Un refuz împlântat din nou

M-am hotărât să vin acasă. Singur. I-am lăsat pe fiindţeoiu' şi fiindţepul să îşi urmeze drumul. Am refuzat să merg cu ei în pădure. Trebuie să stau acasă. În drum, am auzit involuntar o discuţie. Tipul o certa pe tipă că nu e atentă la ce spune el. Ea îi spunea că e atentă, să spună odată ce vrea. El nu era atent din cauza nervilor, striga la ea să fie atentă.
Eu eram atent la amândoi, dar ce folos. Un soare a apus.

Şi nu pot să dorm.
Am lăsat o dâră de parfum pesimist prin oraş. La întoarcere, am decis să nu vorbesc cu nimeni, să nu multiplic răul. Am cumpărat viceroaie cu ochii. Vânzătoarea s-a prins rapid că fac pe mutul, aşa din moft, dar a intrat în joc. Mi-a venit să-i spun că e foarte deşteaptă, dar m-am frânat la timp. S-a prins şi de asta şi mi-a zâmbit în plin, aşa că am rămas mut de uimire. M-a dovedit. Nu am motive temeinice pentru a fi trist. Am ieşit, claro que si mi-am aprins ţigara invers de uimire, apoi am plecat confuzat de optimismul ce ţi-l dă o alimentăreasă zâmbitoare.
Mă gândesc la greaţa lui Sartre. Cum era şi ăla. Se plimba de colo colo fără rost pentru că ştia că Lumea nu are vreun rost, până i-a zis careva să stea liniştit.
La mine e invers. Îmi vor spune toţi să stau liniştit, până vor vedea rostul agitaţiei Lumii.

Pentru că dacă refuzăm să acceptăm un refuz atunci îl vom primi până ne liniştim.
Dar, care să şi fie rostul liniştii pe lume?
(Am 33 de ani, şi încă mai pot refuza să-mi răspund la întrebare)

 
"Câtă neruşinare..."

aud voci de pe ogoarele
cu ceai verde cules dimineaţa
cu rouă cu tot de mii de mâini
tăcute, negre, bătătorite.