Şi Totuşi

Cred că Spinul mi-a intrat într-o etapă mai delicată a vieţii, numită în evul mediu protofilandropauză.
Îmi citeşte din Fahaştag Diezgo - Actoria mileniului 3
Îl ascult de vreo oră, şi nu-l pot urmări aproape deloc. Dar încerc să transcriu în timp real ce spune.
Poate înţelegeţi voi.
Numai puţin, să-mi pocnesc degetele, şi să facă o pauză ca să respire. 1, 2, 3, şi:

- Încercările prin care trece actorul format în spirit grotowskian sunt nenumărate, împletindu-se în însuşi destinul său. Scena, înţeleasă în mod tradiţional ca un loc privilegiat al întâlnirii cu spectatorii, devine spaţiu vital, locuit de cei aflaţi într-o perpetuă definire şi căutare de adevăr. Actul dramatic total include asimilarea spaţiului scenic ca parte a vieţii actorilor. Publicul asistă la această căutare, definire în devenire, fiind invitat însă în anumite momente, acestea fiind prestabilite de însăşi evoluţia grupului. Dezvelindu-se astfel doar vârfurile cele mai accesibile ale pădurii. Când scaunele spectatorilor sunt goale, în miez de noapte, lucrul actorilor cu ei înşişi le oferă şansa de a elimina distorsiunile, raportările sociale conexe lumii teatrului exteriorizat (gloria, aplauzele). A face teatru a însemnat pentru mine a căuta magia ce tocmai se năştea acolo pe scenă, uitând de scopul iniţial al efortului dramatic. Repetiţia nu se supune în totalitate premierei, pentru că actorii nu joacă tot timpul cât se află în acelaşi spaţiu scenic. Spectatorii, din ignorarea firească a mecanismelor interne ale teatrului, spun adesea că o piesă de teatru a fost bine jucată. Adică au intrat în poveste, nu a mai contat tehnica dinăuntrul actorilor. Dar în semnificaţia verbului a juca se strecoară sensuri multiple, contradictorii. Actorul pe care îl simţim că joacă, nu mai este adevărat, pentru că pierdem povestea, privind doar o paradă a dexterităţii scenice. Asta a devenit clar încă de pe vremea bunicilor noştri. Dar astăzi, ce se mai poate cere de la actori? Ciorba valorilor călduţe le este servită spectatorilor, care sunt neatenţi pentru că bunicii lor deja erau neatenţi. Majoritatea publicului înghite ce i se dă, aplaudă şi pleacă. Acest scenariu sumbru pentru actorul care îşi pune viaţa în joc, are excepţii, dar nevoia oamenilor de teatru nu mai este o nevoie vitală, ci este asemănătoare celorlalte capricii. Cei care aleg să rişte totul pe cartea teatrului, sunt pentru cei mai mulţi oameni nişte bieţi idealişti. Avantajul vremurilor noastre este însă că totul funcţionează în câmpul posibilităţii, pentru toată lumea. Nu se pot învinovăţi doar cei dintr-o parte. Nu mai există parte, nici parte în parte. Conflictul dramatic are nevoie de o redefinire radicală, fiind altfel obligat să fie ambalat ca produs. Actorii, regizorii, dramaturgii, toţi cei care, conştient sau nu, se resemnează în a oferi publicului surogate de tot felul, contribuie la slăbirea valorii teatrului.

- Spinule, incredibil câtă dreptate poţi avea. Mai zi.

- De pildă Brecht.

- A da ştiu.

- Sau chiar şi Ionescu.

- Nu ştiu.

- Ştii mă că nu ştii?

- Ştiu.