Cu Spinul la pachet

Nu v-am spus cum s-a terminat totul acolo la munte la Duruşa. 

Când a venit momentul să plecăm, nu ştiam cum voi proceda cu Spinul. Nu e stilul meu salut-salut şi gata. Mă tot perpeleam, mai căutam un cui prin iarbă - nu era cortul meu, trebuia să am grijă mare cu tot felul de obekte, erau pe inventar. După ce am împachetat tot, m-am târât încet, cu limba aproape de pământ, spre o ultimă convorbire cu Spinul. Ştia tot ce am pe suflet, vroiam să-i mulţumesc pentru că mi-a ridicat moralul cu aşa o poveste nostimă şi palpitantă, dar m-a repezit repede-repede la marea repezeală:

- Hai rupe-mă de aici, bagă-mă în rucsac la fătuca asta - ce-ai rămas aşa tablou? - nu acolo, în buzunarul de sus, ăla cu Diidălu', aicea, da.

I-am dat drumul înăuntru, încă mai bolborosea el ceva, şi am privit-o pe Tănăsikă, să văd dacă şi-a dat seama ce am făcut. Oricum era de ceva vreme intrigată de purtarea mea. Cum să-i explic că Spinul îmi vorbeşte, şi noi i-am construit net, şi că eu am mare nevoie pe viitor de un prieten bun şi dur, ca el?        

Am mers la ocazie, şi ne-a prins noaptea nu prea departe de unde plecasem. Am campat într-o pădurice pe la Ileanda, şi eu eram nerăbdător să verific ce mai face Spinul, dacă are aer, sau nevoie de ceva. După ce a adormit Tănăsika, am deschis tiptil buzunarul, şi Spinul zâmbea complice. Deci poate şti ce gândesc, indiferent unde îl voi pune. Niiice. 

- Vei dormi cu o ureche trează, pentru că eu mă simt acum rupt puţin de locul meu natal şi mai am ceva să îţi spun. 

(M-am pus la somn, în timp ce prin urechea rămasă vigilă Spinul îmi picura povestea sa incredibilă)

La câtva timp după ieşirea din spital, mi-am revenit, dar parcă niciodată complet. În jurul meu oamenii îşi organizau viaţa în tranziţie, cu singurul lucru neschimbat: alcoolul. Evitam să socializez, nu făceam nimic de fapt. Eram o stafie, şi am ajuns până acolo încât aş fi făcut orice, doar să o mai văd pentru o clipă pe Mayimuri. Cu cât trecea vremea, mă adânceam în tot felul de esoterisme, totuşi eram un pionier la noi. Vecinii m-au luat la ochi, mai ales când a fost scandalul ăla cu misa. Dar ce contează este că treptat am ajuns să simt prezenţa neveste-mii ca singurul lucru palpabil ce îmi dădea un rost. Era acolo, în sufletul meu, vie. Nu plecase, sau revenise. Nu puteam spune nimănui ce trăiesc, dată fiind şi excursia pe la psihiatrie. A fost foarte dificil să mă mai las dus de impulsul fericirii care iată sălăşluia încă în mine, producând extazul fericirii de-a fi fericit, etc...

Dar nu aveam linişte. Oscilam prea tare, cumva se relua povestea. Visam din nou la copilul nostru, dar nu scoteam un cuvânt. Mayimuri însă se afla în orice cotlon al fiinţei mele. Şi într-o dimineaţă mi-a oferit soluţia:   "- Ia du-te până la farmacie şi cere nişte medicamente, zi-i  la tanti Geta că mâinile şi capul lu' bunicul tremură prea tare şi de aia nu poate veni el cu reţeta. Ia cu două căni de apă toate pastiluţele alea."  

Am mers la farmacie, am zis placa, am primit trei cutii, parcă eram teleghidat spre tărâmul fericirii. Urma ceva nou, după ani de rutină a depresiei. O voi regăsi pe Mayimuri a mea, eram maximal impacient, cum am văzut că ai formulat tu undeva pe aici. Nu puteam să nu fac tot ce-mi va dicta ea.

Am ajuns acasă, am luat medicamentele alea. Aşteptam. Am pus la boxe ceva High Tone, apoi tot Nevermind-ul, din nostalgie. Nu se întâmpla nimic, dar mai grav, Mayimuri dispăruse. Aveam o senzaţie bizară, de gol eliberator. M-am speriat că voi uita cine e iubita mea, cine sunt, ce înseamnă "sunt". Vârtejul dinăuntrul meu, cu care mă născusem, căpăta proporţii cosmice. Mă obişnuisem cu infernalul fundal sonor al dorinţelor umane. Planetele scrâşneau în capul meu, Venus se freca de muntele-baston de pe Marte, disperată după sex în sfârşit liber, Saturn bubuia Universul constant la 120 bpm, din timpane mi se scurgeau broaşte sulfuroase iar Luna biciuia Soarele drept pedeapsă pentru toate victimele feminismului mondial. Eram închis într-o sferă, eram parmenidiana unitate a gândului şi heraclitica devenire a nebuniei. Nu eram lumină sau întuneric, nu-mi mai trebuia nimic, îmi trebuia tot nimicul, totul fiind vanitate, lumea o iluzie, viaţa adevărată o trezire întru moarte, o trecere din acest nimic spre alt nimic şi invers. Nu merită să-ţi mai vorbesc despre totul-nimic, pentru că ai parte de el dar nu ştiai până acum, iar eu nu mai sunt decât un maestru decăzut. 

Aşa am ajuns Spin.

(atunci, pentru câteva zile am lăsat ţepanul neatins, speriat puţin de amploarea pe care o capătă confesiunile lui, şi nu ştiam exact cum va fi prietenia noastră. El poate controla de acolo din buzunar totul, chiar şi activitatea pe blogul ăsta, ceea ce nu îmi lasă prea mare libertate. Fiind vară, voi pleca în concediu curând şi clar că nu am nevoie de tulburările metafizice ale unui nebun. Le am pe ale mele, şi de la toate voi lua o pauză. Sper să nu mă urmărească pe plajă cu gânduri de felul acestora, eu fiind un mare badmintonist pe nisipuri mişcătoare)