Nu am priceput care cu care din noi e ăla rău. Paradoxal, mă bucur că îmi va sta Spinul pe cap.
Mi-ar prinde bine în perioada asta să mai scot şi eu două-trei vorbe pe noapte.
Pentru Spin, luna decembrie e prilej de bucurii observaţionale:
- Spălătoriile de creieri devin tot mai numeroase, nu doar cele standard, de prin mall-uri.
Oamenii au ajuns să se spele singuri pe creieri, acasă, renunţând de bunăvoie la pojghiţa spiritului critic, angajându-se suspect de optimişti în căutarea Luminii, sau mai degrabă a luminiţelor din brad, ca nişte fluturi de noapte.
- Ekhartamentollizarea i-a cuprins pe mulţi, Spinule. Fie că o numesc Liniştea definitivă, Uitarea de sine. Uşurarea accelerată a traiului de azi mi se pare teribil de suspectă. Dar ne-aşteaptă pe fiecare exact atâta fericire câtă suferinţă putem duce. Văd oamenii cum cad în capcana comodităţii. Nu le poţi face nimic.
- Spiritul critic ne obligă fiinţa la eforturi sporite, băiete. Ca să-ţi hrăneşti cu adevăr mintea, din viaţa cotidiană trebuie să poţi tăia tot, să mesteci atent gândurile şi ce ai în gură, dar să nu laşi mintea să înghită decât rar, din când în când. Nevoia minţii de a înghiţi tot felul de chestii necomestibile e o nevoie artificială, creată pentru cei fără coloană vertebrală, care înghit orice. Mintea se hrăneşte fără să înghită. Gustă tot şi nu te lăsa înghiţit de nimic. Devine frustrant pentru cei mai mulţi, care se abandonează ispitelor. După ce îşi rafinează papilele cât de cât, hap hap!, mai lasă să alunece carne vie de aia fină până-n fundul gâtului...Aşa e viaţa, un perpetuu pericol de înec.
- Mi-e foame, Spinule. Am fasole barosană, vrei să înţepi câteva boabe?
- Mai încolo, băi fomistu' vieţii, fii atent acia la flux. A fi critic şi lucid înseamnă de fapt să înţelegi fără să judeci. Să nu-ţi laşi mintea să preia controlul asupra ta, care minte fiind pisicească prin esenţă, te va fraieri fără regrete, abandonându-te prin ospicii.
Câteva sertare ale minţii să-ţi rămână mereu goale, ca să rămâi om, să nu ajungi un dulap.
Cam duma asta o dă, cumva cotită, şi Ekhardt. Dar poate nu e a lui, ci a străbunilor lui.
Sufletul, în măsura în care mai este viu (nu-l confunda în orice corp pe care îl vezi mişcându-se, sufletele moarte arată mai vii decât sunt!) este cel mai vigilent gardian al sinelui. El păzeşte toate pragurile, ca un câine devotat, credincios, loial şi consecvent. Adică câine, cred că ştii direct.
- Asta cu pisica e cam de clasa a 5-a. De vreo 10 ani observ pe ascuns viaţa din oameni, şi pentru mine teoria cu privire la suflet încă e tare păcălitoare. N-ar strica să învăţăm şi de la melc? Mai bine hai la mâncare, uite am spanac cu ciuperci, dacă fasole nu vrei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu