O poveste cu dâlc

"...as long as I keep 
not allowing myself 
a viceroy,
thy must indulge me 
some sweet..."
(Anonim)

"Dar alţii îşi băteau joc
şi ziceau: sunt plini de must!" 
(Fapte, 2:13)

Azi fiind duminică şi liber la mofturi, am decis că pot să îmi revărs aici surplusul de agitaţie mentală, prin intermediul unor excursii de t(r)ip etimologic.
Să începem povestea cu cuvântul de ordine al zilei: răsfăţ.

Charlotte Gainsbourg - 1985

Franţuzescul l'effrontée s-ar traduce prin neruşinata (măgăriţa), dar analogul italian la sfacciata păstrează sensul în zona feţei: răs-făţ. Aici, pe lângă că prefixul răs pune câteva probleme, familia lexicală a cuvântului faţă este de fapt capcana.
În limbă, sensurile şi funcţionalitatea prefixului răs- fiind foarte variate, aleg doar câteva.
răscopt - mai mult decât etiopian (acest tip de răs- apare în expresii de genul "m-am X, şi m-am răsX..."
răsalaltăieri - după-după-ieri
A răstălmăci - a abandona (ceva, pe cineva), undeva după Tălmaciu
A răsări - A sări cu viteza melcului, deci mai repede decât ţestoasa.

A răsuci - a suci invers. Reţinem aici un paradox, valabil pentru alte câteva verbe: a suci e totuna cu a răsuci!
A răsturna - a devia de la sensul turnării; a lua o nouă turnură  
A răspunde - cineva pune (o întrebare), iar alticineva răs-pune, adică întoarce punerea.
Te-ai răzgândit? - te-ai gândit la ceva, după care desfaci înapoi gândul (undo mental)

În ultimele patru cuvinte alese, răs- presupune o replică dată unei situaţii, o schimbare a direcţiei înspre înapoi. Un feed-back, vorba ceea.

Mai departe, să vedem ce-i cu -făţ-ul din răsfăţ.

A înfăţişa - A prezenta (ceva, sau pe cineva) în faţa cuiva
A-şi sparge făţăul - a viziona de prea multe ori Fight-Club
A desfăta - A produce plăcere. Mmm. Cică etimologia cuvântului ăsta e atât de complexă, că a rămas necunoscută:

desfătá (-t, -át), vb. – 1. (Înv.) A înfrumuseța. – 2. A produce plăcere, a delecta. – 3. (Refl.) A se distra, a petrece. Lat. foetēre „a mirosi urît, a face silă”, cu pref. dis- care indică sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp. heder „a mirosi urît” și „a supăra”;desmierda, și sl. nĕga „curățirea copilului” și „deliciu, voluptate”. Această explicație, sugerată încă de Șeineanu, nu pare să fi fost acceptată, deși este de departe cea mai corectă. Celelalte nu par suficiente: din lat. facies (Cihac, I, 90); *sătĭsfactāre (Crețu 317); *dῑsfatāre, de la fatum „soartă” (Pușcariu 518); *diseffētāre, de la effētus „istovit de sarcină” (Densusianu, GS, III, 430); de la *dĭs- șilat. *fata „fătătoare” /Spitzer, RF, II, 284-86; REW 3269); de la fatuus, cf. sp. desenfadar (Buescu, Latinitatea verbului a desfăta, în Destin, 1952, 109-121). – Der. desfătăciune, s. f. (desfătare, deliciu); desfătător, adj. (care produce desfătare).
Sursa: DER (1958-1966) 

Păi ia să mă încordez şi mai tare la creeri, dară ouez şi eu ceva.

Dacă pornesc de la un sinonim-vecin cu a desfăta - a delecta - poate dau de vreo urmă.

Delectarea pare înrudită semantic cu deliciul. Din alăturarea celor două rădăcini latine (de-)lectare (a citi, a recita) şi (de-)lacere (a îmbia, a ispiti) se pot observa diferenţe care duc prea departe.

Înapoi: a te de-lecta înseamnă a te opri din lectură, a te desprinde puţin de carte şi a te bucura de ceea ce-ai citit până acum. Mai general, a te scoate dintr-o situaţie ce-ţi cere să fii atent. Iniţial, actul delectării este condiţionat de existenţa unui intelect activ, o funcţionare a minţii faţă de care se produce despărţirea.  Imbecilii nu se pot delecta, pentru că nu sunt conştienţi de existenţa propriului intelect; carevasăzică dorm pe ei şi deci nu se pot desface nici măcar de fapte.

În principiu, nu ne putem delecta cu o farfurie de mazăre, ci cu impresiile, gândurile despre aceasta. Dacă mazărea este mâncarea mea preferată, şi acum stau cu nasul deasupra unei farfurii cu mazăre aburind, mă pot delecta cu gândul că ar merge două ochiuri lângă. Inevitabil voi mânca repede tot! Dar dacă cineva tocmai mi-a furat farfuria de sub nas, delectarea mea probabil va dispărea, iar a hoţului va avea altă formă...

A te delecta nu înseamnă neapărat că faci lucruri bune. Te poţi delecta la moartea unei furnici, sau cu pornoşaguri, până îţi cad dinţii.    

Dar să revin la desfătare. De 3 ore mă chinui să-i aflu originea - ca şi cuvânt. 

Originile nevoii de desfătare, ca şi stare ontologică, sunt esenţial dar nu exclusiv umane. Nu e absolut necesar să fi cunoscut, simţit, încercat deja o plăcere pentru a o dori. Omul ia de bune desfătările altora. Aici intră în scenă fantezia, frustrarea, managementul de forţe şi mecanismele generatoare de ierarhii. Plăcerea devine un principiu al diviziunii sociale: sunt puternic pentru că pot să îmi satisfac orice plăcere, şi arăt asta.

Din păcate pentru mine şi cei ca mine, aşa-numiţii damnaţi la hedonismul veşnic, trebuie să recunosc că orice de pe lumea asta este o posibilă sursă de plăcere! O creangă, un bol de unde am ciugulit stafide uscate, un desen cu câteva blocuri şi un mic deal, câteva like-uri, trei vorbe dulci, etc. 

Dar şi mai din păcate, ceea ce unora le produce suferinţă, pentru alţii înseamnă bucurie şi plăcere. Văd aceasta peste tot, pe orice vreme. Chiar dacă în toate culturile întâlnim principii de genul "ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face", niciuna dintre credinţele şi utopiile dezvoltate de umanitate nu au separat efectiv răutatea de desfătare. Creştinismul chiar le-a suprapus, aşa, din reflexul de a fi mega-preventiv.  

A te desfăta înseamnă a te separa de viaţa obişnuită, de faptul zilnic - factum. 

Să avansăm, pe un teren lingvistic din ce în ce mai puţin ferm: 

a înfăptui - a aduce în fapt, a realiza.

a desfăptui - a readuce (ceva ce s-a petrecut) la o formă precedentă (formă inexistentă în limbă, pentru că în realitate ceva odată înfăptuit, nu se poate desfăptui. În noile planuri virtuale, de exemplu la calculator, avem opţiunea system-restore point, ceea ce ar legitima o desfăptuire a driverelor) 

a desfăpta - forma veche a lui a desfăptui, care încă îmi stă pe limbă.
Şi uite-aşa, am ajuns la sensul deplin şi adevărat al originii lui a desfă(p)ta!

Să ne legăm acum de începutul poveştii, care a pornit de aici:
a răsfăţa - a desfăta şi mai tare.
Mereu se întâmplă că cineva face (o anume) faţă când altcineva se răsfaţă.
Faţă de desfătare, răsfăţul adaugă o doză de mici răutăţi - de aici şi necesitatea combaterii sale ferme în rândurile celor responsabili cu educarea micuţilor.

...vă arăt eu răsfăţ!

În cupluri în schimb, marea nevoie de mici desfătări ale vieţii naşte ideea că partenerul trebuie răsfăţat, cel puţin din când în când: "nu avem ceva bun?" (ia desfă ciocolata aia, că mă dor creierii de când scriu).
În concluzie, rămăşiţe ale frustrărilor din copilărie ies la iveală acum când bunica nu mai poate fi pe zonă, şi aşa se justifică de ce ne cumpărăm tot felul de chestii de care nu avem nevoie


 



 

Of martie

De unde caut Femeia, 

o aflu mereu Copilă! 

Pe când Lili cânta-va 

Edenul se-nclina-va... 

De ziua femeii din mine, azi am chef de stereotipuri cu pâine, nucă şi lapte rece.

Mereu am fost de părere că femeile cântă mai profund decât bărbaţii. Desigur e opţiunea mea, indiscutabil subektivă. Melancoliceşte privită chestiunea, poate că ele sunt mai adânc legate con terra, şi deci profunzimea cântului femeesc îşi află rădăcinile şi resursele în tărâmuri subpământeneşti. Aici trebuie să definesc şi să aud htonianul ca o nouă categorie, alternativă la ehurile şi dogmele creştine, o energie sonoră a pământului legitimată tocmai de secularizarea muzicii.
Adică, mai complicat spus, ceea ce se consideră acum a fi "muzică divină" (fie Mozart, Andrea Bocelli, chill-out new age, etc.) exprimă de fapt doar o felie din to(r)t - glazura de pe amandină, mai exact. Problemele noastre cu zeii fiind aici lăsate deoparte, reţin reflectarea acestor probleme în aprecierea pertinentă a surselor muzicii. De unde vine muzica de azi dom'le domnuţu'le?
Să luăm un mic exemplu video practic. Nu întâmplător, extrem practic. Dacă vă concentraţi cu căştile puţin, până la secunda 30 veţi putea auzi cum cred eu că funcţionează, alături de palmele pe cană şi vociuţa băietului, venind de dedesubt oarecum, o sursă htoniană de sunete.
 

Motorul din miezul pământului sună ciudat de armonic cu vocea, părând că ceva se ridică dintre crăpăturile unui cutremur.
Păi şi ce legătură are asta cu 8 martie?
Mm.
Femeia când cântă, intră firesc în rezonanţă cu energiile sale htoniene, producându-se o elevare a fluxului sonor. Nu vă imaginaţi că trebuie să grohăie, atenţiune! Dimpotrivă, registrul de soprană exprimă cel mai fidel sensul ascendent al curgerii sonore. Deasemenea, eu azi fiind tipul stereotipic, voi spune şi că tendinţa inconştientă a masculinului este de a cânta oarecum înspre în jos, de a aşterne vibraţia, de a cuceri câmpul.

      

Superfutililitatea poeziei în pădure

Codrule, măria ta, lasă-mă la umbra grea
Şi să-mi curgă lumea mea
Umbra-i deasă, vântul bate
Şi răcoarea mă străbate

Voi gândi la toate cele
Câte-n lună şi în stele
O să am doar flori în faţă
Şi privirea în verdeaţă.

O să fiu atunci cuminte
Şi-o să-mi fii chiar tu părinte
Şi-o să-mi dai îmbrăcăminte
Umbra deasă drept cămaşă
Şi copacii ca o casă
Voi gândi la mândra mea
Şi frunzele-mi vor cădea
Şi la oameni m-oi gândi
Lucrurile toate se vor limpezi.

Pădure frumoasă eşti
Să nu mi te veştejeşti
Că doar tu mă linişteşti
Umbra-i deasă, vântul bate
Gândurile-mi sunt furate
Şi gândesc la toate cele
La batrâni si la iele
O să am doar flori în faţă
Şi privirea în verdeaţă.

Ce băbătia mea

Pe unde o fi umblat, Spinul a contactat un virus post-cisnadian, la care bineînţeles că el era imun, dar eu nu.
A dat buzna vineri la mine în cameră, eu din neatenţie fiind cu totul şi cu totul pe net.
Abia după câteva minute l-am zărit lângă palma mea dreaptă: era Spinul, în carne şi oase!
Pardon, în ţep şi ace.
Am deschis gura, plină de urări pripite şi contradictorii, pe care le-am vărsat buluc afară. Când să închid gura, din cauza uimirii nu mă mai asculta mandibula, iar urechile nici mâş nu ziceau. Sentimentele mele fiind tare amestecate în fortissima clipă a revederii - instant am căzut beteag, răpus captiv patului pentru câteva zile.
Phuu, greu au trecut, că mai nimic nu puteam face, futu-i ceapa, inhalaţia şi ceaiu' vieţii. Printre lacrimi am citit Plânsu' lui Nice ca să nu cad pradă disperării şi plictisului, că eram tare foto-fono-fob. Am avut bănuiala că intenţionat Spinul mi-a adus cadou virusul ăsta turbat, ca să mă pedepsească. Adică să petrec mult prea mult timp calitativ, exclusiv cu mine însumi.

Una dintre curiozităţile mele: de ce a venit Spinul tocmai de Mărţişor?
Nu am apucat să îl întreb. De fapt, singurul schimb de cuvinte cu sens dintre noi a fost:
"- Ce mai faci măi băiete, tot aşa?
 - Spinule, cât mă bucur că te-ai întors.
 - Eu nu."

Acum că mi-a revenit cât de cât mintea la loc, îmi amintesc câteva detalii dinainte să mă acapareze virusul. Spinul profetiza de-a dreptul, despre efectele naşterii naturale direct în vidul cosmic, dar poate l-am înţeles eu eronat. I-am replicat imediat cu principiul lui Pauli, şi a sărit ca ars. Pardon, ca tocit. A plecat trântind uşa, ameninţându-mă că mă va lămuri după ce va reveni de pe partea bulgară a problemei.
Ce problemă are el cu Pauli? Păi are, că aşa i-am putut demonstra ştiinţific de ce ne înţelegem pe dos. El discreditează ştiinţa, argumentând că perioadele cu Mercur retrograd sunt cauza lipsei noastre de comunicare, argument care mă cam disperă de când îl aud şi la pitulicile urbane de prin cluburi.

Acum fiind vremea Vavelor, sunt sigur că Spinelov s-a dus aţă alb-roşu la Marteniţa od Nabukadnesariţa, unde va mai petrece cel puţin câteva zile.
Dar m-a pus pe gânduri o parte din întrebarea Spinului: ...tot aşa?...

Faza lunii

S-a întors Spinul, de pe luna lui Marte.

Cripta arsă, Capuleta şi Ciuma

Ca să extrag povestea următoare, am făcut săptămâna trecută un salt triplunocturn, contra trambulinei numită viaţă cotidiană, în abisurile propriei mele fantezii. În clipa când îmi luam elan, mi-am amintit un amănunt esenţial: pentru că m-am obişnuit să trăiesc oarecum pe grabă, făcusem doar o încălzire sumară, cu gândurile aiurea.
Abia când m-am desprins de viaţa cotidiană, cu tot sufletul în aer, mi-am dat seama: deşi apele peşterii păreau destul de adânci, nu privisem cu destulă atenţie locul unde voi ateriza...

Contactul cu apa rece mi-a stimulat instant toate simţurile. Las aşadar fantezia să mă conducă mai departe, asta e regula jocului. M-am scufundat ca o suliţă spre fundul apei, unde în bezna totală am zărit o luminiţă verzui - intrarea spre un alt bazin, secret. Mi-am calculat aerul din plămâni - am 2 minute să cercetez zona.
M-am strecurat ca un ţipar prin tunelul tot mai luminat şi am ieşit dincolo la suprafaţă, în mijlocul unui amfiteatru. Mai degrabă un teatru amfibiu. Demult, se jucase ceva acolo, dar din motive obscure, spectacolul rămăsese împietrit. Pe un altar în mijlocul scenei, un Pan cu coadă de peşte îmbrăţişa o sirenă translucidă, iar în public am zărit peşti de toate mărimile şi formele, cu expresii de genul ăsta:

        
Am ieşit tremurând de frig pe mal - adică buza scenei, şi mi-am dat seama că peştanii erau carbonizaţi. Cu siguranţă fusese o explozie de metan tocmai în timpul piesei de teatru amfibiu.
Oare ce piesă jucau peştii? Şi de unde venea lumina asta?
Undeva sub scenă, în colţul opus de unde ieşisem eu, se vedea sursa. Trebuia să mă scufund iar. Am luat aer, ţuşti în apă. Într-o nişă sub scenă am pipăit o amuletă ce emana lumină, prinsă cu un lanţ de cupru de temelia peşterii. Nu am reuşit să îl rup, şi mi se cam termina aerul. Am ieşit pe mal din nou, să regândesc situaţia, când mi-a sărit în ochi o mică diferenţă: lângă Pan şi sirenă era acum o peştioaică neagră, ce mă privea surprinsă. I se mişcau bronhiile, deci era vie! Am paralizat de frică. Era cât mine de mare, şi între timp făcuse picioare. Aaaaaaah, nu e peşte, e şopârlă...aaaah, cum rânjeşte cu colţii albi de leoaică!! Uite cum pune câte un pas şopârlesc spre mine - vrea să mă mănânce, clar.
Fără să-mi dau seama, şi restul vietăţilor au prins viaţă. Din partea cealaltă, ihtioşeniile din public mă priveau ahtiate, precipitându-se care mai de care spre apă. Trebuia să găsesc o altă ieşire, altfel mă haleau fiarele. În tavan se vedea o gaură, dar nu aveam cum să sar atât de sus.
A simţit deodată că amuleta îmi era unica salvare. Trebuia să o rup ca să fac întuneric. Speram că şi bestiile se tem de ceva. O chestiune total ilogică acum, dar perfect coerentă atunci.
Am sărit înapoi spre nişa subacvatică, am tras de amuletă cu toate puterile date de frică, doar trebuia să-mi salvez cumva dulcea piele! Ascultam sub apă, trăgând disperat de amuletă. Şopârloaica intrase în apă!
Habar nu am cum, dar am desfăcut un sertar-criptă, unde am intrat exact la timp cât să nu fiu înşfăcat de colţii peştio-şopârlei. Apa a început să se scurgă din cripta salvatoare. De afară, monştrii loveau peretele cu ciudă. Eu mă simţeam ca o piţipoancă la solar, într-o baie de lumină foarte confortabilă. Doar că eu nu aveam chef de solar, acolo în fundul peşterii. Nu înţelegeam cum s-a închis sertarul cu mine, şi mai ales cum voi mai ieşi de aici.  
Mi-am tras sufletul, promiţându-mi solemn că nu voi mai face diving în peşteri, veci.
În peretele din dreapta iaca un buton. Altceva nimic. Hmm. Oare ce rol are butonul ăsta?
Nu aveam de ales, decât să încerc butonul. În criptă se făcea tot mai cald. Voi muri aici, dacă nu încerc varianta cu butonul misterios.
Am stat să ascult ce mai e pe "afară". Peştii parcă îşi dădeau replici:
"- ...va fi surghiunit la Mantua!
- Surghiun? Mai bine spune moarte decât surghiun!"

Mi-am scos apa din urechi, şi într-adevăr se apucaseră cu piesa de unde rămăseseră. Câtă sârguinţă din partea lor. Poate au uitat de mine.
Dar cum să mişc cripta, fiind înăuntrul ei?
Hai că răsucesc de buton, fie ce-o fi!

Peretele din dreapta mea s-a dat miraculos laoparte. Mă aflam într-un osuariu, în capul unui şir de corpuri mumificate, alungite ierarhic lângă un sicriu. Am ieşit în grabă prin stânga acestuia într-o altă încăpere, de unde urcau nişte trepte. Multe de tot, cred că mi-a luat câteva ore să le urc. De la un timp, pe lângă gâfâitul meu auzeam multe voci. Nu voiam deloc să le ascult. Râsete, chiuituri amestecate cu strigăte de groază, pufăituri de boală grea, agitaţie, blesteme: "să cadă ciumaaaaaaaaa!". Picioarele nu mă mai ascultau, fantezia părea să câştige lupta. Voi muri în întuneric, pe scările astea infinite, prizonier al fricii născute din propriul meu univers imaginar! Ameţit de cap, cu ultimele puteri ale sufletului mi-am inventat repede o scăpare, ca Indiana Jones: aveam ascunsă în slip amuleta! Lucru care imediat m-a ajutat să leg scenariul ăsta subţirel de ceva mai solid. Nu, nu era amuleta din nişă, ci altă amuletă. Jos în osuariu, nu ieşisem "în grabă", ci mă oprisem să studiez un pandantiv legat la gâtul uneia dintre mumii, pe care scria Majalis Capulet. Am ezitat înainte să îl iau, dar uite că am fost inspirat.
Prăbuşit pe scările astea interminabile, speriat că nu-mi mai pot inventa un happy-end, strângând în pumn medalionul vechi de cupru, i-am cerut ajutorul. După ce mi-am revenit din leşin, am simţit cum timpul se dilatase în spaţiu şi invers, cum corpul meu devenise un nume. Viaţa mea se disipase aproape de tot, dar buzele au reuşit să şoptească numele magic: Romeho! Instant am căpătat o forţă incredibilă, o nouă energie a gândurilor, aka Speranţa Iubirii!

    
Am calculat aproximativ câte trepte urcasem - mă aflam la cel puţin 2 kilometri deasupra criptei arse şi a osuariului; încep să urc din nou. Mi se pare că zăresc o luminiţă la capătul de sus. De bucurie, fredonez melodia lu' Axxon: flooooooow......floooooooow...
Treptele s-au terminat într-o capelă părăsită, de unde am ieşit la lumină într-o alee cu meri pădureţi, la marginea unui alt sat, necunoscut tuturor.
Fără o explicaţie anume, am aruncat amuleta în hăul de unde am ieşit.

În fine, întreg.
Gata pe azi cu fantezia.


 

    

Un şoim deasupra Cetăţii

De când mi-a dat pace Spinul, unul dintre tabieturile mele favorite este să privesc îndelung pe fereastră, împreună cu cafeaua, viceroyul şi emisiunea Bălăbaşei Crossover.
Se întâmplă atât de multe când te uiţi prin fereastră!
De la înălţimea cuibului, pot privi vieţile oamenilor fără să trebuiască să dau like-uri, fără să împart cu nimeni poze. Analiza jocului dintre imprevizibil şi recurenţele deja stabilite este adevăratul deliciu antropologic, nu pânda de statusuri, poze şi şeruri de pe fb. În peisajul larg, oferit cu tandreţe de tandra mea fereastră tandră, viaţa se desfăşoară pe îndelete, tandru. Mă felicit în gând (acum şi în scris) că draga fereastră încă are termopanul păstrat intact; deseori mă fură acţiunea de afară şi uit mâna sprijinită cu viceroyul aprins aproape de marginea albă ca zăpada.
Azi dimineaţă m-am trezit cu senzaţia că mă strecor în pielea asta de om, că eul meu din starea de veghe se reconstituie oarecum prin efracţie. Poate că eu, în sinele meu sunt un papagal roşu-galben-verzui, mut nu din naştere şi totuşi fericit în colivia confortabilă numită trup acoperit cu pene.Aş putea fi maimuţa-cu evantaiul-de-frunze-stăpâna-tuturor-ceremoniilor-spontan-urbane. Sau un şoarec albastru fără bibliotecă.
Cel mai probabil iar am visat ceva cu o grădină zoologică. De când mi-a murit unul dintre motani, visez tot felul de contexte animalistice.
În dimineaţa asta am simţit din primele priviri pe fereastră că ceva e în aer. Nimeni pe străzi. Nici cele două sportive în echipament tricolor nu aleargă azi pe ruta lor obişnuită? Poate au răcit deodată. Mă uit în depărtare, pe deal. E un moşneag care coseşte zi şi noapte zăpada. Eeei, dar ce-i asta? Pe tarlaua lui se vede clar! Zăpada neagră a fost lăsată intactă de data asta. Poate o fi trecut Cosaşa Aia pe la el?
Mă trec câţiva minifiori. Totuşi insist să privesc în ansamblu peisajul: zoom out, focus minim. Nu se întâmplă nimic! Afară nu există nimic, totul e în suspensie.
Ridic privirea spre cer, şi iată revelaţia:

Din văzduhuri, un ditamai Şoimatu' Multicolop inspecta zona de ceva vreme. Deci de asta nu mişca nimic. Se pregătea să intre în picaj, ginise ceva. Poate un şoarec în vreo gospodărie?

Aşteptam cu nerăbdare să văd răpitorul în acţiune. Ce bizar, să vezi un şoim peste Cetate! Am mai văzut şoimi pe coclauri, în drumul cu trenuţul spre Cluj, dar în oraş, niciodată.
Deodată am simţit privirea şoimului aţintită pe mine, care decât stăteam cuminte la fereastră. M-am retras instinctiv după perdea, şoptind câteva cuvinte din acelea, fără ea. Am verificat din ochi dacă fereastra e bine închisă. Curios din firea-mi, am zis ia să arunc io o ocheadă:
...cianga!
...gheroaiele zburătoarei au spart (atât de uşor!?) termopanul, harşta-parşta în câteva clipite mi-a fârştâit mouse-ul de pe birou, s-a uitat la mine cu o fracţiune de privire plină de reproş, după care dus a fost!

Am rămas în stare de marmură, uitându-mă împreună cu dulapul la şoarecul meu făcut ferfeniţă, abandonat pe gresie.
Al doilea gând m-a lovit abia târziu, când am zis că e timpul să mă opresc din dârdâit ca un idiot şi să pun ceva carton în locul geamului spart. Apoi, am ieşit confuz pe străzi, privind involuntar cerul din când în când. La kaufland, când să îmi cumpăr alt mouse...mi-am dat seama că încă sunt foarte impresionat de întâmplare. Au înnebunit şi şoimii, dom'le!

Deci este o nebunie acest tabiet al meu.