joi, 30 octombrie 2014

Dipsa - sau despre veşnicia năravurilor omeneşti

- Ţi-am lăsat timp destul, mai mult de 6 luni, ca să îţi dovedeşti că eşti capabil să faci progrese esenţiale.
- O o o, Spinule dragul meu, ce mai faci, darling, de când nu ne-am văzut?
- Ce darling mă, tu vrei să te scot din rândul oamenilor şi să te trec la mine pe răbojul celor care nu se ştiu purta cu înţelepţii? 

Într-adevăr uitasem cum să nu vorbesc cu Scorpinul, de la o vreme sunt foarte relaxat cu toţi, în afară de mine. M-am uitat la el cu atenţie, era la fel de elegant şi convingător cum îl ştiam. Am schimbat placa.

- Bine, să te întreb atunci ce ai mai făcut, Spinuţ-Doctoraşule.
- Ce-am făcut ce n-am făcut, uite că a trebuit să cercetez pentru tine nişte chestii ca să ţi le dau mură în gură, că nu ştiu de ce tot vreau io să te ajut în continuare. Am văzt că tu nu vrei să îţi pui mintea la contribuţie deloc.
- Păi eu mereu am fost un bun contribuabil mental pentru societate!
- Da? Ia arată-mi ceva concret din contribuţia asta a ta.
- Nu cred că pot să îţi arăt ceva concret, ştii bine Spinule că mentalul colectiv nu e ceva foarte palpabil.
- Hopa, tocmai colectiv o fi nivelul la care te crezi tu contributor. Hm, ce palavre. Mai bine să trecem la treabă. Ia uită-ţi-o foarte atent la poza asta. Ce vezi?




- Ce să şi văd, un şerpişor care face pe durul şi nişte latină mâzgălită dedesubt.
- Şerpişorul ăsta e în sufletul tău băiete.
- Ce vorbeşti, de unde ştii tu asta Spinule?
- Se numeşte Dipsa. Două surse din vechime ne spun că Aulus stegarul a călcat pe o dipsă. Într-o clipită capul parcă i s-a şi umflat. Muşcătura şarpelui e invizibilă iar aspectul plăgii nu pare să fie o ameninţare fatală, dar germenul otrăvii se împrăştie în tăcere, ca un foc mistuitor - reţine! - absorbit instant de umorile trupului. Lucan, un scriitor antic, ne descrie mai bine soarta nenorocitului Aulus:

"Iată fălcile sale aride
şi jerba de flăcări pe limba lui 
mâinile şi picioarele i-au înţepenit
Fără strop de sudoare
Izvorul de lacrimi a secat 
A fugit de la pleoapele sale. 
Torturat de foc
Nici Cato cel sacru 
Nici Onoarea nu l-au putut ţine
Aulus a abandonat stindardul pe jos, 
şi a luat-o la fugă turbat peste câmpii 
să caute apa care ar putea potoli 
veninul fatal, setea din inima lui.
De ar fi plonjat în Tanais, în Rin sau în Po
De s-ar fi revărsat inundaţia Nilului 
peste limba lui arzândă
Cu toate acestea, focul nestins 
nu ar putea fi învins. 
Deci, pe romani a căzut gheara răzbunării
prin Dipsele din ţinuturile libiene toride."

- Şarpele ăsta deci te muşcă fără să observi şi veninul e atât de puternic încât mori fără să apuci să-ţi dai seama de grozăvia asta. Acum te întreb: de ce oare acest şarpe a fost numit Dipsa?
- Nu ştiu, sună destul de frumos numele ăsta Spinule, dar nu am idee de ce. Spune-mi tu.
- Ei bine, în greacă, δίψα înseamnă sete. Există sete a fizicului, dar şi a spiritului. Sete de apă, sete de cunoaştere, sete de răzbunare, sete de o ţigare.
- Se zice ţigară, cred.
- Da ştiu, dar nu-mi mai ieşea rima, bostane. Ţi s-au tocit iţele din tărtăcuţă? Hm. Revin la sete. 
- Apropotamosoulos, nu vrei să-ţi torn şi ţie nişte vin? Mai am câteva litre pe fundul damigenelor, de anul trecut. Poate aşa ne mai destindem niţeluş acuş acuş.
- Nu bem, acum îţi explic. Fii atent că te trăznesc. Concentrează-te la ideea setei. Tu eşti tare însetat de ceva anume, care e dificil de înţeles, dar care are efecte nocive asupra ta şi a celor din jurul tău.
- Vai de mine Spipinunulele, ce zici tu acolo?
- Da, tu suferi de dipsomanie de câţiva ani.
- Ce??

Aici am dat cu toată puterea cu pumnul în masă, cumva pe lângă mouse, dar exact în capul Spinului, care mi s-a strecurat abil printre tarsiene, metatarsiene şi de alea. Durerea asta o ştiam, nu aveam cum să o uit. L-am extras pe Spin din pumnul meu descleştat. Durerea mi s-a transformat în curiozitate.
- Cum adică vine chestia aia de care cică sufăr eu de ani de zile?
- Dipsomania este o boală cu origini emoţionale despre care poţi afla tu foarte uşor de pe net sau aiurea. Ideea care mă interesează pe mine acum este că setea de alcool, dipsomania, este radical diferită de alcoolism. Alcoolicul simte nevoia de a bea constant. El îşi anesteziază şi degradează treptat emoţiile, menţinându-şi bioritmul şi vitalitatea datorită alcoolului, forţelor sale spirtuale. Dipsomanul face exact invers. Nu bea regulat. Pot trece perioade chiar lungi fără să bea nimic. Dar când se apucă să bea, se va degrada până în pânzele negre. Dipsomanul are emoţii de scos afară, pe când alcoolicul nu mai prea reacţionează la nimic exterior decât atunci când paharul său e gol de prea multă vreme. Cauzele nevoii aprige de alcool nu sunt aceleaşi, ele se manifestă diferit la alcoolic faţă de dipsoman.
- Am înţeles până aici. Dar de unde până unde ai ajuns tu la concluzia că eu aş fi dipsoman?
- Pentru că am văzut cum faci când bei. Toţi prietenii tăi îţi ştiu deja năravul. Unii s-au săturat de grohăielile şi panarama ta autistă, mi-au spus mie personal.
- Cine, ia zi.
- Băi pufulete, chiar contează acum şi aici? Eu ţi-am spus esenţialul. Să mergem mai departe.
- Mai departe, Spirtnule?
- Da. Să luăm un caz concret. Ştiu că ai fost vara asta de câteva ori la un show cu Piticul Cioplitor. Nu te-ai delectat, ci te-ai panicat de fiecare dată tot mai mult, pentru că era vorba despre Hank, individul ăsta pe care îl ştii bine pentru că le-a spus pe faţă la toţi.


Charles Bukowski
   

Nu ştiam că Spinul m-a spionat în jumătatea de an cât a fost invizibil pentru mine. A continuat.
- Toată omenirea a fost convinsă că Bukowski a fost un poet alcoolic, un manifest al Americii postbelice. Ei bine, îţi spun eu că a fost dipsoman. Setea lui nu avea ca obiect alcoolul în sine, deşi a fost chiar el însuşi că aşa e. Setea de nimic e cea mai periculoasă. 
- Mă cam depăşeşti, domnule profesor.
- Mai taci încă puţin te rog. Cei mai mulţi scriitori în istorie au creat cu creierii îmbibaţi de alcool (şi nu doar). Acum am ajuns la ideea principală. Chiar au avut nevoie de îmbibarea asta păcătoasă acei oameni de geniu care au rămas în istorie? Nu zic că toţi au avut patima paharului, dar marea majoritate nu au fost oameni citavi. Mă dezic de toţi moraliştii vremurilor de acum pentru că nu sunt împotriva cunoaşterii cuprinse în aburii alcoolului. Dar dispreţuiesc lipsa de măsură. Şi nu pot înţelege de ce valoarea universală apare uneori tocmai din asemenea acte necugetate, din vieţi zbuciumate şi suflete damnate. 
- Uite, la asta mă gândeam şi eu zilele trecute. De ce aşa-zisa normalitate nu funcţionează decât ca un ideal după care aleargă toţi. Ea nu există, în fapt şi în act. Normalitatea e o iluzie.
- Dar cea mai necesară dintre iluzii. La concluzia asta îţi va mai lua ceva vreme să ajungi cu claritate.
- Văd deja de ceva ani că unii poartă tot felul de drapele cu normalitatea şi îţi dau în cap dacă nu eşti ca ei. Iar alţii se calcă în picioare, se zdrobesc unii de alţii, noroiesc năframe de enoriaşe în anumite zile ale anului. Şi asta o fi normal, zici?
- Nu ştiu, să nu deviem totuşi. Omul fiind măsura tuturor lucrurilor, îţi dau un sfat: află-ţi propria măsură, acum cât mai eşti capabil. Altfel, te vei pierde. Şi văd că în urma delirului tău nu rămâne mai nimic. Deci nu ai defel scuza celor geniali.
- Minunat, hai că mă duc jos în kimniţă să golesc şi damigeana cealaltă, apoi mai vedem cine ce lasă în urmă şi mai ales de ce.

Am coborât pe trepte spre pivniţa unde ştiam că mai am vreo 2 litri de vin, bucuros în sinea mea că am cu cine-i bea. Când m-am întors, Spinul nicăieri, nici alaltăieri. Mi-am pus un pahar de vin roşu şi o piesă potrivită. Mi-am dat seama subit că nu îl credeam absolut deloc pe Spin, dar mă întrebam dacă sunt atât de sănătos pe cât cred. După vreo câteva minute de ascultat vioritura voioasă din Palatca, m-am pus pe dansat şi bătut cizmele cu palma însângerată, fără alte griji.






  




  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu