Amintiri din viaţa Spinului

Oare v-am spus ieri, că în dimineaţa aceea cruntă de la Duruşa, când m-am ridicat de lângă cort şi nu puteam bea nici măcar apă, pentru că stomacul meu confuz o azvârlea rapid afară crezând că e horincă? Am verificat acum, nu v-am spus. Dar v-am spus că apoi m-am împleticit până la Netul Trandafirilor, şi m-am tolănit în soare, lângă Spin.
Era sâmbătă, toţi dormeau. Eu nu aveam decât o întrebare în cap: "de ce?"
- Cum adică, "de ce?", m-a întrebat Spinul.
- De ce trebuie să fie atât de frumos în clipele de beţie, şi atât de urât după?
- Îţi mai aduci aminte ce ai făcut aseară?
- Mmm...nu!
- Foarte rău.
- Hai mă Spine, că nu am chef iar de "Povestirile Românilor", volumul 14.
- Treaba ta, dar ascultă aici, că eu am fost mai ceva la viaţa mea.

(iată povestea Spinului aşa cum mi-o mai amintesc, dat fiind că nu aveam toţi creierii la mine)

Uită-te atent la mine. Ce vezi? O tufă, un spin destul de mic, în comparaţie cu alţii de pe aici, nu?
Dar eu nu am fost aşa mereu. Am ajuns aşa pentru că nu am ştiut să ascult. Îmi amintesc, de exemplu, prin anii '90 eram disc-jokey la singura discotecă din Baia Mare. Veneau tinerii pentru că nu prea aveau de ales. La început se distrau pe muzica ce o puneam de pe casete audio - Abba, Modern Talking, Madness, Faith No More, CC Catch, de astea faine pe atunci. Dar finalul party-urilor era mereu acelaşi. Feciorii beau de stingeau, după care se băteau pentru fete, iar fetele se prefăceau că nu le place de ei. Şi poliţia îi trimitea pe toţi acasă până weekendul următor. De la bun început eu am înţeles că nu voi putea fi ca ei. Îmi doream să ies din lumea aceea precară, visam la o fată curată la suflet, bună şi frumoasă. După câţiva ani de job, cum se zice azi, iaca apare şi visul meu, întruchipat pe neaşteptate! Era joi seara, toamna. Nu era aproape nimeni în discotecă, eu mă concentram să pun etichete pe noile casete. În momentul respectiv, tocmai găsisem un remix de la Snap, "The Power of Bhangra". Le repetam pe cele care îmi plăceau, şi mă pomenesc că vine îngereaua direct la mine la pupitru.
- Băiatu'...cum se numeşte piesa?
- The Power of Bhangra.
- Ce-i aia? 
- Nu ştii tu, degeaba îţi explic.
- Ba oi şti dacă îmi spui.
- Hm. Tre' să plec până la magazinu' lu' Iosif să-mi iau Snagov, şi când vin înapoi îţi zic.

Îţi imaginezi acum, măi băiete, în ce situaţie m-am băgat? Pe atunci, era cred 1993, nu exista Internet în România, şi nici mobile, ca să sun un prieten. De unde puteam eu să aflu ce e aia "Bhangra"? Că le mai rupeam pe engleză, şi m-am prins că e vorba de puterea lu' Bhangra ăsta, ce-o fi. Şi era mândria mea la mijloc, plus viitorul Universului. Trebuia neapărat să fac cumva să ştiu ce înseamnă Bhangra.
M-am dus precipitat după ţigări, şi de teamă să nu pierd contactul cu divinitatea rămasă singură la discotecă, am decis să inventez eu ceva. Când ajung, fata mă privea nu-ştiu-cumva-de-nu-voi-uita-niciodată:
- No, băiatu', îmi zici ce înseamnă piesa? 
- The power înseamnă putere, iar Bhangra înseamnă dans. Deci piesa e despre puterea dansului.
- Minţi.
- De unde ştii tu că mint, dacă nu ştii?
- Se vede pe ochii tăi că îţi place de mine şi de aia ai inventat. Nu ai de unde să ştii. De unde eşti, cum te cheamă?

Eram pus la punct, numai mama mai avea darul ăsta. Am capitulat.
- Mă cheamă Andrei, dar mi se zice Spinu'. Sunt din Duruşa. Uite, recunosc că am inventat. Ai dreptate. Da' tu de unde eşti?
- Din Baia Mare, mama e româncă şi tata e din India, are un cabinet ginecologic aici. Mă cheamă Mayimuri, şi dacă vrei să ştii Bhangra este o formă de dans din regiunea Punjab, din India, de unde e tata.

Paf.
Nici acum nu înţeleg cum de a fost posibil, dar în 4 luni ne-am căsătorit, am făcut nuntă numai la sfat, fără rubedenii şi alte complicaţii între naţiuni. Ai mei nu au fost de acord cu nunta, pentru că ea era străină. La început au zis că nu e bine că e ţigancă, apoi că e mai rău că e străină de neam şi locuri. Să ştii, era mai greu atunci.   
Dansul ne-a legat şi ne-a deschis o grămadă de porţi şi portale. Cânta într-un fel cum nu îţi voi putea descrie. Am început de dragul ei să studiez jumătatea de lume pe care o purta înăuntru. Nu m-am convertit la hinduism, dar nici mult nu mai aveam. Mă angajasem şofer pe furgonetă, duceam toată ziua de colo colo medicamente prin ţară. După un timp, era prin 1996, eu vroiam să avem un copil, dar Mayimuri îmi replica mereu că un copil va veni când vrea el să vină, nu când dorim noi. Aşa că am mai aşteptat. Dar nu puteam sta locului, eram tare frustrat. Am început să beau. Tata ne aducea mereu horincă, aveam în pivniţă provizii care teoretic ne-ar fi ajuns pe câţiva ani, la ritmul de un ştampăl pe zi înainte de prânz. După ce am terminat horinca de la tata, am început să ies prin oraş, cu vechii mei prieteni precari. Nevastă-mea nu a apucat să proceseze rapiditatea cu care soţul ei devenise alcoolic. Beam şi când conduceam, aveam o nerăbdare incredibilă. Îţi dai cu seamă că nici nu mai era vorba de făcut copil. Şi totul părea înainte atât de uşor pentru mine. Deşi nu aveam multe, aveam puterea de a ne simţi fericiţi. Până la faza cu aşteptatul copilului. Am fost slab şi nu am ştiut să continui, decât in the most spiritual romanian way, vorba aia, dă-i pe gât. Cred că din cauza muzicii am început să o iau razna. Dansurile noastre dragi de fiecare zi îmi deveniseră insuportabile. Într-o zi s-a produs ruptura. Am mers la magazinul "Muzica" din centru, şi am cumpărat o casetă cu o copertă cu un copil gol, scufundat în apă. Trupa se numea Nirvana, iar albumul Nevermind.
Am ajuns acasă şi la boxele pe care eu le-am făcut cu mâna mea, am dat la maxim: "Love Myself, better than you, I know it's wrong, what should I do...I'm on a plain"...
Vecinii s-au speriat, au chemat poliţia. Le-am deschis total rangă, şi le-am zis că vreau un copil şi să se ducă la naiba cu legile lor că nu-mi pot face nimic, să mă lase în pace. Am închis şi când a început "Territorial Pissings" am început să sparg totul în casă, în afara boxelor care duduiau. Pe melodia "Ceva în Cale", mi se părea că nu mai era nimic de fărâmiţat decăt mutra iubitei mele care mă privea îngrozită. Nu vedeam nimic în jur de furie, nu îmi amintesc restul, nu ştiu când am adormit.
Când m-am trezit, Mayimuri nicăieri. După vreo câteva zile, în care am zăcut şocat şi chinuindu-mă să îmi amintesc câte ceva, singur în casa distrusă, m-am înfiinţat la uşa părinţilor ei. Mi-a deschis tatăl ei. Şi acum parcă văd: cu zâmbetul pe buze, mi-a spus că îmi taie gâtul dacă mă mai vede încă o dată.

Paf.   

De la vecinele lui soacră-mea am aflat că Mayimuri a plecat în India. Nu am mai văzut-o de atunci. Cu tatăl ei m-am mai văzut după câteva luni la spital la Cluj, eu fiind internat la secţia de psihiatrie. Mi-a făcut o scurtă vizită, dar nu am putut afla mai multe despre nevastă-mea pentru că nu înţelegeam limba indiană. Era tare nervos pe mine, sărea să mă bată imediat ce scoteam un cuvânt.
Când am ieşit din spital, îmi aminteam vag viaţa mea dinainte. După câteva luni, am reuşit să pun cap la cap amintirile: fusesem internat pentru că eram convins că îmi ucisesem nevasta, şi nici eu nu prea vroiam să rămân prea mult în zonă. Ai mei erau disperaţi, nu făceam nimic decât să ascult "Ceva în Cale"  

Aşa că, băiete, eu îţi spun doar că nu ai idee cât de multe se pot întâmpla oamenilor când beu prea mult. Învaţă măsura. Altfel vei pierde tot ce ai. E o lege asta. Aroganţa de a nu ţine cont de legea asta costă mai mult decât bucuria de a nu avea nimic. O ştiu şi pe aia, dar gata, hai du-te acum, lasă-mă să intru pe facewood. 

(m-am uitat neutru la Spin, dar eram tare răvăşit de cele câteva similitudini dintre povestea lui şi viaţa mea. Nu am avut intensităţile lui, nici nevastă, nici nu ştiu dacă vreau copil, dar am simţit nerăbdarea de a bea tot alcoolul din lume...ca balena pe nisip. Şi eu care credeam că sunt unic! M-am ridicat şi am plecat tăcut, fără să îmi spun, ca deobicei în asemenea stare, că nu voi mai bea niciodată. Trebuie doar să învăţ măsura)