Abia când m-am desprins de viaţa cotidiană, cu tot sufletul în aer, mi-am dat seama: deşi apele peşterii păreau destul de adânci, nu privisem cu destulă atenţie locul unde voi ateriza...
Contactul cu apa rece mi-a stimulat instant toate simţurile. Las aşadar fantezia să mă conducă mai departe, asta e regula jocului. M-am scufundat ca o suliţă spre fundul apei, unde în bezna totală am zărit o luminiţă verzui - intrarea spre un alt bazin, secret. Mi-am calculat aerul din plămâni - am 2 minute să cercetez zona.
M-am strecurat ca un ţipar prin tunelul tot mai luminat şi am ieşit dincolo la suprafaţă, în mijlocul unui amfiteatru. Mai degrabă un teatru amfibiu. Demult, se jucase ceva acolo, dar din motive obscure, spectacolul rămăsese împietrit. Pe un altar în mijlocul scenei, un Pan cu coadă de peşte îmbrăţişa o sirenă translucidă, iar în public am zărit peşti de toate mărimile şi formele, cu expresii de genul ăsta:
Am ieşit tremurând de frig pe mal - adică buza scenei, şi mi-am dat seama că peştanii erau carbonizaţi. Cu siguranţă fusese o explozie de metan tocmai în timpul piesei de teatru amfibiu.
Oare ce piesă jucau peştii? Şi de unde venea lumina asta?
Undeva sub scenă, în colţul opus de unde ieşisem eu, se vedea sursa. Trebuia să mă scufund iar. Am luat aer, ţuşti în apă. Într-o nişă sub scenă am pipăit o amuletă ce emana lumină, prinsă cu un lanţ de cupru de temelia peşterii. Nu am reuşit să îl rup, şi mi se cam termina aerul. Am ieşit pe mal din nou, să regândesc situaţia, când mi-a sărit în ochi o mică diferenţă: lângă Pan şi sirenă era acum o peştioaică neagră, ce mă privea surprinsă. I se mişcau bronhiile, deci era vie! Am paralizat de frică. Era cât mine de mare, şi între timp făcuse picioare. Aaaaaaah, nu e peşte, e şopârlă...aaaah, cum rânjeşte cu colţii albi de leoaică!! Uite cum pune câte un pas şopârlesc spre mine - vrea să mă mănânce, clar.
Fără să-mi dau seama, şi restul vietăţilor au prins viaţă. Din partea cealaltă, ihtioşeniile din public mă priveau ahtiate, precipitându-se care mai de care spre apă. Trebuia să găsesc o altă ieşire, altfel mă haleau fiarele. În tavan se vedea o gaură, dar nu aveam cum să sar atât de sus.
A simţit deodată că amuleta îmi era unica salvare. Trebuia să o rup ca să fac întuneric. Speram că şi bestiile se tem de ceva. O chestiune total ilogică acum, dar perfect coerentă atunci.
Am sărit înapoi spre nişa subacvatică, am tras de amuletă cu toate puterile date de frică, doar trebuia să-mi salvez cumva dulcea piele! Ascultam sub apă, trăgând disperat de amuletă. Şopârloaica intrase în apă!
Habar nu am cum, dar am desfăcut un sertar-criptă, unde am intrat exact la timp cât să nu fiu înşfăcat de colţii peştio-şopârlei. Apa a început să se scurgă din cripta salvatoare. De afară, monştrii loveau peretele cu ciudă. Eu mă simţeam ca o piţipoancă la solar, într-o baie de lumină foarte confortabilă. Doar că eu nu aveam chef de solar, acolo în fundul peşterii. Nu înţelegeam cum s-a închis sertarul cu mine, şi mai ales cum voi mai ieşi de aici.
Mi-am tras sufletul, promiţându-mi solemn că nu voi mai face diving în peşteri, veci.
În peretele din dreapta iaca un buton. Altceva nimic. Hmm. Oare ce rol are butonul ăsta?
Nu aveam de ales, decât să încerc butonul. În criptă se făcea tot mai cald. Voi muri aici, dacă nu încerc varianta cu butonul misterios.
Am stat să ascult ce mai e pe "afară". Peştii parcă îşi dădeau replici:
"- ...va fi surghiunit la Mantua!
- Surghiun? Mai bine spune moarte decât surghiun!"
Mi-am scos apa din urechi, şi într-adevăr se apucaseră cu piesa de unde rămăseseră. Câtă sârguinţă din partea lor. Poate au uitat de mine.
Dar cum să mişc cripta, fiind înăuntrul ei?
Hai că răsucesc de buton, fie ce-o fi!
Peretele din dreapta mea s-a dat miraculos laoparte. Mă aflam într-un osuariu, în capul unui şir de corpuri mumificate, alungite ierarhic lângă un sicriu. Am ieşit în grabă prin stânga acestuia într-o altă încăpere, de unde urcau nişte trepte. Multe de tot, cred că mi-a luat câteva ore să le urc. De la un timp, pe lângă gâfâitul meu auzeam multe voci. Nu voiam deloc să le ascult. Râsete, chiuituri amestecate cu strigăte de groază, pufăituri de boală grea, agitaţie, blesteme: "să cadă ciumaaaaaaaaa!". Picioarele nu mă mai ascultau, fantezia părea să câştige lupta. Voi muri în întuneric, pe scările astea infinite, prizonier al fricii născute din propriul meu univers imaginar! Ameţit de cap, cu ultimele puteri ale sufletului mi-am inventat repede o scăpare, ca Indiana Jones: aveam ascunsă în slip amuleta! Lucru care imediat m-a ajutat să leg scenariul ăsta subţirel de ceva mai solid. Nu, nu era amuleta din nişă, ci altă amuletă. Jos în osuariu, nu ieşisem "în grabă", ci mă oprisem să studiez un pandantiv legat la gâtul uneia dintre mumii, pe care scria Majalis Capulet. Am ezitat înainte să îl iau, dar uite că am fost inspirat.
Prăbuşit pe scările astea interminabile, speriat că nu-mi mai pot inventa un happy-end, strângând în pumn medalionul vechi de cupru, i-am cerut ajutorul. După ce mi-am revenit din leşin, am simţit cum timpul se dilatase în spaţiu şi invers, cum corpul meu devenise un nume. Viaţa mea se disipase aproape de tot, dar buzele au reuşit să şoptească numele magic: Romeho! Instant am căpătat o forţă incredibilă, o nouă energie a gândurilor, aka Speranţa Iubirii!
Am calculat aproximativ câte trepte urcasem - mă aflam la cel puţin 2 kilometri deasupra criptei arse şi a osuariului; încep să urc din nou. Mi se pare că zăresc o luminiţă la capătul de sus. De bucurie, fredonez melodia lu' Axxon: flooooooow......floooooooow...
Treptele s-au terminat într-o capelă părăsită, de unde am ieşit la lumină într-o alee cu meri pădureţi, la marginea unui alt sat, necunoscut tuturor.
Fără o explicaţie anume, am aruncat amuleta în hăul de unde am ieşit.
În fine, întreg.
Gata pe azi cu fantezia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu