Relegătură forestieră

Spinul a decis că e necesar să revenim în păduricea multicoloră, de data asta mai bine echipaţi.
Mi-am strâns în palme toată energia, şi când am ajuns prin poieniţă, Spinul s-a pus pe strâns lemne.
- Vrei să faci foc? am întrebat nedumerit.
- Nu, doar un adăpost pentru cheliile noastre.
- Dar nu cred că va ploua, Spinule.
- Nu de ploaie trebuie să ne ascundem. Hai pune mâna, sprijină crengile astea uite aşa.

Intrigat, am încropit un fel de ascunziş. Mi-am amintit că în păduricea din spate unde ne jucam în copilărie, construiam cazemate.

- Acuma ia zongora, bagă-te acolo şi cântă.
- Spinule, poate trece cineva şi mă vede, să fim serioşi!
- Dacă îţi trântesc una, să vezi cum te bagi acolo, fără să mai croncăni. Ar fi bine să te linişteşti.

 Am intrat sub acoperământul de crengi, şi dintr-odată nu-mi mai auzeam decât bătăile inimii. Vocea Spinului mi-a cerut să îmi acordez chitara şi fiinţa cu ritmul pe care îl aud. Bizar, dar când încercam să prind ritmul inimii, acesta parcă fugea de mine, devenind mai alert.
- Nu gândi la greşelile tale; încearcă să-l prinzi ca pe un păstrăv, cu mâna goală. Insistă.

Mă gândeam totuşi. Am ratat sincronul încă o dată, am dat o şaisprezecime de famaj în plus, înainte de mi. Ce armonie banală cânt.
- Nu te mai gândi băiete, că nu de aia stau acia, să îţi ascult gândurile inutile. Prinde odată ritmul ăla!
- Nu cred că voi reuşi, mereu e prea înainte sau prea în urmă.
- Atunci ieşi de acolo, spuse enervat Spinul. Eşti o loază. Dezleagă-te de context. Eh, de fapt nici nu te-ai legat.

Am ieşit şi am privit soarele cum apunea. Îmi şopti că se duce la culcare din cauză că nu are cu cine discuta.
Culmea e că nu mă simţeam deloc rău, sau ruşinat. Deşi era evident că fusesem slab.
Abia când m-am lungit pe salteaua mea, înainte să adorm, m-a lovit.
Unii l-ar numi drept un blestem, dar eu nu voi zice nimic. Deocamdată nu am de zis nimic, dar când va veni vremea să iasă trăznete din icre, toţi păstrăvii turcoaz vor zbura liberi, ţiparii vor deschide o cale nouă.