not allowing myself
a viceroy,
thy must indulge me
some sweet..."
(Anonim)
"Dar alţii îşi băteau joc
şi ziceau: sunt plini de must!"
(Fapte, 2:13)
Azi fiind duminică şi liber la mofturi, am decis că pot să îmi revărs aici surplusul de agitaţie mentală, prin intermediul unor excursii de t(r)ip etimologic.
Să începem povestea cu cuvântul de ordine al zilei: răsfăţ.
Charlotte Gainsbourg - 1985
Franţuzescul l'effrontée s-ar traduce prin neruşinata (măgăriţa), dar analogul italian la sfacciata păstrează sensul în zona feţei: răs-făţ. Aici, pe lângă că prefixul răs pune câteva probleme, familia lexicală a cuvântului faţă este de fapt capcana.
În limbă, sensurile şi funcţionalitatea prefixului răs- fiind foarte variate, aleg doar câteva.
răscopt - mai mult decât etiopian (acest tip de răs- apare în expresii de genul "m-am X, şi m-am răsX..."
răsalaltăieri - după-după-ieri
A răstălmăci - a abandona (ceva, pe cineva), undeva după Tălmaciu
A răsări - A sări cu viteza melcului, deci mai repede decât ţestoasa.
A răsuci - a suci invers. Reţinem aici un paradox, valabil pentru alte câteva verbe: a suci e totuna cu a răsuci!
A răsturna - a devia de la sensul turnării; a lua o nouă turnură
A răspunde - cineva pune (o întrebare), iar alticineva răs-pune, adică întoarce punerea.
Te-ai răzgândit? - te-ai gândit la ceva, după care desfaci înapoi gândul (undo mental)
În ultimele patru cuvinte alese, răs- presupune o replică dată unei situaţii, o schimbare a direcţiei înspre înapoi. Un feed-back, vorba ceea.
Mai departe, să vedem ce-i cu -făţ-ul din răsfăţ.
A înfăţişa - A prezenta (ceva, sau pe cineva) în faţa cuiva
A-şi sparge făţăul - a viziona de prea multe ori Fight-Club
A desfăta - A produce plăcere. Mmm. Cică etimologia cuvântului ăsta e atât de complexă, că a rămas necunoscută:
desfătá (-t, -át), vb. – 1. (Înv.) A înfrumuseța. – 2. A produce plăcere, a delecta. – 3. (Refl.) A se distra, a petrece. Lat. foetēre „a mirosi urît, a face silă”, cu pref. dis- care indică sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp. heder „a mirosi urît” și „a supăra”;desmierda, și sl. nĕga „curățirea copilului” și „deliciu, voluptate”. Această explicație, sugerată încă de Șeineanu, nu pare să fi fost acceptată, deși este de departe cea mai corectă. Celelalte nu par suficiente: din lat. facies (Cihac, I, 90); *sătĭsfactāre (Crețu 317); *dῑsfatāre, de la fatum „soartă” (Pușcariu 518); *diseffētāre, de la effētus „istovit de sarcină” (Densusianu, GS, III, 430); de la *dĭs- șilat. *fata „fătătoare” /Spitzer, RF, II, 284-86; REW 3269); de la fatuus, cf. sp. desenfadar (Buescu, Latinitatea verbului a desfăta, în Destin, 1952, 109-121). – Der. desfătăciune, s. f. (desfătare, deliciu); desfătător, adj. (care produce desfătare).
Sursa: DER (1958-1966)
Păi ia să mă încordez şi mai tare la creeri, dară ouez şi eu ceva.
Dacă pornesc de la un sinonim-vecin cu a desfăta - a delecta - poate dau de vreo urmă.
Delectarea pare înrudită semantic cu deliciul. Din alăturarea celor două rădăcini latine (de-)lectare (a citi, a recita) şi (de-)lacere (a îmbia, a ispiti) se pot observa diferenţe care duc prea departe.
Înapoi: a te de-lecta înseamnă a te opri din lectură, a te desprinde puţin de carte şi a te bucura de ceea ce-ai citit până acum. Mai general, a te scoate dintr-o situaţie ce-ţi cere să fii atent. Iniţial, actul delectării este condiţionat de existenţa unui intelect activ, o funcţionare a minţii faţă de care se produce despărţirea. Imbecilii nu se pot delecta, pentru că nu sunt conştienţi de existenţa propriului intelect; carevasăzică dorm pe ei şi deci nu se pot desface nici măcar de fapte.
În principiu, nu ne putem delecta cu o farfurie de mazăre, ci cu impresiile, gândurile despre aceasta. Dacă mazărea este mâncarea mea preferată, şi acum stau cu nasul deasupra unei farfurii cu mazăre aburind, mă pot delecta cu gândul că ar merge două ochiuri lângă. Inevitabil voi mânca repede tot! Dar dacă cineva tocmai mi-a furat farfuria de sub nas, delectarea mea probabil va dispărea, iar a hoţului va avea altă formă...
A te delecta nu înseamnă neapărat că faci lucruri bune. Te poţi delecta la moartea unei furnici, sau cu pornoşaguri, până îţi cad dinţii.
Dar să revin la desfătare. De 3 ore mă chinui să-i aflu originea - ca şi cuvânt.
Originile nevoii de desfătare, ca şi stare ontologică, sunt esenţial dar nu exclusiv umane. Nu e absolut necesar să fi cunoscut, simţit, încercat deja o plăcere pentru a o dori. Omul ia de bune desfătările altora. Aici intră în scenă fantezia, frustrarea, managementul de forţe şi mecanismele generatoare de ierarhii. Plăcerea devine un principiu al diviziunii sociale: sunt puternic pentru că pot să îmi satisfac orice plăcere, şi arăt asta.
Din păcate pentru mine şi cei ca mine, aşa-numiţii damnaţi la hedonismul veşnic, trebuie să recunosc că orice de pe lumea asta este o posibilă sursă de plăcere! O creangă, un bol de unde am ciugulit stafide uscate, un desen cu câteva blocuri şi un mic deal, câteva like-uri, trei vorbe dulci, etc.
Dar şi mai din păcate, ceea ce unora le produce suferinţă, pentru alţii înseamnă bucurie şi plăcere. Văd aceasta peste tot, pe orice vreme. Chiar dacă în toate culturile întâlnim principii de genul "ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face", niciuna dintre credinţele şi utopiile dezvoltate de umanitate nu au separat efectiv răutatea de desfătare. Creştinismul chiar le-a suprapus, aşa, din reflexul de a fi mega-preventiv.
A te desfăta înseamnă a te separa de viaţa obişnuită, de faptul zilnic - factum.
Să avansăm, pe un teren lingvistic din ce în ce mai puţin ferm:
a înfăptui - a aduce în fapt, a realiza.
a desfăptui - a readuce (ceva ce s-a petrecut) la o formă precedentă (formă inexistentă în limbă, pentru că în realitate ceva odată înfăptuit, nu se poate desfăptui. În noile planuri virtuale, de exemplu la calculator, avem opţiunea system-restore point, ceea ce ar legitima o desfăptuire a driverelor)
a desfăpta - forma veche a lui a desfăptui, care încă îmi stă pe limbă.
Şi uite-aşa, am ajuns la sensul deplin şi adevărat al originii lui a desfă(p)ta!
Să ne legăm acum de începutul poveştii, care a pornit de aici:
a răsfăţa - a desfăta şi mai tare.
Mereu se întâmplă că cineva face (o anume) faţă când altcineva se răsfaţă.
Faţă de desfătare, răsfăţul adaugă o doză de mici răutăţi - de aici şi necesitatea combaterii sale ferme în rândurile celor responsabili cu educarea micuţilor.
În cupluri în schimb, marea nevoie de mici desfătări ale vieţii naşte ideea că partenerul trebuie răsfăţat, cel puţin din când în când: "nu avem ceva bun?" (ia desfă ciocolata aia, că mă dor creierii de când scriu).
În concluzie, rămăşiţe ale frustrărilor din copilărie ies la iveală acum când bunica nu mai poate fi pe zonă, şi aşa se justifică de ce ne cumpărăm tot felul de chestii de care nu avem nevoie
Şi uite-aşa, am ajuns la sensul deplin şi adevărat al originii lui a desfă(p)ta!
Să ne legăm acum de începutul poveştii, care a pornit de aici:
a răsfăţa - a desfăta şi mai tare.
Mereu se întâmplă că cineva face (o anume) faţă când altcineva se răsfaţă.
Faţă de desfătare, răsfăţul adaugă o doză de mici răutăţi - de aici şi necesitatea combaterii sale ferme în rândurile celor responsabili cu educarea micuţilor.
...vă arăt eu răsfăţ!
În cupluri în schimb, marea nevoie de mici desfătări ale vieţii naşte ideea că partenerul trebuie răsfăţat, cel puţin din când în când: "nu avem ceva bun?" (ia desfă ciocolata aia, că mă dor creierii de când scriu).
În concluzie, rămăşiţe ale frustrărilor din copilărie ies la iveală acum când bunica nu mai poate fi pe zonă, şi aşa se justifică de ce ne cumpărăm tot felul de chestii de care nu avem nevoie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu