Şi Totuşi

Cred că Spinul mi-a intrat într-o etapă mai delicată a vieţii, numită în evul mediu protofilandropauză.
Îmi citeşte din Fahaştag Diezgo - Actoria mileniului 3
Îl ascult de vreo oră, şi nu-l pot urmări aproape deloc. Dar încerc să transcriu în timp real ce spune.
Poate înţelegeţi voi.
Numai puţin, să-mi pocnesc degetele, şi să facă o pauză ca să respire. 1, 2, 3, şi:

- Încercările prin care trece actorul format în spirit grotowskian sunt nenumărate, împletindu-se în însuşi destinul său. Scena, înţeleasă în mod tradiţional ca un loc privilegiat al întâlnirii cu spectatorii, devine spaţiu vital, locuit de cei aflaţi într-o perpetuă definire şi căutare de adevăr. Actul dramatic total include asimilarea spaţiului scenic ca parte a vieţii actorilor. Publicul asistă la această căutare, definire în devenire, fiind invitat însă în anumite momente, acestea fiind prestabilite de însăşi evoluţia grupului. Dezvelindu-se astfel doar vârfurile cele mai accesibile ale pădurii. Când scaunele spectatorilor sunt goale, în miez de noapte, lucrul actorilor cu ei înşişi le oferă şansa de a elimina distorsiunile, raportările sociale conexe lumii teatrului exteriorizat (gloria, aplauzele). A face teatru a însemnat pentru mine a căuta magia ce tocmai se năştea acolo pe scenă, uitând de scopul iniţial al efortului dramatic. Repetiţia nu se supune în totalitate premierei, pentru că actorii nu joacă tot timpul cât se află în acelaşi spaţiu scenic. Spectatorii, din ignorarea firească a mecanismelor interne ale teatrului, spun adesea că o piesă de teatru a fost bine jucată. Adică au intrat în poveste, nu a mai contat tehnica dinăuntrul actorilor. Dar în semnificaţia verbului a juca se strecoară sensuri multiple, contradictorii. Actorul pe care îl simţim că joacă, nu mai este adevărat, pentru că pierdem povestea, privind doar o paradă a dexterităţii scenice. Asta a devenit clar încă de pe vremea bunicilor noştri. Dar astăzi, ce se mai poate cere de la actori? Ciorba valorilor călduţe le este servită spectatorilor, care sunt neatenţi pentru că bunicii lor deja erau neatenţi. Majoritatea publicului înghite ce i se dă, aplaudă şi pleacă. Acest scenariu sumbru pentru actorul care îşi pune viaţa în joc, are excepţii, dar nevoia oamenilor de teatru nu mai este o nevoie vitală, ci este asemănătoare celorlalte capricii. Cei care aleg să rişte totul pe cartea teatrului, sunt pentru cei mai mulţi oameni nişte bieţi idealişti. Avantajul vremurilor noastre este însă că totul funcţionează în câmpul posibilităţii, pentru toată lumea. Nu se pot învinovăţi doar cei dintr-o parte. Nu mai există parte, nici parte în parte. Conflictul dramatic are nevoie de o redefinire radicală, fiind altfel obligat să fie ambalat ca produs. Actorii, regizorii, dramaturgii, toţi cei care, conştient sau nu, se resemnează în a oferi publicului surogate de tot felul, contribuie la slăbirea valorii teatrului.

- Spinule, incredibil câtă dreptate poţi avea. Mai zi.

- De pildă Brecht.

- A da ştiu.

- Sau chiar şi Ionescu.

- Nu ştiu.

- Ştii mă că nu ştii?

- Ştiu. 

  
 

Bau Hau

Spinul îmi dădea citate de vreo jumate de oră, dar vâsleam deja în arcă, navigând pe oceanul reveriilor mele.
- Băiete, sper că eşti destul de hodinit ca să mă asculţi atent. La ce visezi?
- Cum să nu Spinule, sunt atent, am şi dormit buştean, ce mai, ca un prunc (aparte)...lepădat.
- Fii atent!
Spinul nu glumea. Îmi citea din Starobinski, cartea mea de căpătâi, cu o dicţie impecabilă:
"Nostalgia este o manifestare vicioasă şi tulburată a vieţii, sub influenţa unor lezări a părţii morale şi afective a individului, adică a caracterului...Aceste tulburări, aceste alterări organice n-au venit singure, ele nu s-au produs de la sine în starea în care le vedem în mod obişnuit; există aşadar ceva care le-a precedat, care le-a adus aici, iar acest ceva este Ideea Tristă, această nefericită dispoziţie a sufletului ce a determinat modificările organice, care nu constituie ele însele cauza maladiei, ci numai una din expresiile ei anatomice. Nostalgia, iată faptul primitiv iniţial, esenţial şi, dacă pot spune astfel, Spinul Patologic; nimic, adică, nimic n-a început înaintea lui şi el este, la începuturi, toată maladia" 

- Asta scria în teza sa de doctorat Auguste Haspel la 1873, băiete. Deci dacă eşti un mare trist, nu am ce-ţi face. Am îngroşat esenţialul că poate aşa înţelegi. Eu nu sunt de ăsta patologic, şi remediul stării tale nu există. Dar te pot ajuta spunându-ţi de oricâte ori va fi nevoie, că teribilul blocaj existenţial în care te afli nu este o boală. Asta e o capcană, să te resemnezi, să te încăpăţânezi în a nu da doi bani pe nimic. Faci chestii impresionante, dar nu până la capăt. Nu ai rotunjime, tihnă. Ştiu cum e.
- Spinule, nu înţeleg despre ce vorbeşti. Eu mă simt chiar bine.
- Ţine cont că în secolul XIX vântul ştiinţei medicale bătea înspre direcţia opusă. Se vânau bacili, microbi. Originea nostalgiei s-a explicat timp de un secol doar prin cauze ştiinţifice. Abia acum, psihiatria s-a reîntors la adevărata origine a nostalgiei. Printre simptomele slăbirii nervilor eu am putut distinge un fel de calm al fiinţei, o uniformizare a dinamicii sentimentelor cotidiene, ceea ce numim indiferenţă.
Felul meu de a recepta şi filtra realitatea, de a percepe extrem de intens binele şi hăul, poate fi considerat un prost obicei, sănătatea definindu-se ca un mod de viaţă în zona echilibrului la orice nivel (fizic, psihic, mental).
- Aha, acum înţeleg. (De fapt admiram câteva sirene pierzându-se spre orizont)
- Lasă sirenele, trăznite-ar Vasile Roaită! Nervii sunt foarte importanţi pentru misiunea vieţii tale de acum, şi tu te pierzi în detalii nesemnificative. Ascultă-mă, te rog.
- Cum?? Ai spus "te rog"??

Aşa de tare m-a surprins faptul că Spinul ar deveni capabil să mă roage ceva, încât am dat-o pe paranoineală. Sigur vrea ceva de la mine. Nu mai scriu nimic, ca să nu-i ofer fără să vreau ceea ce vrea.

Libidaes

La 35 de ani te trezeşti deodată că studentelor din barul unde te îmbeţi ca deobicei, le pari un tip libidinos.

Nu faci nimic diferit de alte dăţi: bei, fumezi, te uiţi prin preajmă, râzi politicos la glumele pe care nu le prinzi, pe alea care le ştii nu le asculţi (ai deja o vârstă, îţi permiţi). Mai citeşti obsesiv câte o chestie lipită aiurea pe pereţi, te lamentezi de muzica proastă, ajuţi pe careva să-şi revină, eviţi ceaţa gândurilor şi greaţa literală.

- Dumneata de ce nu vorbeşti cu noi? 

- Dumneamea? Păi...

M-a surprins întrebarea ei. Iată o fată inteligentă, pusă pe băut lunea seara. Mă întreabă din senin de ce nu vorbesc cu gaşca lor. Şi eu care mă bucuram de 2 ore că am cu cine povesti. Oare chiar nu a remarcat nimeni cuvintele mele? Cât de fail să fii să vorbeşti cu cineva şi după 2 ore să te întrebe de ce eşti aşa tăcut?

Cred că din cauză că citisem înainte să ies în oraş ceva de genul ăsta, m-am cam fâstâcit. Nu vroiam să se vadă că îmi plăcea la nebunie tonul vocii ei, că aş fi ascultat orice balivernă ieşită dintre buzele ei. Deodată m-am văzut ca Anthony Hopkins ascultând simfonii de ludvig van. Priveam un chip cald, ce-mi vorbea fără să ştie că nu vreau decât să-l aud. Privirea mea mecanică a la McDowell m-a readus în context.

- Păi sunt treaz.

- Hihi, ce glumeţ sunteţi.

- Cum te cheamă? 

Ei şi aici ea a tăcut lung. 

Fusesem prea, hm, direct? Bun, ştiam că preafirescul se cuvine evitat în primele momente când se cunosc un el şi o ea. Mă simţeam de parcă am călcat pe melc. 

Şi-a ferit ochii. Problema domnişoarei era tonul meu nepotrivit, sau poate ea chiar nu avea nume, habar nu am. S-a retras încet, pierzându-se în peisaj.

Nu am mai putut vorbi cu nimeni toată seara. 

Reluându-mi şirul gândurilor, am dat un scan maxim să cercetez aria Europei. 

Nu prea mulţi se distrează lunea seara, dar cine o face, şi-o dă blană.

   

Femeile azi se îmbată mult mai sincer decât pe vremea mea. 

Faptul că li se fac poze în ipostaze crunte nu înseamnă că ele se îmbată mai tare, doar că se exprimă mai liber şi li se rupe de impresiile noastre, abandonându-se somnului ca orice om cu adevărat beat. 

Toată Europa funcţionează pe ciclul Luni-Vineri-Muncă, Weekend-Rangă.

E incredibil câtă beţie pot duce marile capitale. Ditamai bancheriţele de 50 de ani, în patru labe. Totul e prevăzut şi organizat după reguli nescrise, matoleala europeană este civilizată. Unul dintre fenomenele civice acceptate fără ruşinarea ipocrită specifică celor care vor să bea până la moarte.
Majoritatea europenilor beau ca să se distreze, nu beau ca să bea. Asta face şi gaşca de lângă mine.
Au băut, acuma dansează. Şi eu am băut, acuma dansez cu o fată de mână, fără să vorbim. Se termină rock'n'roll-ul, palmele se desfac sec.
Am ieşit din bar cu mintea în ceaţă, frecându-mi palma de ziduri.

G(ât)ulaş

- Spinule dă-te-n gâţi că nu am băut, cenzore!
- Şi atunci ce eşti aşa agresiv de fericit bă?
- Păi nu am băut! Nişte vin cu tequila numa' cât să nu iau somn la foc, da' nu beţie ca lumea, aşa fain numa, adică nixam Pălinkă. Mare victorie. Sau zero memorie. Şi fain foc.
- Meri te culcă băi păulică. Ceva tot ai băut amice.
- Gâţi.

Automatic

M-a trezit la 6.48 un vis extrem de realist, şi m-am pus panicat pe citit. 

La întâmplare sau nu, George Banu - Repetiţiile şi teatrul reînnoit.

Îmi fac acum un 4în1 cu guarana, e deja 14.40, mă simt de parcă teatrul vrea să mă bage-n mormânt. 

Nu că aş vrea să fac altceva, dar uneori teatrul (mai ales al celor mari) îmi devine insuportabil. 

Şi Teatrul meu s-a rătăcit, s-a scufundat în oceanul cotidian. Scena e o papară bună de unde am multe de învăţat.  

Spinul mă va supraveghea deseară la o petrecere, el fiind cenzorul meu interior. 

L-am rugat să-mi intre adânc în ochi de voi bea pălinkă.

Tocmai am terminat cafeaua, şi am dat de o aplicaţie pe fb, care îţi generează automat status-ul.

Mare minune, Tzara ar fi fost mare fan.

Eu nu nu am dat voie decât la deal, şi de genu' au venit pielile roşii.

Simplitatea ţăranului rămâne şi uimirea clară la Clujnapoi la vale poimaine, ce lume oare ce lume oare ce lume o să intrăm? Simplitatea ţăranului rămâne cu Badea.
Alba Iulia a făcut de mucegai, nu credeam să-nvăţ un om, s-ar putea că eu vorbeam, mă lamentam ceva flux pe calea turzii, dar ne pregătim de livebalkanparty no.

Cercetările ulterioare au arătat că scrisoarea tinerei se bucură de blogaţi intrigaţi, 1001 vreau!

Cu Covorul Fermecat prin sloganuri expirate. Nu le arată calea.

1001 de nopţi prin Carpaţi, 1001 de nopţi prin Bucureşti, şi spun că politica, cultura şi educaţia, cât putem să facem focul în sobă.

Sail on silver wings through this night is filled with cries of dispossesed children in La Gazette pe zonă.

Big'upz to Space and Spaces to my heart...you will never find. You will always exist.

Nu pot să spun că nu ştiam că vine trenu'.

Uite strig atunci la deal, de la Godot Cafe-Teatru deseară.

Parcă e color poza mea favorită, Nadgobule.

Neaua mi-a făcut ziua.

 

Ciuralia Virgula

Seriozitatea de pe gămălia Spinului depăşea limita superioară a vitezei mele medii de a-mi tasta unele dintre gânduri (celelalte merg oricum în paralel, ignorând situaţia). De vreo 5 minute ne privim intens, ca nişte superstaruri de thriller.
- Beat it, Spinule! Izbucnisem deja în râs, mereu câştiga el.
- Ce făceai, de râzi aşa tâmp la mine de 5 minute?
 
Făceam nişte calcule şi subit m-am gândit că poate aşa subit nu altcumva te poţi decide asupra problemei propriu-zise de exemplu nu neapărat în jurul nostru cât în orice suflet viu acolo coexistă mereu noi tipuri de numere:
0,1212,5

sau
78,14,111
etc.
De unde vine supremaţia virgulei unice în matematică?
Din meta-infinitul generat de noile tipologii ale numărului, unde înţelesul intuitiv se poate pierde foarte uşor; dar el continuă să existe, fiind disponibil oricând pentru explicitare.
Înainte de venirea Spinului îmi propusesem de nixamamorul plictului să calculez exact un anume moment cosmic (1:07'27") dar când m-am întâlnit cu ideea sumbră a rezultatului prezentat, livrată direct şi gingaş inimii mele de cingakuc semidiurn, am cugetat că semnificaţia numărului 3,33,33 poate are ceva rol de a ne face să râdem cu noi înşine tot mai des ce ţi-e şi cu viaţa asta restul fiind capcane iluzorii înşelăTătoare. Bineînţeles, ştiam deja că cei care trec de trei ori din greşeală peste reg(gae)ula lui Tă, cu greu se scot pe înţeles vor umbla pe vecie de la înşelătănoare până la înşelătăroane, fără să înţeleagă de ce.

- Băiete, tu chiar te gândeşti la ceva bizar.
- Fac matematică, Spinule, stai lejer. Nu ştii cumva cum îi zicea la piesa aia, ciuralia ciuraliaaaa...
- Mai bine te-ai culcaaaaa...

Am decis să îl ascult. Mă opresc deocamdată, că mi-a venit ideea unui rar deliciu.
Voi mânca pe întuneric un măr înainte de somn.

Regăsirea şi pierderea irloului (III)

Am dat mâna cu Rodion pe stradă şi am întinerit fără să vreau.

Cu gândul să merg la teatru, am ajuns la Casa Poporului la un vernisaj. 

Colac şi pupăze peste planul meu, am ratat piesa Sfârşit. Work în progress care se prezenta în felul ăsta:

"Am 34 de ani şi am început să folosesc tot mai des expresia pe vremea mea. Am inceput să dau sfaturi atunci când nu mi se cer, să iau tot mai multe pastile şi leacuri băbesti, să mă culc devreme"
(un spectacol recomandat persoanelor peste 30 de ani).

Păi am ratat-o de aia că eu am 35 şi am rătăcit deliberat pe străduţe, până m-am trezit la alt vernisaj cu cifra 5, o revistă cadou şi irloul regăsit la ţanc.

Pentru prima oară în viaţa mea de fumător, am cerut ţigări, având totuşi în pachetul din buzunar o ţigară (ca ultimă rezervă). Ciudată senzaţie. Am decis după câteva perpeliri interne, să-mi împart viceroiul cu Roy, dar nu ştiu de ce a refuzat. Pentru mine a fost mega-perpelizant, să zic aşa.
Dacă tot e să fie cu first-time-kestii, am recitit postarea mea din 6 ianuarie. Acum mi se pare tare ciudată. Acela fiind primul episod din întâlnirile mele cu irloul, am decis că episodul II să îl sărim amândoi.

Pe vremea mea...universul dansa.

Deseară cânt, despre vise şi alte amăgiri.

Aşa şi pe Dincolo. 

Şaua

A apărut Spinul săptămâna trecută, înfipt între dinţii unei maşini de ras. Era foarte hotărât să mă scape de povara părului meu lunguţ, purtat cu bucurie de câţiva ani.
Inventasem, prins la înghesuială de insistenţa lui, argumentul că religia mea îmi interzice să mă tund până mor. S-a ofuscat.
- Păi şi ce religie nu te lasă pe tine să scapi de gânduri inutile, copile?
- Nu e aşa uşor de explicat, Spinule.
- Dar ai chelie, fă ceva!
- Cum adică să fac ceva? Nu pot să fac nimic, dacă am chelie. Glumeam.
- Fetele vor aprecia noua ta vârstă.
Cu asta m-a convins. Chiar eram curios să văd mutre mirate de noul meu look şi aşteptam cu nerăbdare opiniile imparţiale ale femeilor. Acum, după o săptămână, se pare că avea dreptate Spinul. Din marea majoritate a persoanelor dezamăgite de subita mea schimbare, am primit şi câteva vorbe favorabile. Dintre cele favorabile, unele m-au dezamăgit, aşa c-am făcut un cerc din praf de rahat.
Dar un alt aspect mă intrigă.

Am descoperit că duşurile mele ritualice au devenit mult mai comode logistic. Ţac-pac, întru şi ies de sub duş gata de plecare, nu tu timp pierdut cu pieptănatul, apoi cu uscatul părului, etc.
Azi dimineaţă aici la hotel am făcut un duş mai special, că am avut pregătite ceva rugi mai intense.
M-am chinuit zadarnic aproape 3 ore, niciun sunet n-a ieşit din gura ca iasca. Curgea atât de multă apă pe mine, m-am spălat complet de 4 ori, chiar şi în buric, dar petele negre invizibile nu dădeau semne că s-ar dizolva. Am obosit să stau în picioare, mi-am luat un scaun: deocamdată nu pot crede în nimic bun.
Asta în acelaşi timp ce majoritatea oamenilor îşi fluieră lejer ofurile când se spală şi cântă sub duş.