Am ajuns înapoi de la mare. Am stat doar o zi.
Canonul autoimpus la pornire: tutun & apă. Normal că drumul până acolo mi s-a părut infernal. După o nesfârşită serie de aventuri autostopistico-mioritice şi gânduri intense, briza dimineţii m-a învăluit pe plaja goală, oferindu-mi ca răsplată liniştea atât de necesară. Motivul pentru care am bătut 24 de ore de drum a fost clar: să ascult valurile. Nu ca pe vremuri, cu toate motoarele spre exces.
Deci aşa, cuminte la malul mării, purtat de infinita melopee ce iradia din linia orizontului. Vama nu mai e, dar marea a rămas. Undeva periferic, dintre amintirile de peste ani, s-a născut gândul că mai bine ne-am face cu toţii ocnaioţi, măcar e mai aproape şi poate ar fi un trend mai bun.
Ei bine, nu am avut parte de linişte prea multă. Mergeam zâmbăreţ şi desculţ pe aleea principală să-mi cumpăr hamsii, şi ţac îmi intră un ghimpe în călcâiul drept. M-am enervat destul de tare, pentru că abia mai puteam călca. Am strigat în gând cea mai turbată înjurătură, şi imediat al doilea gând m-a lovit. Trebuie să mă întorc acasă, fără motiv aparent. Mi-am dat eu seama că aici e lucrătura Spinului, şi după ce am terminat toţi ochii hamsiilor mi-am verificat mailul la o bere pe terasă la Stuf. Dincolo de mulţumirile pentru laptopul cu alune de pădure, Spinul mi-a scris că s-a interesat el pentru mine, şi weekendul ăsta am oportunitatea să joc puţin teatru medieval pe la Sibiu. Astfel mi-am adunat minunatul cort şi după o baie teribilă, am părăsit marea, cu gândul că voi reveni curând. Spinul nu greşeşte, mizez pe intuiţia lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu