Mi-am dat seama de unul dintre motivele pentru care e mai bine să nu te apuci să scrii.
În cazul meu, e vorba despre o prioritate a curăţirii spirituale faţă de curăţenia exterioară (igiena domestică).
Adică până nu termin ce am de scris, nimic din lume nu trebuie să mă întrerupă.
Situaţia asta ideală, ei bine, practic poate lua foarte multe forme.
Când te afli în plin flux al ideilor, o ridicare de pe scaun continuată cu un drum până afară ca să dai apă la câini, înseamnă cel mai adesea o rupere a acestui flux de idei. Uneori ruperile fac loc sublimei inspiraţii, dar deobicei ruperile doar generează fragmente de idei, gânduri neconduse până la capătul lor.
Tocmai am observat acum câteva zile primele fire albe în barbă. Primele mele fire albe.
Şi am mai observat azi dimineaţă că mantra pe youtube întoarce search-key-uri legate de Goodbye to Gravity. Dacă aveţi deja o idee despre legătură, da, este vorba despre titlul albumului.
Deopotrivă experienţele mele legate de mantra şi tragedia care a remarcat destinul trupei, îmi apar acum într-o lumină nouă. Nu foarte clară, totuşi.
Sensurile şi practicile mantra sunt în general simple de cunoscut, fiind întâlnite în toate culturile planetei. Scopul lor pentru mine este de a face posibil accesul transcendental - prin muzică, în speţă.
Funcţia repetitivului de a potenţa sacralitatea se manifestă de exemplu în acel joc al copiilor, care ducea la limită repetarea unui cuvânt, până acesta devenea absolut golit de sensurile sale.
Dar să nu uităm de celelalte meniri ale glasului uman.
Cântul, dacă nu este basm, este mantra. În basm, povestea curge înspre acele sensuri sublime conţinute de întâmplările în sine, de epic. Umanitatea evoluează prin experienţa umană acumulată în basm. Relatarea acestei experienţe ia forme mitologice.
În cazul mantrei, limbajul presupune forme minimalistic prestabilite, o fonologie elementară şi scopuri evolutive sufleteşte. Povestea, precum cea din orice basm, aici devine treptat un punct static. Orice mantra ne dezvăluie o imagine sufletească. Ea ne conduce spre o imagine punctiformă a Sinelui: eul devine Sine. Un punct de pornire spre interior, prin care putem pătrunde - prin fixare activă deci, nu prin plimbare mentală - în largul infinit dinăuntru.
Ponderea între cele două feluri posibile de a cânta se schimbă la mine în favoarea mantrei.
Mitologiile mileniului III au putut lua forme ale basmului - în cinematografie, de exemplu Stăpânul Inelelor - dar dacă am în vedere muzica globală a anului 2015, cred că mai degrabă principiile mantra sunt cele care domină.
- Băiete nu înţeleg nimic din ce spui, ia-o mai domol. Care e ideea de bază, ce titlu să trec acia?
Spinul era în dreapta mea, se prefăcea că îşi lua notiţe într-un spincarneţel.
- Spinule, eu stăteam cu ochii în tavan, nu mă gândeam la ceva anume. Nici măcar nu meditam. Despre ce idee de bază vorbeşti?
- Hopa. Adică nu te-ai gândit acum 12 minute la deosebirile dintre principiile mantra şi epicitatea basmului?
- În niciun caz. Habar n-am despre ce vorbeşti. Nici nu pot repeta după tine ce-ai spus.
- Băi tu te joci cu mine de-a watti-ascunde-ne-ar? Păi nu ai stat tu ieri toată ziua să freci acelaşi refren până a ajuns să ţi se pară că eşti nemaipomenit de inspirat? Era un cover după nu-ştiu-cine-care, bă!
- Ieri am avut chef să cânt. Nu a contat atât de mult punctul de pornire cât drumul înăuntru. A fost un fel de party de iarnă cu laptopul. Şi am mai învăţat câte ceva la procesarea dinamicii atunci când cică masterizez.
- Lasă-te de dume. Venisem să îţi urez la mulţi ani şi am dat peste un mare master mantrolog.
- Martalog eşti tu că uiţi. Mai sunt trei luni până la anul nou.
- Oricum, felicitări pentru fengşuiu' din cuib.
