sâmbătă, 7 septembrie 2013

Ce toamna mea

A trecut mai bine de o lună de când nu m-am mai gândit deloc la Spin, şi desigur nici el la mine.
Am fost destul de ocupat cu matematica.
Mi-am dat seama, într-o şedere profundă pe malul unei mări negre, că încăpăţânatele principii ale acestei lumi ne vor rămâne nouă oamenilor cam necunoscute, indiferent cât s-au chinuit, se chinuie şi se vor chinui unele minţi luminate de-a lungul timpului şi de-a scurtul spaţiului să le înţeleagă.
Pornind din acel spaţiu-timp indefinit, generic numit acum, conform principiului meu de gândire - ezit deci exist - am ajuns după o vreme tot acolo de unde îmi porniseră gândurile, adică într-un fel de neant totuşi viu, ce unduia şi-mi desfăta auzul. Valurile veneau de zor, se spărgeau la mal de genunchii mei, şi se retrăgeau înciudate pentru că deocamdată nu mă lăsam luat cu ele. M-am trezit şi m-am aşezat cuminte cu ceilalţi, pe terasă la Molotov.

   ...cercuri spaţiale de lumină devin infinite spirale temporale 

Revenind acum la matematică.
Modelele cu care ne întâlnim pe sârma subţirică numită viaţă nu respectă legile elementare ale simetriei, care simetrie fascinează tocmai pentru că ne promite o elucidare pe cât de rapidă pe atât de facilă a secretului intim al Universului. Când contemplăm manifestările simetrice ale lumii, gândul ne zboară involuntar spre frumuseţea acesteia.



Dar creatorul tuturor frumuseţilor nu ne-a lăsat explicaţii despre temeiurile existenţei lor, ne-a impregnat doar cu impulsul de a le afla singuri.
Astfel mi-am perpelit creierii toată luna august. Din impulsul de a afla dacă matematica ajută la calmarea durerilor filosofice, mi-am dus cărţile la bibliotecă. Nu mi-au dat amendă, doar avertisment. Ca şi gardienii din parcul de lângă, bibliotecarele mă au la inimă. Cu siguranţă după ce ies, de fiecare dată îşi spun că sunt un cititor atipic.



Aşa am ajuns din nou la Galileo Galilei. Nu mă refer la străduţa aia ce urcă spre Cetăţuie, unde în Clujul de odinioară ne beam minţile înainte să mergem în Music Pub ca toată studenţimea, ci la italianul care a zis că totuşi se mişcă. Este uimitor să afli cum pentru lucruri care acum ne par absolut fireşti, alţii şi-au riscat viaţa.
Pământul stă pe loc şi se mişcă, la fel ca orice manifestare a realităţii. Prin însăşi faptul de a fi, nimeni şi nimic nu poate evita acest paradox, care la rândul său este şi nu este paradox.
Divinitatea ne trimite semne, lăsând indicii peste tot, dar oamenii nu vor să vadă ceea ce pot vedea. Le-ar plăcea (nu le-ar place, pentru că nu mi-e lene să caut pe dexonline) să vadă tocmai ceea ce nu pot vedea. De aceea nu-i uităm pe marii gânditori. Apreciem minţile sclipitoare pentru că ele pot vedea ceea ce este în faţa ochilor tuturor, făcând înţeleasă realitatea.
Piticii mei mă ajută să adulmec locuri unde sunt asunse tot felul de comori, dar apoi dispar, lăsându-mă cu cazmaua în mână. Cu caznă, încerc să nu mă mir singur. Pentru că da, Totul e mai simplu în doi, mai ales sâmbăta toamna.



  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu