Spinichel

Dacă ar fi fost altfel, şi aş fi avut o altă meserie, cu siguranţă aş fi fost dulgher. Sau poate altădată.
Îmi place lemnul. Ideea de lemn, nu şi vorba de lemn. Într-atât de tare rezonez cu lemnul, încât instrumentele din lemn (cum ar fi printre altele djembe, contrabas, caval) le văd nu ca instrumente, ci ca o formă de exprimare a forţei pământului. Dacă rămânem la nivelul sonor, metalul e principiul masculin din înalt descendent, lemnul e principiul feminin din adânc ascendent.

Teoretic practic, acum o lună am avut ocazia să ajut o anume Natuşca să îşi scoată o ţeapă din palmă. M-am oferit voluntar să scot ţeapa cu acul, dar mi-am dat seama că nu sunt capabil de asemenea operaţiune delicată decât în cazul meu. Natuşca se tot foia de colo colo de emoţie şi durere, dar careva a scos din portofel un ac şi iată-mă pus la treabă. Culmea supranaturalului a fost când acul a început să îmi vorbească:
"Mais qu'est-ce que tu fais là?"
De sperietură l-am scăpat în titicarul cu fân pe care şedeam cu toţii.
Pornisem din vreme, festivalul începea peste o săptămână, şi mai aveam cale lungă a răsbate.
Am început să răscolesc fânul, ca să găsesc acul vorovitor. Natuşca parcă a auzit şi ea întrebarea acului, astfel că era singura care mă ajuta, restul râdeau sau ne certau că stricăm ordinea fânului în titicar. După o căutare de vreo 30 km, am găsit acul în titicarul de fânf. Funfen Sie?
Radiam de fericire amândoi, pe Natuşcă nu o mai durea nici măcar în cot de durerea din palmă,
şi priveam amândoi foarte atenţi la acul de gămălie.

- Da măi Faţa-Pădurii ce eşti, eu te-am întrebat adineauri ce faci acolo.
- Spinule! Eram mut nu de uimire, ci de groază. Gândul că Spinul a apărut până şi în fundul Moldovei, să mă dea pe spate cu teoriile lui şi mai ales în vileag la Natuşcă, m-a lăsat mască.
- Nu mă mai cheamă aşa. De 3 săptămâni m-am confirmat, am primit în sfârşit botezul, baia electromiracolului. Mă vei numi Spinichel. După cum vezi, strălucirea mea e alta, să nu-ţi mai zic de forţă! Acum cred în noua mea menire, scop, ţel, ţintă, etc. Voi ajuta la evoluţia omenirii. Uite ce gămălie mi-a crescut de când simt înţelepciunea supremă. Ca şi recunoaştere a eforturilor mele de a ajuta oamenii, beeei ghebe-jebule ce eşti.

Noroc că Natuşca nu pricepea prea mult româneşte. Dar nixam consolare, că numai ce mi-a smuls spinichelul din palmă, şi a început să-l întrebe de capul ei:
- Mais comment c'est possible que tu parle?
- Oh, mon bijouette, c'est l'amour qui fait tourner le monde et je suis juste la pointe de la flèche d'Eros...
- Je m'apelle Natoush. Je suis bien aise de vous voir en bonne santé. Moi...
- Oh, pardonne-moi! S'il vous plait, je veux vous aider encore une fois à profiter de la beauté de la vie.

Pac se lasă prins Spinichelu' între două degete fine de-ale Natuşcei, şi instant o ghidează pe suferindă cum să-şi umble în rană, să scormonească atent, să scoată durerea din bubiţă. Ui numa' cică ce se luptă pe acolo cu ţeapa de lemn şi iese afară victorios, rupând ţeapa malevolentă în trei, definitiv.
Atât i-a trebuit franţuzei, era cucerită pour l'éternité!
Am simţit cum orgoliul meu vrea să intre în scenă, deşi nu era rândul lui...hmm, la o adică, Spinul şi ţeapa ar fi putut fi soţ şi soţie, nu duşmani, dar de când el e metalic, e mai puternic, e mai greu de convins.
Mă gândeam cum să îl discreditez, cum să o recuceresc pe amorezata greşit.
Până să apară Spinul, proaspăt împieliţat nikelat, nu vroiam decât să o ajut pe fată, dar acum erau în joc aptitudinile mele de mega-vrăjitor. Astfel, i-am şoptit vizitiului să oprească titicarul la prima gelaterie, şi i-am strecurat în palmă toţi ştefanii-mari-şi-sfinţi pe care-i mai aveam.

Îmi frecam palmele de satisfacţie la gândul că Spinul va asista neputincios cum eu şi Natuşca lingem câte o îngheţată. A, de ce oare, ca să fiu mai crud, să nu împărţim aceeaşi îngheţată?
Vizitiul, dintr-odată foarte atent la gesturile mele, tocmai băga kerosen în rezervorul titicarului, adică se moşmondea de zor. Eu ardeam de nerăbdare să pornim: vruuuuuum, phuu! Subit, am realizat ce enervant sună limba franceză!
Pândeam îngheţătăria, în timp ce Spinichelul poleia degeaba franţuza:
- Oh, c'est super, mademoiselle...
- Et aussi, on croit que...
La naiba, ce s-au interconectat şi ultra-activat ăştia doi între timp! O tot băteam pe umăr pe Natuşca, şi ea nu mă băga deloc în seamă, ascunzând de privirile mele înnegrite pe micul ei erou, salvatorul miraculos,
mega-înţelepţitul. Cică. Plm, mă uitam pe geam ca să nu turbez.

Am zărit în sfârşit reclama unei cofetării. Era deajuns şi asta. Am anunţat restul populaţiei din titicar că facem o pauză de 5 minute, să mergem la veceu (în Moldova exact aşa se scrie, cum se aude).
Toţi au zbughit-o în tufe, şi toate la veceul din cofetăria aia. Natuşca nu auzise, era mesmerizată de Spinichel, care maram se gâdila în spatele gămăliei. Futu-ţi dulia ta de smeker, eram foc şi pară. I-am minţit Natuşcei că până la festival nu mai oprim decât la graniţă, unde nu sunt decât toitoi infecte, aşa că mai bine să lase acul ăla în pace şi să meargă şi ea la veceu.
A zis "bine". Am întrebat-o dacă nu cumva vrea o îngheţată, acum că a scăpat de durere. Mi-a tras un zâmbet de am uitat unde sunt, care era planul universului cu mine. Dar mi-am revenit, bine că a trebuit să aşteptăm cu toţii până pişează zâna.
Pufăisem deja pe nas trei doine.

Îngheţata se topise, a trebuit să o mănânc. Era irezistibilă. Asta mi-a deviat planul, a trebuit să mai iau împrumut ştefani-mari. Am reuşit la ţanc să mai iau şase îngheţate ciaocacao.
Neapărat trebuia să am doar una la vedere, să o lingem amândoi, să-mi fie răzbunarea mai dulce.
Restul de cinci le ţineam buchet la spate.

Proaspăt învelitul în nichel a convins-o în veceu pe Natuşcă să facem o poză toţi trei, să ne amintim momentul salvării ei de la lacrimi şi durere. Zis şi făcut, o conving pe una dintre cei de ne aşteptau nervoşi în vârful titicarului să ne facă o poză: eu plecat în faţa Natuşcei cu îngheţatele mele ascunse la spate, ea cu îngheţata noastră într-o mână. Mda, şi Spinul în cealaltă:

Când colo, lovitură de maestru din partea Spinului!
 Toţi izbucniseră în râs când am făcut poza. Am trecut peste clipele penibile, am crezut că mi se pare.
Abia după două săptămâni am realizat festa ce mi-a fost jucată, şi am crezut că pică cerurile pe mine de nervi!
Ei bine, da. Săptămâna trecută, când am primit un mail de la cea care ne făcuse poza, am realizat farsa Spinului: se transformase în Prince Charming!
Pe ea o lăsase cam la fel, oferindu-i un buchet de flori şi "mai mult decât o îngheţată"; zâmbetul ei, în realitate mult mai fermecător decât în poză, încântarea sublimă ce o emană fiinţa ei chiar şi sub formă de poster, sunt pentru mine acum cea mai dureroasă înfrângere.
De atunci, Spinul nu a mai putut fi oprit. Pe drum vorbeau numai ei doi. Restul mă priveau dubaş, pufnind în râs. După ce am făcut poza, parcă nu mai existam. Am vrut să îl fac pierdut pe dăşteptul de Spin, într-atât de josnic mă simţeam. Natuşca turuia tuturor titicaturiştilor despre minunea de a fi cunoscut un ac vorbitor. Gândindu-mă că am pierdut tot, că nu am nicio satisfacţie cu planul meu cam de rahat, am devenit trist. Când am ajuns, după câteva zile de bejenie, eram cel mai posac om al festivalului, dând foc la fânul rămas în titicar chiar din prima seară. Apoi mi-am dat interdicţie la alcool, ca deobicei pe unde merg. Mai nou.