"E ness, cu!" (lapte şi miere, în ţara neliniştii patafizice)

În ultimul timp parcă mi-a pierit glasul. Nu mă pot abţine şi orice automat de cafea întâlnesc, de curiozitate, trebuie să îl probez. Nr.1 rămân cele din Veneţia, care umpleau strada cu aroma lor cappucină.

Mai nou vorbesc şi nu mă aud pe mine însumi.
Şi nu-mi găsesc locul printre locurile nu demult familiare.

M-a interpelat ieri Spinul destul de agresiv. Că de ce nu duc până la capăt ceea ce încep. A găsit pe serverul Netului Trandafirilor o mai veche melodie de-a mea, şi s-a ofuscat că ceva nu sună bine. I-am cerut scuze, am verificat respectiva bucată muzicală - într-adevăr o lăsasem în aer destul de enervant. Dacă nu termin o idee, de exemplu pentru că iau somn pe tastatură, aşa trunchiată rămâne. Spinul mi-a cerut să-i promit că ori mă voi disciplina, ori mă voi lăsa de muzică. Dar mi-am amintit - intenţionat am lăsat-o aşa, pentru că vroiam să fie un loop. Spinul mi-a şuierat distant că nu-i plac lupii. Discuţia era în impas total.
I-am trântit o nucă în perete, zicând că dormitul în timpul postului nu e o contravenţie majoră, atât timp cât nu dai doi bani pe ce se întâmplă în jur, din moment ce nu ai nimic de păzit. În perioada asta mai twisted aşa, totul mi se pare crunt de efemer, atât un spanac cu ochi căprui, servit duminica la amiaza prin insula Paştelui de Robinson Crusoe liderul hippioţilor, cât şi o toccată de Bach ascultată de Vineri Panchistul în plimbare pe sub porţile brandenburgice.
Spinul a zis că presimte o schimbare majoră la mine, pentru că nu mai înţelege nimic. I-am răspuns că şi înţelegerea între oameni e efemeră, şi am râs răutăcios, la care el m-a privit pieziş, şi a pornit patefonul sidefat.
Enescu, bineînţeles. Ca să mă înveţe el minte. Ceva interpretă favorită a Spinului. Eu îl preferam pe Ionesco pe vremuri, dar acum nici el nu mă mai prea încântă. A devenit prea efemer.
Spinul s-a concentrat, a rânit supernervos cu copita imaginaţiei şi cu puterea gândului s-a înfipt în aura mea prin gât, mai în glumă mai în serios. Am rămas uimit de senzaţia subtilă produsă de enervarea lui simbolică. Hm, poate are dreptate, l-am provocat cu tot felul de înţepături. L-am exasperat cu lipsa mea de noimă şi impuls vital. Mă frecam involuntar sub bărbia reală.
Apoi i-am zis că mai bine rămâne el cu standardele enesciene ale muzicii, cu mândria aşa-zis pertinentă şi România din tablourile de demult.
Acum, nimic nu e aici decât să infirme. Tot ce a fost. Şi ce e infirmat, va fi apoi confirmat. Totul curge. Degeaba caută Spinul să mă facă să rămân locului. Trebuie să vin, să plec, să vin iar, să plec iar, şi tot aşa.
De gudbai, i-am propus Spinului spre ascultare ceva Bartok, interpretat tot de Copăcinscaia lui fortissim dragă, şi recomandabil de ascultat iarna la un pocal de tokaji, cu urechea lipită de patefon.
Parcă s-a mai îmbunat, sau poate doar curiozitatea l-a liniştit.
Şi eu acum mai beau încă un ness, că presimt, sau vreau să presimt, sau visez că mă aşteaptă un drum lung.

Zimbrul Trist, Puica Nebănuită & Guligulaca - fabulă din colecţia Spinului

Primăvară. Astenie în stare de trezie.
Oameni la plimbare cu peturile şi miciurile prin păduri, dezastru.

Dar norocul nostru că totul curge. Râul, ramul. Spinul, banul. 

Totul decurge altfel în pădurile din visele mele.

La marginea poienii curgea un râu. Păstrăvii săreau peste pietrele verzui, păsările se uitau la ei în jos, cântând în sus, etc, imaginea o completează fiecare dintre voi.

Un Zimbru Trist stă acana, mai aparte de volburile râului. 

E dimineaţă. Nu se uită ca boul mereu drept înainte, ci zimbrul nostru tocmai ridică privirea: 

"Oare cât va mai ţine ceaţa asta?" se întreabă el agale.

În timp ce privirea zimbrului se ridica spre cerul plumburiu, Puica Nebănuită s-a găsit tocmai atunci să-şi execute saltul matinal spre un nou nivel al vieţii sale spirituale. Privirea proverbial de limpede a Zimbrului Trist (Bison Bonasus Matliae) a fost atrasă inevitabil de saltul spectaculos al Puicii Nebănuite (Hucho Hucho Etcaeterosa), şi totul părea că va degenera într-o luptă a privirilor, pentru că şi Guligulaca a observat toată isprava, chiuind ironic, ascunsă după o jumătate de tufă. 

Necuvântarea fiind darul şi blestemul acestor trei eroi fabulieni, voi spune eu că în următoarele secunde s-a petrecut minunea:

Puica Nebănuită s-a simţit privită şi atunci a ţâşnit din râu spre mal, pe Guligulacă să o răpească. Puica ar fi cel mai aprig răpitor al Carpaţilor, dacă n-ar cam fi pe cale de dispariţie şi ea şi Carpaţii (hahaha ce bună e asta).

Guligulaca (Vivaricus Deea Contemporanaea) şi-a construit rapidamente un tunel-fulger, inaugurat cu mare fast cu 3.1415 pilisecunde înainte ca fălcile Puicii Nebănuite să o sfârtece. 

De supărare că a ratat prada, Puica Nebănuită a decis să migreze în jos, spre bălţile Dunării, la un chef restrâns, organizat de Şalău (Sander Lucioperca)

 Celălalt capăt al tunelului-fulger dădea exact la copitele din faţă ale Zimbrului Trist, care a coborât leneş privirea sa udă. Înainte sus, acuma jos, deja era obosit de atâta privit deosebit. Totuşi plin de mirare aştepta să iasă făptura aceea ciudată de sub covorul de iarbă, din clipă în clipă. 

Guligulaca era cât pe ce să sfârşească strivită de Zimbrul Trist, dar acesta a prevăzut pericolul şi a levitat benevol pentru câteva momente, până Guligulaca impacientă a aflat capătul tunelului-fulger şi a iţit o privire speriată spre Zimbru. Uimirea ei era fără margini: deasupra ei levita un bou!

Acesta, văzând-o pe fiinţa aceea stranie, şi expirându-i mana levitatorie, a izbucnit în râs şi cu ultimele puteri s-a prins de o Liană din Jungla Africană şi a pornit în căutarea unei Vaci Anume, mai tarzană şi babană decât astea din Carpaţi.

Guligulaca a rămas singură în peisaj,

şi încă mai aşteaptă să intraţi la ea în firul epic,

dacă nu cumva mai trăieşte şi azi

Şi v-am zis povestea aşa,

deşi Spinul o sa mă boscorodească iar.

       

In illo tempore

Ultimele zile ale iernii se scurg incredibil de încet.
Cu grijă mare, voi scrie totuşi aici că Spinul mi-a încuiat pana de şoim turcoaz cu care scriam, într-un loc neştiut. Când tastez pierd deliciul caligrafiei, şi parcă toate cuvintele îmi sunt lipsite de noimă. Scriu cu un fel de greaţă inefabilă, existenţialistă de-a stângul. Ca pedeapsă pentru lezarea adusă existenţei sale magnifice, Spinul mi-a impus o plimbare prin propria mea pădure temporală, aka viaţă, doar-doar mi-oi revizui atitudinea faţă de fiinţele naturii - în general - nu doar faţă de Spin.

Aparent fără legătură, ieri pe zidul cărţii mele cu feţe, am primit de la un prieten o poză. Pe care nu o pot pune aici pentru că nu merge nu ştiu de ce tot apare o căsuţă cum că e material senzitiv şi insecur, dar voi insista mâine aproximativ la aceaşi oră. Am dreptul ăsta, doar am discutat cu amicul meu şi e de acord. Doar eu apar în poză. Ce altceva în afară de copy-paste, print screen, edit & insert image, să fac? Anyway.

Atât a aşteptat Spinul. Mi-a scris azi la prima oră un mail în care radia de satisfacţie. Avea dovada cum că eu sunt un om cu prea multe feţe, că îl tratez cu standarde cvadruple, multiple chiar, şi că prietenia dintre noi tocmai de aceea este în impas, pentru că el nu poate şti cu cine are de-a face de fapt. Ar trebui să mă decid asupra unui singur fel de a fi, ceea ce se va răsfrânge şi în felul cum arăt. Concluzia lui este că nu mă poate învăţa nimic, pentru că sunt un arogant, un amărât de autodidact, şi îl tratez pe maestrul meu ca pe o legumă.
Hm.
Recunosc că problema pusă de Spin m-a bulversat puţin, deoarece ştiu că pot trăi în prea multe feluri aceeaşi clipă. Privind oarecum dinafară  poza cu ipostazele mele, am putut vedea schimbările ce au trecut prin mine de-a lungul a câtorva ani, fără a le fi simţit dinăuntru. Dar eu am fost eu, mereu. Nu văd unde e problema.
Şi cine poate opri timpul? În timp, oricine se schimbă. Nu mi-e stres de asta.
Nu pot avea regrete că am ajuns unde am ajuns (nicăieri, poate, dar asta rămâne între noi).
Spinul nu mă sâcâie decât de câteva luni, eu am încercat să-i fiu mereu alături, pe bune, dar se pare că iar e puţin razna.
E vremea curăţirii grădinilor, când se dă foc miriştilor, şi poate de aceea Spinul e atât de turbat, că simte cum îşi va pierde o grămadă de rubedenii. Totul trece, nu-i aşa?
Eu voi aştepta cuminte debutul noului ciclu al Naturii, că doar ce să şi fac.

O lună plină de peşti

Salutare,
eu sunt Spinul, aka Zis is a Tekova.
Azi am preluat controlul asupra acestui blog pentru că e grav ce scrie despre mine băiatul ăsta, cu faţa spre pădure. Cum dom'le să dispar eu? Phuu ce m-am enervat. Deci sunt viu. Un Spin ocupat, dar viu. Tocmai am primit prin mail de la un amic virtual semnificaţia combinaţiei actuale a planetelor. E diferit de tot ce a fost până acum. Dar asta ştim cu toţii încă de la grădinţa de Înalte Studii. Adică avem deasupra un Mare Triunghi în semnele de Pământ. Neptun e la el acasă (şi ne-a cam dat apă zăpadă cât să înţelegem cele mai presus de noi), Soarele e la Neptun acasă ca şi noi toţi dealfel, Venus e la ea acasă - ce plăcere, iar Mercur cu Uranus în Berbec vor da naştere unor idei surprinzătoare (cum ar fi ca eu să scriu tocmai ce am scris), şi iar, bla bla. Nu le mai înţeleg eu pe toate, dar iaca acuma e lună plină. Şi asta o simt pe propriul ghimpe. Pe sub, mai bine zis. Când e lună plină pădurea prinde viaţă noaptea, iar eu din Spin mă transform în loop.
Auuua auaua uaaau!
Înotând laolaltă acum, ca Peştii în marile Bancuri ale Omenirii, vom întâlni invitabil şi cele 2 legi contradictorii ale lui Ohm, rehidratate aici pe înţelesul celor de nesărbătorit:
"Fii om cu mine, mi-i somn cu tine"
"Ohmo ohmini loopus"

Dar mă voi retrage, că deja pacă spun alte poveşti.

Dispariţia Spinului?

De la bun început Spinul mi-a atras atenţia că va dispărea în mod definitiv. Trebuie sa recunosc că nu îmi place ideea ireversibilului. De mai bine de o lună, nici un semn de la Spin. Nicio înţepătură, sau un ghiont nocturn drept în mijlocul inimii, gest de tandreţe cu care m-am obişnuit fără să o ştiu.
Acum e linişte. Şi eu sper să se reîntoarcă. Să continuăm ce am început. Dar...cu ce drept sper eu aşa ceva?
La ce bun?
Sau poate mă lasă Spinul în suspans, cu draga teamă de necunoscut, cum zicea omul necunoscut cu care am băut 2 beri aseară. Am simţit cum toată lumea e pe punctul să se trezească şi toţi ştiu cum e cu paradoxul fiinţării.
O fi un tranzit mai bizar. Spre o altă nouă revoluţie.
Tot urcăm trepte, spre ceva neclar. Spre pădurea din noi.

Vortex

Formula cu ajutorul căreia un politician inteligent ar putea prevedea evoluţia stării de spirit a mulţimii nevide cu care se confruntă, derivă bineînţeles din cele trei teoreme ale lui Helmholtz cu privire la dinamica fluidelor:
http://en.wikipedia.org/wiki/Helmholtz's_theorems

Metaforic, trăim cu totii, fiecare separat şi împreună, Ameţeala fiinţei intime, ce aşteaptă din clipă în clipă să fie suptă din cadă - fără ceva de care să ne putem prinde: "Lasă TV-ul, hai în stradă" - m-a făcut paf aseară o imagine la ştiri, un banner printre alte mii. Paradoxul se generalizează, media face progrese
Emailul neprimitor al căzii existenţiale în care am căzut se întinde peste tot în jurul meu, oriunde m-aş duce. Tăcerile infinite care mă ţin legat de podea, toate astea nu m-au ajutat să mă ridic cumva alături de oameni. Nu m-am putut mişca aproape deloc, abia am reuşit să îmi fac nevoile weekendul trecut. M-aş putea regăsi uşor în situaţia Însinguratului Ionesco. Iată mă lupt cu Noul Eon. Spinul parcă a intrat în pământ, nici urmă de sfat de la el.
Consider că e bine.
 Evoluţia societăţii din ultimele zile mi-a demonstrat că politicienii din România, deşi a sunat al 12-lea an-ceas şi pe la oraşe,  nu sunt pregătiţi să facă faţă pădurii.
Pădurea de oameni care nu mai ţine cont de toporişca ce îi promite binele, de mass-media care arată că nu arată...

...Vis-văd Păduri ce se ridică şi se re-Vărsătoresc, purtate de vântul schimbării...
Până aici nimic nou. Abc, xyZ, cum vă place.
Ce ar fi nou, este că mi-am lăsat mustaţă.

Şi mi-am ras-o după 24 de ore, pentru că în vremurile de acum nu-i de glumit cu de-astea.

Spinabil Dezintegru

 De când am rupt contactul cu lumea virtual blogărească, viaţa mea aşa-zis reală a luat nişte întorsături incredibile. Drifting along, drinking alone. Dar nu doar eu înot în vârtejul din cada anului 2011, zilele acestea am resimţit acut şi acru o precipitare inefabilă, un timp smântânit în diversele mele anturaje, de care iată fug puţin panicat. Exact acum o săptămână Spinul mi-a introdus-o pe Marea Lebădă Albă Parmenidiană, cu care încă mai dau mâna dreaptă. Din prima ea mi-a sugerat să-mi înlocuiesc WindowsMovieMaker-ul cu VideoSpinPinnacle dacă vreau să progresez. Am râs în sinea mea.

Reveria stelelor hălăduitoare
mi-a indus o stare
de frustrare vis-a-vis
de ce se mai poate petrece
dincolo de fapte.

Dincoace, din păcate
văd totul în alb-negru
sunt uşor spinabil
parţial dezintegru