, îmi trebuia tot nimicul, totul fiind vanitate, lumea o iluzie, viaţa adevărată o trezire întru moarte, o trecere din acest nimic spre alt nimic şi invers. Nu merită să-ţi mai vorbesc despre totul-nimic, pentru că ai parte de el dar nu ştiai până acum, iar eu nu mai sunt decât un maestru decăzut. 

Aşa am ajuns Spin.

(atunci, pentru câteva zile am lăsat ţepanul neatins, speriat puţin de amploarea pe care o capătă confesiunile lui, şi nu ştiam exact cum va fi prietenia noastră. El poate controla de acolo din buzunar totul, chiar şi activitatea pe blogul ăsta, ceea ce nu îmi lasă prea mare libertate. Fiind vară, voi pleca în concediu curând şi clar că nu am nevoie de tulburările metafizice ale unui nebun. Le am pe ale mele, şi de la toate voi lua o pauză. Sper să nu mă urmărească pe plajă cu gânduri de felul acestora, eu fiind un mare badmintonist pe nisipuri mişcătoare)

Amintiri din viaţa Spinului

Oare v-am spus ieri, că în dimineaţa aceea cruntă de la Duruşa, când m-am ridicat de lângă cort şi nu puteam bea nici măcar apă, pentru că stomacul meu confuz o azvârlea rapid afară crezând că e horincă? Am verificat acum, nu v-am spus. Dar v-am spus că apoi m-am împleticit până la Netul Trandafirilor, şi m-am tolănit în soare, lângă Spin.
Era sâmbătă, toţi dormeau. Eu nu aveam decât o întrebare în cap: "de ce?"
- Cum adică, "de ce?", m-a întrebat Spinul.
- De ce trebuie să fie atât de frumos în clipele de beţie, şi atât de urât după?
- Îţi mai aduci aminte ce ai făcut aseară?
- Mmm...nu!
- Foarte rău.
- Hai mă Spine, că nu am chef iar de "Povestirile Românilor", volumul 14.
- Treaba ta, dar ascultă aici, că eu am fost mai ceva la viaţa mea.

(iată povestea Spinului aşa cum mi-o mai amintesc, dat fiind că nu aveam toţi creierii la mine)

Uită-te atent la mine. Ce vezi? O tufă, un spin destul de mic, în comparaţie cu alţii de pe aici, nu?
Dar eu nu am fost aşa mereu. Am ajuns aşa pentru că nu am ştiut să ascult. Îmi amintesc, de exemplu, prin anii '90 eram disc-jokey la singura discotecă din Baia Mare. Veneau tinerii pentru că nu prea aveau de ales. La început se distrau pe muzica ce o puneam de pe casete audio - Abba, Modern Talking, Madness, Faith No More, CC Catch, de astea faine pe atunci. Dar finalul party-urilor era mereu acelaşi. Feciorii beau de stingeau, după care se băteau pentru fete, iar fetele se prefăceau că nu le place de ei. Şi poliţia îi trimitea pe toţi acasă până weekendul următor. De la bun început eu am înţeles că nu voi putea fi ca ei. Îmi doream să ies din lumea aceea precară, visam la o fată curată la suflet, bună şi frumoasă. După câţiva ani de job, cum se zice azi, iaca apare şi visul meu, întruchipat pe neaşteptate! Era joi seara, toamna. Nu era aproape nimeni în discotecă, eu mă concentram să pun etichete pe noile casete. În momentul respectiv, tocmai găsisem un remix de la Snap, "The Power of Bhangra". Le repetam pe cele care îmi plăceau, şi mă pomenesc că vine îngereaua direct la mine la pupitru.
- Băiatu'...cum se numeşte piesa?
- The Power of Bhangra.
- Ce-i aia? 
- Nu ştii tu, degeaba îţi explic.
- Ba oi şti dacă îmi spui.
- Hm. Tre' să plec până la magazinu' lu' Iosif să-mi iau Snagov, şi când vin înapoi îţi zic.

Îţi imaginezi acum, măi băiete, în ce situaţie m-am băgat? Pe atunci, era cred 1993, nu exista Internet în România, şi nici mobile, ca să sun un prieten. De unde puteam eu să aflu ce e aia "Bhangra"? Că le mai rupeam pe engleză, şi m-am prins că e vorba de puterea lu' Bhangra ăsta, ce-o fi. Şi era mândria mea la mijloc, plus viitorul Universului. Trebuia neapărat să fac cumva să ştiu ce înseamnă Bhangra.
M-am dus precipitat după ţigări, şi de teamă să nu pierd contactul cu divinitatea rămasă singură la discotecă, am decis să inventez eu ceva. Când ajung, fata mă privea nu-ştiu-cumva-de-nu-voi-uita-niciodată:
- No, băiatu', îmi zici ce înseamnă piesa? 
- The power înseamnă putere, iar Bhangra înseamnă dans. Deci piesa e despre puterea dansului.
- Minţi.
- De unde ştii tu că mint, dacă nu ştii?
- Se vede pe ochii tăi că îţi place de mine şi de aia ai inventat. Nu ai de unde să ştii. De unde eşti, cum te cheamă?

Eram pus la punct, numai mama mai avea darul ăsta. Am capitulat.
- Mă cheamă Andrei, dar mi se zice Spinu'. Sunt din Duruşa. Uite, recunosc că am inventat. Ai dreptate. Da' tu de unde eşti?
- Din Baia Mare, mama e româncă şi tata e din India, are un cabinet ginecologic aici. Mă cheamă Mayimuri, şi dacă vrei să ştii Bhangra este o formă de dans din regiunea Punjab, din India, de unde e tata.

Paf.
Nici acum nu înţeleg cum de a fost posibil, dar în 4 luni ne-am căsătorit, am făcut nuntă numai la sfat, fără rubedenii şi alte complicaţii între naţiuni. Ai mei nu au fost de acord cu nunta, pentru că ea era străină. La început au zis că nu e bine că e ţigancă, apoi că e mai rău că e străină de neam şi locuri. Să ştii, era mai greu atunci.   
Dansul ne-a legat şi ne-a deschis o grămadă de porţi şi portale. Cânta într-un fel cum nu îţi voi putea descrie. Am început de dragul ei să studiez jumătatea de lume pe care o purta înăuntru. Nu m-am convertit la hinduism, dar nici mult nu mai aveam. Mă angajasem şofer pe furgonetă, duceam toată ziua de colo colo medicamente prin ţară. După un timp, era prin 1996, eu vroiam să avem un copil, dar Mayimuri îmi replica mereu că un copil va veni când vrea el să vină, nu când dorim noi. Aşa că am mai aşteptat. Dar nu puteam sta locului, eram tare frustrat. Am început să beau. Tata ne aducea mereu horincă, aveam în pivniţă provizii care teoretic ne-ar fi ajuns pe câţiva ani, la ritmul de un ştampăl pe zi înainte de prânz. După ce am terminat horinca de la tata, am început să ies prin oraş, cu vechii mei prieteni precari. Nevastă-mea nu a apucat să proceseze rapiditatea cu care soţul ei devenise alcoolic. Beam şi când conduceam, aveam o nerăbdare incredibilă. Îţi dai cu seamă că nici nu mai era vorba de făcut copil. Şi totul părea înainte atât de uşor pentru mine. Deşi nu aveam multe, aveam puterea de a ne simţi fericiţi. Până la faza cu aşteptatul copilului. Am fost slab şi nu am ştiut să continui, decât in the most spiritual romanian way, vorba aia, dă-i pe gât. Cred că din cauza muzicii am început să o iau razna. Dansurile noastre dragi de fiecare zi îmi deveniseră insuportabile. Într-o zi s-a produs ruptura. Am mers la magazinul "Muzica" din centru, şi am cumpărat o casetă cu o copertă cu un copil gol, scufundat în apă. Trupa se numea Nirvana, iar albumul Nevermind.
Am ajuns acasă şi la boxele pe care eu le-am făcut cu mâna mea, am dat la maxim: "Love Myself, better than you, I know it's wrong, what should I do...I'm on a plain"...
Vecinii s-au speriat, au chemat poliţia. Le-am deschis total rangă, şi le-am zis că vreau un copil şi să se ducă la naiba cu legile lor că nu-mi pot face nimic, să mă lase în pace. Am închis şi când a început "Territorial Pissings" am început să sparg totul în casă, în afara boxelor care duduiau. Pe melodia "Ceva în Cale", mi se părea că nu mai era nimic de fărâmiţat decăt mutra iubitei mele care mă privea îngrozită. Nu vedeam nimic în jur de furie, nu îmi amintesc restul, nu ştiu când am adormit.
Când m-am trezit, Mayimuri nicăieri. După vreo câteva zile, în care am zăcut şocat şi chinuindu-mă să îmi amintesc câte ceva, singur în casa distrusă, m-am înfiinţat la uşa părinţilor ei. Mi-a deschis tatăl ei. Şi acum parcă văd: cu zâmbetul pe buze, mi-a spus că îmi taie gâtul dacă mă mai vede încă o dată.

Paf.   

De la vecinele lui soacră-mea am aflat că Mayimuri a plecat în India. Nu am mai văzut-o de atunci. Cu tatăl ei m-am mai văzut după câteva luni la spital la Cluj, eu fiind internat la secţia de psihiatrie. Mi-a făcut o scurtă vizită, dar nu am putut afla mai multe despre nevastă-mea pentru că nu înţelegeam limba indiană. Era tare nervos pe mine, sărea să mă bată imediat ce scoteam un cuvânt.
Când am ieşit din spital, îmi aminteam vag viaţa mea dinainte. După câteva luni, am reuşit să pun cap la cap amintirile: fusesem internat pentru că eram convins că îmi ucisesem nevasta, şi nici eu nu prea vroiam să rămân prea mult în zonă. Ai mei erau disperaţi, nu făceam nimic decât să ascult "Ceva în Cale"  

Aşa că, băiete, eu îţi spun doar că nu ai idee cât de multe se pot întâmpla oamenilor când beu prea mult. Învaţă măsura. Altfel vei pierde tot ce ai. E o lege asta. Aroganţa de a nu ţine cont de legea asta costă mai mult decât bucuria de a nu avea nimic. O ştiu şi pe aia, dar gata, hai du-te acum, lasă-mă să intru pe facewood. 

(m-am uitat neutru la Spin, dar eram tare răvăşit de cele câteva similitudini dintre povestea lui şi viaţa mea. Nu am avut intensităţile lui, nici nevastă, nici nu ştiu dacă vreau copil, dar am simţit nerăbdarea de a bea tot alcoolul din lume...ca balena pe nisip. Şi eu care credeam că sunt unic! M-am ridicat şi am plecat tăcut, fără să îmi spun, ca deobicei în asemenea stare, că nu voi mai bea niciodată. Trebuie doar să învăţ măsura)

Duruşa - La Netul Sălbatic

După cum era de aşteptat, Spinul a reacţionat. A aflat că vreau să pun nişte poze pe blogul lui, şi imediat s-a apucat să-mi dicteze care anume, cu explicaţii mai de bunic sâcâit aşa, dar m-a asigurat că el nu poate greşi. Acum îmi dau seama că habar nu am ce vârstă ar putea avea, dar judecând după mărime, ar trebui să fie destul de tânăr, spre în floarea vîrstei. Am văzut prin zonă şi spini maturi, mult mai periculoşi. 

Aici sunt eu cu piciorul pe hârleţ, urmând riguros instrucţiunile. Am desprins cu grijă iarba din dreptunghiul unde va fi Tastaruta Laktopului. Am adus pietrele acelea pentru taste, şi tocmai urmează să facem groapa pentru stâlpii ecranului.
Spinul este deja aşezat la tastarută, undeva în dreapta pietrelor, şi stă la taifas cu un alt spin, mult mai bătrân, venit să se mire - mai acana, sus în stânga. Simt că totul va fi minunat.
Pentru a duce la bun sfârşit lucrarea, desigur că am avut nevoie de ajutor, Tănăsika dovedindu-se indispensabilă în acele momente.

 
Spinul imediat m-a luat la întrebări, că cine e fata, de unde şi ce gânduri are, ce face cu piatra în mână, trala lala, mă rog, întrebări ca la ţară, dar s-a convins singur că va merge treaba mult mai rapid decât dacă stă numai după moşmondeala mea ideatică. Aşadar fiind noi o ekipă minunată, am reuşit să îl pestemulţumim pe Spin, după câteva ore de lucru. Am avut şi mare noroc, cu o seară înainte am aflat ce anume e aia landart, şi mare parte din avântul nostru se datorează expunerii profului de la faculta de arte din Cluj. Eram pe flashul artei de teren, şi Spinul a început să se laude la vecini că în sfîrşit ideea lui se concretizează. "V-am zis eu că îmi deschid net acia", le tot turna la spinii din jur. Se va lăsa în curând de înţepat pentru că de acum trebuie să aibă grijă de netcafe-ul ăsta de-l construieşte băietu&fata de la oraş.

Prin bunăvoinţa mărăcineanului nostru prieten, am amenajat şi un loc de stat pentru omul care doreşte să acceseze pădurea alături de Spin. Dacă vii la Netul Trandafirilor, te aşezi comod între cei doi butuci, lângă maestrul de ceremonie, care va fi mereu acolo, şi înveţi să foloseşti tastaruta. Numeric vorbind, nu pare dificil, dar odată intrat pe Facewood, totul devine posibil. Eu am avut bucuria şi onoarea să intru pe site, şi chiar merită. Am stat câteva ore, până s-a făcut noapte. Deocamdată programul nu e non-stop.

Da, şi Tănăsika primeşte poză!
După ce ne-am mai tras sufletul puţin, am observat că ceilalţi spini ne-au zgâriat, plini de invidie, pe gambe.
Dar taifasul le mergea strună, totul
era într-adevăr minunat.
Spinul a început să îşi
depene amintiri, deci totuşi are ceva ani. Uitându-se la mâinile destoinice ale fetei, mi-a cerut să le fac neapărat o poză, să aibă o amintire.
Zis şi făcut, Tănăsika dezlănţuindu-şi nautiluşii.

Spinul a ţinut să îmi sublinieze că nu orice om poate veni la Netul Trandafirilor. Astfel noi am avut parte de această onoare pentru că se vede pe noi că suntem oameni cu care pădurea se poate înţelege. Eu eram cam impacient în interior, pentru că spre seară se prefigura un party fain şi se cuvenea sărbătorită oficial deschiderea primului netcafe dotat cu laptop 100% natural, şi cu acces gratuit la pădurelnicie, ce mai,  massive facewood, dar presimţeam că ceva nu va fi chiar cum îmi planificasem. Am început să mă cunosc.

Singura mea problemă era mult prea previzibilul necunoscut al beţiei, tabula rasa pe care va trebui să o înfrunt atunci când mă voi trezi dimineaţă, după o noapte de horincuială. Am avut o tentativă timidă de a refuza primul pahar de plastic, plin-ochi cu distilat curat din pruna locului, pahar pe care mi l-a oferit o statuie înfăţişând un om de neclintit. După alte două pahare plus muzichia potrivită la ţanc, dionisiacul din mine şi-a cerut dreptul la exacerbare. A doua zi dimineaţă, m-am ridicat cu greu de lângă cort şi m-am dus la net la Spin. Corzile vocale îmi erau scufundate în stomac, într-o coastă presimţeam geneza chinuită a unei alte Eve, iar sufletul meu avea o singură întrebare (vezi foto stânga)     

The Unexpected Outroducing of a Magnificent Spin

Vara aceasta, pe preţiosul şi gingaşul Spin l-a luat decizia de a nu mai frecventa locuri populate, cum ar fi marile festivaluri, micile cluburi, bairamuri private etc. Nu din cauza agorafobiei, şi nici a altruismului de gen "mă bucur că vă simţiţi bine fără mine".
Ceva s-a petrecut în capul Spinului, asta e cert. Nu a vrut să-mi spună detalii, deocamdată. În supratrecut el a avut o grămadă de aventuri alături de prietenii şi duşmanii săi, dar ACUM, Spinul nu mai prea poate fi sufletul petrecerilor din pădure, nici măcar o prezenţă comodă. În ciuda aparenţelor care ne înfăţişează aceeaşi fire bonspină, deschisă spre tălpile oamenilor, de fapt avem de-a face cu exact inversul acestor aparenţe. De exemplu, dacă "i se dă" să-i pice-n cap spirtoase, Spinul nu se va putea abţine să nu împungă totul în jur cu coarnele sale turcoaz - dacă încercaţi să vă imaginaţi asta acum, o faceţi pe cont propriu. Trebuie doar să vă avertizez că, cel putin pentru mine, e contagios felul spinului de a fi rău.

Dar asta e o altă discuţie.
Haideţi mai bine să o luăm cumva cu începutul.
Să vedem cum a ajuns Spinul să îşi trântească blog. Cu ajutorul meu, claro que si.
În primul rând, el a venit la mine şi m-a rugat să îl ajut cu privire la câteva aspecte conceptuale, logistico-literare, dar mai ales aprozare. adicătelea, nu el a venit, ci mi-a intrat subtil în talpă, prin adidas, când priveam siderat pădurea pe Poduţul de la Duruşa. După câteva picături de sânge&lacrimi, ne-am înţeles: dacă eu îl ajut să îşi facă blog pe o perioadă nedeterminată, el îmi va deschide puţin uşile pădurilor de pe acolo. Şi uite aşa ne-am împrietenit la catarambă, am început să ne tragem fain de şireturile mele, chiar dacă pe moment m-am simţit cam freiherr. Păi cum, eu să pierd o grămadă de timp şi nervi pe net, pe lektop acia, în schimbul unor pseudo-sfaturi, vorbe cam idealistico-aiuristice, să o zic pe aia dreaptă? Dar nu îl pot refuza pe noul meu amic din talpă, face parte din mine oarecum. Astfel m-am trezit în situaţiunea aceasta bizară.
Planurile Spinului sunt foarte încâlcite, abia dacă am reuşit să realizez o miime din ce vrea el. I-am şi zis, că va dura mult mai mult decât crede el, care din mijlocul mamei sale Natura nu le are cu lumea virtuală. A râs 4 minute cu gura până la prăsele. Pentru mine este totuşi rentabil: apatia ontologică în care mă bălăcăream înainte să îl cunosc pe Spin s-a diminuat semnificativ.
De exemplu, mai deunăzi într-o noapte senină la Avrig sub cerul înstelat, m-a spart cu următorul dicton, şoptit pe un ton şukar:
"suportă & abţine-te"
Aaaaah, deci mă apucă pandaliile şi acum, când îmi amintesc. Eu de felul meu credeam că sunt un mare hedonist, şi obloanele urechilor mi s-au închis instant când am auzit ce-mi cere marele stoic, Spinul Vieţii. Eram pe punctul să stricăm prietenia, dar el s-a prins rapid şi a jucat la cacealma: "îţi pot oferi în schimb cheile tuturor pădurilor de pe Pământ". Hm. Ce va să zică aia. M-am culcat la loc, dar când m-am trezit am gândit mai bine. Am tot cântărit cheile alea promise, am mai dat pe google translate să revăd despre stoicism. Iată cum vine figura caligrafică:
aνέχου και απέχου
Fain, frumos în teorie, se ştie. Cu practica e mai greu. Şi ăsta sună a sfat practic, deci nu prea mi-a convenit, nici nu ştiu cum m-am dat pe deal.
L-am întebat pe Spin dacă el însuşi poate aplica schema asta filosofică, şi de ce mi-a transferat-o aşa barbar, direct în capul gol. Mi-a răspuns abia ieri, "presimt că te crezi o victimă, sisiful Balcanilor, dar meriţi să ieşi din cercul delăsării". "Păi măi Spine", am răbufnit, "tocmai asta îmi ceri tu, să tac şi să îndur". Mi-a zis că sunt pe lângă problemă, şi va rupe în orice moment înţelegerea dacă mă dovedesc atât de incoerent şi obtuz. El nu m-a împuns întâmplător, eu fiind dator să înţeleg ce face, dar în primul rând ce zice.
Punct.
De atunci, nu a mai dat nici un semn. Joacă tare Spinuţu'...ce să mai şi zic!
Eu am rămas cu verbele astea două, cam nasoale din punctul meu de vedere de până acum câteva zile. Bine, ştiam mai demult că pot suporta multe, dar cu abţinerea....
Ce să fac dacă să zicem, nu suport să mă abţin? Oare de aia a pus grecul ăla antic cuvintele astea laolaltă, să mă oftice pe mine?
....mă tot gândesc să pun de la mine, aşa orientativ, nişte poze, aici pe blogul Spinului, cu o idee de design la Netcafe-ul Trandafirilor. 
 
 









 

Netul Trandafirilor

Spinul vietzii si-a deschis blog direct pe cordul deschis al mortii

a fost odata un spin
pe cale de a rata
tot sensul vietii
un spin
care isi va deschide aici blogul
spre mai aproape a-si face moartea
fata in fata cu padurea nu merge altfel
decat peste sa privesti
lipsa lui Ş
preaplinul din Ţ
sau alte subiecte
iremediabil
ÎntreRupte