Δ

În ultimele 4 săptămâni turbate, pline de evenimente schimbătoare de perspectivă, am trăit o serie de întâmplări cărora nu am avut timp să le aflu sensul adânc. S-au adunat toate în sertarul sufletului, special destinat vârtejurilor. Printre altele, Piticul Matematician mi-a transmis într-o seară când am ieşit la club că Spinul are pentru mine cea mai dificilă temă ever. M-a intrigat tonul lui, prevestitor de crampe mentale, dar am acceptat bucuros provocarea. Astfel, acum vreo 2 săptămâni mi-a fost înmânată solemn o problemă personalizată din Gazeta Matematică 2013, pe care a Spinul mă obliga să o rezolv doar cu ajutorul principiilor meta-matematice:

"să se găsească poligonul regulat inscriptibil în cerc, care necesită cel mai mare efort de rotaţie abstractă."

Hm. E vremea bacalaureatului, şi pe lângă asta oricum mintea mea avea nevoie de o dezmorţire.
Dar recunosc că am citit câteva zile enunţul problemei mie date, şi degeaba!
Nu înţelegeam nimic. Cum adică efort de rotaţie. În plus, ce-o mai fi şi aia, rotaţie abstractă??
M-am tot gândit, şi firul problemei m-a adus la întrebarea practică: ce se roteşte mai uşor, un pătrat sau un hexagon? Aşa am ajuns într-o etapă mai intuitivă, de nivelul clasei a 3-a, construindu-mi câteva morişti de hârtie împăturită.

Experienţa practică este un principiu meta-matematic, dar în acest caz nu mi-a fost prea utilă. De la Aristotel prin Galileo Galilei, am aflat că oroarea naturii de vid - horror vacui - se manifestă concret în diverse fenomene fizice. De exemplu, albinele îşi fac fagurii hexagonali tocmai pentru că această formă le cere cel mai mic efort, umplând cel mai eficient spaţiul.

Vă întrebaţi: de ce nu forma pătrată?
Albinele neavând posibilitatea să vă răspundă, cu ajutorul teoremei lui Gauss şi fractalilor lui Mandelbrot eu aş putea-o face, dar Spinul mă ţine în domeniul meta-matematic, deci mi-e mai dificil.
Dar încerc.
Imaginaţi-vă o comunitate de oameni, în formare. Au liber să trăiască cum vor, nu să stea la bloc. Primul îşi va face casă într-un loc. Al doilea, puţin mai acana, şi tot aşa. Ei bine, modelul după care se vor învecina oamenii va respecta un tipar hexagonal! E distanţa ideală, nu ne simţim înghesuiţi ca la bloc.
Aşadar hexagonul e poligonul regulat inscriptibil cel mai rentabil. Acum, să vedem de ce necesită el cel mai mic efort de rotaţie?
Revin la moriştile mele.
Am făcut o elice cu 3 palete de hârtie colorată, una cu 4, una cu 5, una cu 6, una cu 7 şi una cu 8. M-am oprit aici, pentru că m-am speriat să nu dau în mintea bătrânilor care-au dat în mintea copiilor.
Pe rând, le-am expus - exact la aceeaşi distanţă - în faţa foehnului Tănăsikii.
Care credeţi că s-a învârtit cel mai repede? Dar cel mai încet?
Un simţ al fizicii mai dezvoltat v-ar putea indica elicea harnică, dar ne putem păcăli destul de uşor, mai ales dacă vizităm Muzeul Satului din Sibiu.

...spiritul popular se joacă cu numerele: 3, 4, 5, 6...chiar şi 12! 

Întrebare-corolar: câte braţe este ideal să aibă elicea unui avion, un ventilator, sau o moară?
Dacă are prea puţine, nu dă randament, dacă are prea multe, e prea grea morişca.
Aaaah, nu mă pot abţine, trebuie măcar acest corolar să fie explicat matematic, aici!
Chiar acum câteva zile, am simţit fizic cât de perfect şi delicios poate fi Hexagonul. La micul-dejun am avut pâine prăjită cu unt franţuzesc şi miere, ah cât echilibru gastronomic şi frumuseţe matematică laolaltă, în acea dimineaţă!

Un poligon regulat înscris într-un cerc acoperă o suprafaţă din acesta direct proporţională cu numărul său de laturi. La limită, cercul este poligonul regulat cu o infinitate de laturi. Deci dintre toate poligoanele regulate inscriptibile în acelaşi cerc, cel cu cea mai mică suprafaţă este triunghiul, cele 3 laturi ale sale fiind minimul posibil şi necesar pentru a construi un poligon.
Bun, dacă aş fi eu sudor în timpul liber şi aş avea fier la discreţie, problema s-ar pune aşa: ce e mai greu, să urnesc din loc un triunghi de fier sau un hexagon? Hexagonul ar fi cam de două ori mai greu, dar trebuie mişcat mai puţin.
N-am rezolvat nimic, nu ştiu practic nimic - pentru că nu sunt sudor.
Soluţia m-a lovit în somn.
Într-o noapte, m-a trezit Zmeoiu' să bem repede un kil de pălincă, că era plin de revelaţii şi nu avea cu cine să şi le scoată dinlăuntru. A demarat cu mare aplomb, târându-ne direct în miezul filosofical:

- Apa nu poate fi gândită decât în formele pe care le ia pentru noi: râuri, râuleţe, pâraie, iazuri, mlaştini, dar şi supe, ciorbe, bere sau nori. De câteva nopţi mă chinui să gândesc apa, fără o formă anume. Conceptul ăsta esenţial scapă formelor gândirii, ca şi cum conceptul de apă e ca apa. Aici avem un minunat izomorfism.
- Zmeoiule, m-ai prins pe pas greşit. Nu ştiu ce să zic...
- Apa asta vie, pe care o bem acia, sub forma sa lichidă, e doar o reducere tristă a ideii de apă! Îţi poţi imagina un nor fără formă?
- Dacă mai beau mult, pot orice!

Şi brusc mi-am dat seama că problema mea se învârtise în jurul cozii! La sfârşitul enunţului, Spinul strecurase un cuvânt pe care l-am neglijat total: efort de rotaţie...abstractă! Faţă de cerc, poligoanele regulate se apropie cu cât au un număr de laturi mai mare, deci triunghiul este cel mai îndepărtat de acesta! Dacă îmi imaginez punctele unde poligonul atinge cercul, şi le rotesc, dau de ideea de...RULMENT! Ahaaa, asta era. I-am explicat instant şi Zmeoiului revelaţia mea:
- Dacă ai o pereche de role cu roţi cu rulmenţi cu 30 de bile înăuntru, şi o pereche de role mai ieftine, cu roţi cu rulmenţi doar cu 3 bile înăuntru, cu care pereche mergi mai uşor, mai mult, mai repede?
- Ce zici tu acolo, Pădurică, deja te-ai machit?
- Sunt sigur că rolele babane au rulmenţi cu o grămadă de bile! Zmeoiule, bagă mare-n pahare! Am rezolvat problema Spinului prin metode meta-matematice, hai să bem!



Într-adevăr, a doua zi m-am gândit mai bine (nu mai beauuu!) şi am ajuns la concluzia problemei:
- Triunghiul echilateral este figura geometrică cea mai statică în cerc. Simbolistica figurii însăşi o spune.
- Era evident, n-aveai nevoie de ghidajul Spinului ca să ajungi la concluzia asta, mi-a răspuns arţăgos Zmeoiu', încă clătinându-se. Dă-mi nişte apă de la robinet ca să pot pleca.
- L-am dovedit pe Spin, îi scriu Piticului Matematician să vină după pergamentul cu rezolvarea mea.
- Nu te culca pe-o ureche, abia ai început cu rezolvarea de probleme. Eu de câţiva ani caut să gândesc apa-fără-formă, şi mereu gândirea mi se dizolvă tocmai când să rezolv problema.
- Cred că apa-fără-formă e însăşi viaţa, Zmeoiule.
Dar el deja plecase; am rămas singur cu mintea în alertă, şi după 9 flotări m-am liniştit.

Ce dulce-i viaţa

Când eram copil, îmi plăcea îngheţata Polar. Aşa am şi învăţat matematică:
6 îngheţate polar, 21 de lei.

Fenomene fizicolfactive

Exact acum o săptămână stăteam cu Spinul de poveşti pe o bordură în Istanbul.
Cu două zile înainte venise la mine acasă cu o legătură de ciuşti roşii iuţi ca focul.
- Pune-le după ureche şi hai să zburăm până la Constantinopol, mă ficior.
- Păi cum să nu, imediat, numa' să-mi închid pe acia laptopurile, măi Spine.

Ne-am îmbarcat pe o navă spaţială taromânească, şi duşi am fost. Pe-acolo ne-a fost drumul.
Despre Istanbul nu ştiam mare lucru. Oricât se chinuise nasolul meu profesor de istorie în clasa a VI-a cu tot felul de intrigi, ieniceri şi fanarioţi, eu rămăsesem la nivelul stejarului din Borzeşti.
Eram din fire mai anacronic, îmi plăcea matematica.
Totuşi, cât am trăit-o prin Berlin mi-am mai dat seama de una alta despre Turcia de azi.

Wedding bekifft mich!

Pe lângă că au o cultură majoră a muzicii, băi publice, baclavalele alea magnifiice şi că sunt şoferii de tir de te lasă la mijlocul drumului, turcii nu mă interesau prea mult ca popor. A, mi-am amintit, domnitorul Dimitrie Cantemir făcuse şcoală serioasă la Constantinopol.  

În plus, aveam o răfuială mai veche cu unul dintre tinerii turci, pe care nici măcar nu-l cunoşteam, dar mă temeam de infima dar totuşi posibila şansă să-l întâlnesc şi să-l domnesc cu câteva vorbe...
Lăsând laoparte acest stereotipic conflict istoric, Baba Zula au contribuit la menţinerea admiraţiei mele faţă de muzica turcească.

Aşadar am dat o tură de-un weekend: Sorella cu conferinţa şi Philipul ei, eu cu Spinul în buzunar şi ciuştele după urechile ciulite, hopa-n Istanbul cu toţii.
Am nimerit în Taksim fără să ştim că acolo e miezul, mierea cea mai dulce a acestui imens stup de 14 milioane de albine. Turiştii curgeau în continuu în albia unui fluviu numit İstiklal Caddesi, un bulevard gentrificat ca la carte. Până aici nimic nou, toată Europa arată la fel. Am aşteptat lăsarea serii, adulmecând calm miresmele Istanbuluilui, tentacule olfactive ce se răspândesc uimitor de repede. În medie 3 întâmplări pe secundă, privite nu altcumva decât filmic, cu o cafea turcească dinainte, pe terasă.

...Babel Cafe! Vis-a-vis, o alimentară plină cu poveşti

Aş numi acid bosforic substanţa ce atrage sufletul în aceste meleaguri. Aşteptam cu nerăbdare plimbarea de noapte.
- Câteva ture pe floaşterul ăla imens vor fi ca o călătorie în jurul lumii, îmi spune la ureche Spinul. Milioane de feţe trecând încoace şi încolo, destul de obositor. Babilonie generalizată. Hai să o luăm pe străduţa asta.
Am cotit-o la stânga, şi ne-am trezit într-un labirint de băruleţe, toate cu muzichie live. Observ cu atenţie afişele cu vedete locale. Deep-Roots Manele-land. Frăţioare, aici se cântă, nu glumă. Mă gândesc la majoritatea intelectualilor de la noi, cât de înghesuiţi la cap îşi trăiesc viaţa, lăsându-se deranjaţi de simulacre, cu frica de-a lăsa liber feelingul, etc. Respir o dată amplu, şi norii fac loc luminii lunii.
- Uite ce semilună pe cer! Duma Spinului dată din priviri, mă înviorează.
Suntem în miezul axei Pământ-Lună, am nas pentru asta.
Şi soră-mea e aici acum, am toate motivele din univers să fiu fericit. Mi-am luat cu o liră un suc de portocale, konsantre. Suc natural, stors din portocale, amestecat cu suc concentrat, din chimie. Proporţia e variabilă, de la tonetă la tonetă. Jonglez cu limonade şi baclavale, până spre miezul nopţii, când reflexul glandei hameistice se declanşează, prevestind o noapte scurtă (când beau, noaptea ţine mult prea puţin).
Mi se aprinseră ciuştile de după urechi, eram bosforescent de-a dreptul.
Ascultând doar de afară şi deja mi se părea foarte intensă vibraţia fiecărei clipe. După vreo două ore de umblat în semişoc cultural, picaţi în transa turistului, am fost la propriu racolaţi spre adăstare la un ceai negru în cafe Munzur. Curând am trecut pe Efes Pilsner, că bairamul plutea în aer şi ne-am asimilat repede în context. Când au scos tobele la noi şi ornamentele vocilor erau în toi, am simţit că nu mai rezist. Gâdilăturile din plex şi masajul mental sonor dădeau roade. Îmi venea să sar pe masă şi să chiui de bucurie ca un apucat. Încă un efes, teşekkürler! Teşek, teşek...ah, Babelule aici erai?
A doua seară am revenit cu gând să ne şi îmbătăm, traşi ca pe aţă de muzica live. Spinul îşi călca pe gânduri, poate tocmai pentru că eu eram deja suspect de ca şi acasă. Iradiam, dar toate armoniile mele interne erau atât de răscolite şi expuse la actul cântului, încât deşi nu înţelegeam ce se spune, mesajul îmi intra direct în plex. Baglama şi voce, tobe din când în când. Simplissim.
Aşa am ţinut-o până marţi dimineaţa, când Spinul mi-a amintit că nava spaţială tărâmnească ne aşteaptă să ne ducă înapoi. Înapooooi?
Orientarea mea devenise deficitară oarecum. Cum să explic, oriunde voi merge de acum, va fi înainte.

Din principiu evit să pozez când călătoresc, dar micile schimbări majore şi deloc-întâmplările prin care iaca trecui, cu viaţa mea alături de alte vieţi dragi, fac absolut inutile orice preconcepţii.
Aromele Orientului mi-au deschis apetitul vital, deşi au pus pe stand-by muzele trecutului. Ieri seară după ce mi-a dat Spinul de veste că  ne va trimite cât de curând ceva poze, total inexplicabil a izbucnit în cameră un iz bizar. După o oră de căutări cu nările, nu am putut identifica sursa. Sunt curios dacă un miros poate fi creat din amestec de mirosuri, ca intervalele muzicii. Cred că mirosurile nu se amestecă, doar dansează, ca şi papilele gustative ale somelierilor. Ah câte mai am de învăţat!
Vorba unui italian rangă ce se pişa ţinându-se de turnul Galatei, luat în şuturi de poliţişti:
yes sir, i'm a peeing tourist, so what?
Eh, nici chiar aşa.
 

Rostogol adunătură

Cu o secundă înainte să-i dau turn-off leptopaşului, mi-a dat Spinul peste mână. M-am speriat şi mi-a sărit somnul. Era abătut niţel, aşa că l-am întrebat eu primul ce mai face.
- Apăi uite pe acia, cu treburi. Ia pune un iutub să ne mai veselim.
- Ce să pun, vrei ceva anume?
- Da, stai că îţi spun linkul din cap, sper că l-am ţinut minte. Haş tete pe, două puncte linie line, dubluve dubluve dubluve punct...
- Ştiu şi eu protocolul ăsta Spinule...
- Stai nu mă întrerupe!...deci: punct, iutub punct com linie de aia înspre dreapta uaci semnul întrebării ve egal lî nî mare zî mî lî mî o mare dubluve es tî o. Ai scris atent?
- Da. La ce e linkul?
- Sunt foarte curios dacă merge.

Ne-am pus să ne uităm la chestia asta. Un fel de Benone Sinulescu dacă era roaker. În câteva clipe, brusc m-a lovit trăznetul: dansatoarea de lângă cheluba ăsta agitatu' era Anneke!
Mi-am amintit de ea, când am aşteptat-o după concert şi i-am spus fâstâcindu-mă că Nemărginirea Sibiului e alături de ea! S-a uitat la mine politicoasă şi a ridicat din umeri, ne-am îmbrăţişat scurt ca în autogară şi am plecat să beau singur, de fericire. De câţiva ani, de când are un copil, a rărit-o cu trupa şi turneele.
Spinul bate la o tobă imaginară, adică pe genunchiul meu. Deobicei mă enervează familiaritatea nejustificată, dar în momentul ăsta nu am ochi şi urechi decât pentru intervenţiile olandezei mele favorite.
Spinul face pe deşteptul cu mine:
- Devin Townsend foloseşte tehnica zidului de sunet. Auzi?
- Ce zid auzi tu Spinule, că eu nu văd numai nişte pletoşi în jurul zeiţei tinereţii mele.
- Cine, fătuca aia de dansează pe scenă?
- Aia e Anneke, cea mai tare vocalistă din toate timpurile.
- Da? Nu o ştiam. Pare destul de dotată ca să facă faţă standardelor trupei. Devin este şi el un mare vocalist. De proiectele lui solo ai auzit?
- Nu. Scuze, dar îmi vine să râd de el. Pare spărtălan.
- Haha, tocmai s-a reapucat de muzică după o pauză de 2 ani, în care s-a lăsat de vicii.
- Aha, de aia mi se părea dubios.

Adevărul e că sound-ul are ceva deosebit ca design, ca o rockotecă de pe celălalt deal, cumva. Dar piesele nu-mi spun mai nimic. Ca şi Steve Vai, o oboseală progresivă, dar degeaba. Încerc să nu par prea indiferent aşteptându-mi rândul să pun şi eu un clip. Am deja în cap ceva. Abia acum văd că mai am de aşteptat 20 de minute...De plict, mimez câteva slap-uri tandre de bass în măciulia Spinului.
- Eii, ce faci băiete??
- Scuze Spine, credeam că nu te deranjează.
- Hm. Hai că te las, s-a crăpat de ziuă şi ajung tufele cu paştile înaintea mea acasă. Tre să fiu prezent, cu serverele pregătite. Am o amică, nu cred că o ştii, Rostopasca Enoriaşă-Fruntaşă. A crescut în praf pe lângă gardul bisericii din sat, nimeni nu o bagă în seamă. E mare pasionată de poze cu ea pe internet şi nu se cade să o dezamăgesc tocmai azi.

        

Dolceamaro far tuttiniente

..A venit Spinul pe la mine, "la o cafă". Eu azi am multă treabă, dar el are chef de poveşti.
Deocamdată ascultăm radio.

- Ei băiete, iată că ţi-ai trăit jumătate din speranţa de viaţă oficial recunoscută.
- Mda, mâine fac 35 de anişori, dar cu speranţa de...
- Hai să bem o sticlă de votcă prin Cetate! E un soare afară...
- Spinule, şezi blând, că nu am timp de balamuc.

Bogdan Ghiu tocmai ne spune deştept din  radio. Unul Andrei Pănoiu, a scos în 2011 o carte despre evoluţia oraşului Bucureşti. Interesant, interesant...
Ascultăm atenţi. În doar 3 minute, Ghiu ne dă de gândit pe toată ziua. Temele urbanizării capitalei, niciodată duse până la capăt. Străzile întortocheate, spiritul oarecum anarhic al micului Paris, confluenţa magică a topos-ului, toate astea au ţinut laolaltă aşezarea lui Bucur, punctul suprem de adunătură al românilor. Asta chiar dacă unii, inculţi şi aşa mai departe, au dorit în răstimpuri să mute capitala.
 Azi Balabaşa a început dimineaţa crosovă evocând dorinţa ei de plimbare veşnică prin Cişmigiu.
Îmi amintesc complice centrul vechi, cu un sentiment de bucureştenie.
Exact acum trei ani, după rokolectiv, hălăduiam  pe străzi dimineaţa prin Bucureşti, infuzat de istorie inefabilă şi alcoologoreic...
Anul ăsta în Lipscani, de Ziua Mondială a Cărţii, bucureştenii s-au îmbulzit să vadă un happening: o stradă pavată cu 3500 de cărţi, la lumina felinarelor. După 5 minute, adio instalaţie, nu mai era fărâmă de carte.  S-a făcut greşeala să se anunţe că se va oferi ceva gratis (fie şi cărţi, ce contează că nu vor fi citite, sunt gratis!), şi bineînţeles că s-au călcat în picioare încă înainte de tăierea pamblicii.
Mă întreb ce cărţi au folosit. Titluri de alea nasoale, de zac în anticariate? Sau nu mai bine Pleşu?
(aş călca şi eu puţin pe câţiva mari autori, aşa numa' dă curios: să mă plimb pe cărţi, uitându-mă pe terase după falafel şi gagici)
Spinul mă readuce în faţa cafelei.
- Văd că nu prea ai chef de vorbă. Ce tot moşmondeşti în ţeastă?
- A, nimic, doar amintiri.
- Cum adică doar amintiri? Băiete, bagă de seamă: de acum încolo amintirile vor da sensul primar al traiului.
- Ete na, doar nu am 70 de ani, Spinule! Auăleu, sper din suflet să-mi trăiesc jumătatea astalaltă de viaţă nu doar amintindu-mi de prima!

Fără să vreau, mă lansez din nou în labirint.
Elegant, Spinul mă ştie de mare pakman mental, aşadar mă lasă să mai ronţăi câteva gânduri.
Iată recunosc subit, faţă de sine însumi, că nu sper din suflet mai nimic în legătură cu viitorul. Nu visez la mai mult, clipa prezentă îmi bagă destul în traista inimii. De fapt mă joc de-a baba-oarba-şi-uituca cu viaţa: o parte din mine tânjeşte să facă ceva concret-memorabil, să devină proactivă social, iar o altă parte numa' ar sta deoparte. Ăştia-s polii oricui, cu toţii oscilăm între propriul bine şi rău. Deşi micile decizii fac oamenii mari, nu mă pot aduna într-un singur eu...   
La urma urmei, ce-i aşa rău în a sta să-ţi aminteşti? Mă refer a sta non-stop, ca activitate exclusivă.

"- Care este ocupaţia dumneavoastră?

- Amintitor-de-sine-cioplitor. 

- Un fel de liber-cugetător?

- Nu, mai degrabă un fost târziu-trezitor."

De exemplu azi din cauza vizitei neanunţate a Spinului, am uitat să cioplesc la amintiri.

..."really"?

De vreo 2 ani probez peniţe, cu gând să scriu cu S mare.
Poate ar fi timpul să îmi găsesc o temă serioasă. Să mă găsească, sper. Sper sper, dar nu ştiu ce sper.
Pakman merge mai departe...Spinul a terminat cafeaua, şi mă priveşte dezaprobator.

- Măi omule, tu eşti departe de tot! Hai să te optimizez cu o dumă: cică Prigoană a lăsat-o pe Bahmu pentru că nu mai suporta mâncare draicucăr. Hehehehe, e bună, nu?
- Alo Spineştiu', eu am treburi de făcut! Îmi trebe neapărat câteva versuri pentru o melodie, de 15 ani le aştept, şi azi parcă le-am adulmecat. Te superi dacă te las singur prin bucătărie?
- Nu cumva vrei să îţi spăl şi vasele? Spinul privea zeflemitor spre tigaia ce mă aştepta în chiuvetă
- N-ar fi rău. Nu am timp, şi mai ales chiar nu vreau să mă ud acum.
- Bine, consideră gestul ăsta drept un cadou excepţional. Nu aşa tratezi un musafir de vază, dar să trecem peste.
L-am lăsat fluierând - ştiu că Spinului îi place să spele vase - şi m-am pus la masă cu pixul meu favorit în mână. Dinăuntru năvălesc cuvinte, barajul s-a spart în sfârşit, şandramaua sensului lor e la vale demult, scriu repede, fără să pot cuprinde şuvoiul cuvintelor, scriu ce s-a întâmplat, îmi amintesc că nu sunt versuri, îmi trebuie neapărat versuri, oare cât e ceasul, şi ce zi o fi, nu contează, să nu scap fluxul ăsta, poate prind azi vreo frază mai acătării aha sigur erau locuitori în satul din vale şi habar-n-au că vine viitura vine trebuie să-i sun să-i anunţ că de 15 ani am aşteptat clipa asta deşi poate au mai fost clipe dar le-am uitat acum e sentimentul ăsta năvalnic când iată s-au eliberat cuvintele în sfârşit ah să nu rup peniţa asta că e ultima...
- Ce faci băiete, dormi? La ce visezi?
Spinul mă zgâlţâia de zor.
- Aaah, nu, de ce nu mă laşi să scriu în linişte? Du-te şi lasă-mă că aveam un moment de inspiraţie!
- Asta numeşti tu inspiraţie, băi figură? Dormeai cu ochii deschişi. Ia scuteşte-mă de lenea ta, cu mine nu-ţi merge. Nu văd nimic scris, coala e imaculată.
- Mă gândeam înainte de a scrie, Spinule. Tu nu aşa faci?
- Nu. Ţi-am gătit ceva, mai bine ai mânca şi am da o tură prin oraş. Încă e soare.
- Chiar nu pot, crede-mă. Primăvara e periculoasă pentru mine, e plin de viruşi.
- Tu chiar nu vrei să ieşi la lumină. Ai grijă că te pot scoate şi cu forţa, dacă mă enervezi.
- Uite. Mă aştepţi până trec pe curat ce am de scris, şi mergem să ne îmbătăm. Bine aşa?
- Nu. Am spus că vreau să bem o sticlă de votcă împreună, nu să ne îmbătăm. Executaa...rea!
- Aah, am înţeles. Să trăiţi!

Aşadar m-am grăbit să scriu ceea ce aţi citit până aici, dar simt că esenţialul mi-a scăpat, ca o lostriţă.
Acum voi gusta puţin din ce mi-a gătit Spinul. Cu stomacul gol sigur nu fac faţă plimbării cu el.
    

Draicucăru' ăsta nu e rău deloc. Pus în balanţă cu inutil de istovitoarea mea vânătoare în stepa necuvintelor,  se pare că hedonistul din mine preferă - fără jenă - savoarea nărilor. După ce am mâncat, mi-a venit în minte un refren încă necunoscut dintr-un celebru film, de pe vremea lu' Gianni Morandi: 

Tanasikaaaaa, 

la maestra di cucina 

a secco è fieraaaa... 

    

E mi nutreeee, 

la Domenica di Sole

sorridenteeee...

Cronica unei Respiraţii

Îmi aminteam destul de vag că i-am promis cândva Spinului o cronică de festival, pentru Păduranii lui, dar când a apărut azi cu 2 litri de vin de bordei ascuns, mi-am amintit imediat.

N-am apucat să mă bucur şi eu ca omu' de privelişte, că Spinul mi-a şi luat sticla din mână, reproşându-mi că de ce am întârziat atâtea zile. 

Într-adevăr, de marţi am cam dormitat pe mine zi noapte, chiar şi în baruri. Experienţa festivalului mi-a secat toate energiile. În sensul bun, ca atunci când dai tot ce poţi şi ştii că ai făcut o faptă bună, dar nu mai ai energie pentru o nouă faptă bună. Cu privirea pe sticla de vin rubiniu, am scos repede de după pat foile mele pătate de cafea, docomentele preţioase, scrise în răgazul dintre treburi, pe fugă, printre picături, direct de la faţa locului unde mă aflam. Ca un adevărat reporter.

I le-am dat Spinului, cu condiţia să bem vin dacă-i convin.

A început să citească cu voce tare cu un ton sceptic, făcându-mă cu bună ştiinţă să mă simt aiurea, ca să îmi demonstreze că nu merit cinstea lui, başca vinoasa .

    

FESTIVAL: 25 de ore de teatru non-stop - Sibiu 30-31 martie 2013

(barometrul intern al unui participant - cronică pentru Pădurani)

30 martie

20.10 vis-a-vis de Thalia

Emigreişăn Drim. Am dat o geană, am tras cu urechea. Ies încărcat cu energie pozitivă. Râd singur prin parc. Nu ştiu de ce. Ba da, simt în stomac emoţia pură, un bine pe cale să strige ca un nou-născut; dar nu trebuie să înţeleg. Nu caut corola. 
Estimez cât o să stau treaz. Până mâine, adică 29 de ore. Piese de teatru în continuu. De apuc să văd măcar jumătate din ele, aş fi mulţumit. Mă uit pe program, vreau neapărat să prind loc la Dragonul de aur la sala Cavas. Cu certitudine mâine la Omul-pernă II voi dormi 2 ore, ca să fiu fresh la Lipicioşii. 

23.55 Atrium
Ce zboară timpul!
Nu am prins loc la Dragonul de aur. Săli foarte pline, la Sibiu oamenii devorează efectiv teatru. Am cedat locul meu unei studente. Mergea rar la teatru, se vedea că e inhibată de aerul impregnat cu vrajă. Mi-a zâmbit recunoscătoare. Am ieşit din sală împăcat.

                          Dragonul începe fără mine, dar sunt împăcat cu mine, ceea ce e bine... 

Apoi m-am plimbat singur, ca să inspir oameni şi să expir idei. Respir atent.
Am grăbit pasul ca să ajung din timp aici. Pe centru, toţi oamenii mi s-au părut festivi. Solidari cu primăvara. 

Mintea a început să mi se rostogolească într-o amplă respiraţie.
Câte salturi, câte încercări am la dispoziţie?
A, mulţumesc, totuşi prefer să rămân în prag. Pragurile mele. 

Nu am timp să văd piesele, dar le simt cum se desfăşoară. Plămânii îmi cresc, oooh, să vină primăvara, întru inimă şi gând bun.

31 martie

01.03 Atrium

Trebuie să trimit oamenii la Kulturcafe Sigi dacă nu mai încap la Atrium. Noaptea asta, pe lângă activitatea continuă de dispecerat, de la 1 la 9 voi fi Gardianul Lejer al Lounge-ului. 

Spinul nu a apărut, deşi i-am agăţat harta în cuiul potrivnic stâlpului tocmit de el. Ar fi bine să nu apară, să-mi fac treaba în linişte. 
Oare cheia unde-i?

Închide puţin valva secundă a propriului atrium atunci când respiri. Atunci eşti.

Cronica Spinului merge mai departe.

01.23

Aud o muzică, undeva departe. Toţi voluntarii se plimbă involuntar prin lounge.
O să am mult de lucru ca să menţin liniştea absolută.

01.39

Zorba: Începem?

Ghinea: Da, puteţi începe.

01.49

Îmi iau libertatea Spine să stau pe jos, acia la Atrium pe covor laungi. Zorba va începe să danseze, dar nu-l voi putea decât asculta.

- Ce covor comod uai covorul ăsta (aud vocea amplă a Oanei, păşind).

- Da. (ce tare pocăne uşa aia). Adu-mi 2 sendvişuri din bucătărie, vezi ieşi încet prin spate, în curte. Două, da.

- E încuiată. Hahaha. (râs ţinut cu greu)

- Hai numa hai. (mustrare sonoră din brăţări)

02.01

Piesa începe, ascult atent.

"Cumpără-mi nişte peşti afumaţi, nişte vin..."

Am dansat pe hol mediteraneeneşte ca un peşte, da' puţin. Se râde la piesă. Aştept muzica. Scriu pe perete, pe covor, condensez tot. Mă gândesc, apoi ştiu sigur chiar cu puţin înainte să se întâmple. Ce minune scrisul!


"Sacrificaşi locul mătăluţă pă mine?" - de unde a mai venit şi replica asta? 

E bine.

Aud alte replici, explodând cu rost. Rost doar pentru cei de acolo, cei care urmează jocul actorilor.
Eu veghez imprevizibilul sonor - oare la ei, pe scenă, se aude cum curge apa de la baie?
Ce ciudată e baia asta, cu uşă subdimensionată. Alisindoverland.

Sunt câinele vostru, până maine sigur. Apoi, mai vedem noi. Aş lua o pauză de ţigară, dar intuiesc că exact atunci se va nimeri zgomot de la Situaţia Neprevăzută. Ies afară să ascult oraşul.

Asta este o piesă în sine. Un moment de străfulgerare. Tremur la gândul că. Nu mai tremur, m-am gândit la altceva.

E ora nopţii când cheflii se miră - pe unde să mai bem?

Aflu de la doi tovarăşei că vis-a-vis a fost concert Dragonu'. Pe lângă cel de aur, uite-l şi pe cel de flou.

Poate totul e deodată în cel puţin două aspecte, în diverse locuri.

Ah, pauzează şi tu flou'...puţin. Mai fin, te rog, nu rupe pixu'.

02.12.

Înapoi în lounge. Un scurt fragment muzical din piesă. Gata, m-am decis. O să vizitez Turcia în mai. Da, domnilor, ştiu că se joacă Zorba, sper că nu aţi bănuit o confuzie. Nu din cauza piesei zic de Turcia, am eu un impuls fără legătură. Să nu confundăm oboseala cu confuzia.

Încă nu.

Oraşul palpită. Noi suntem plămânii lui, îl respirăm.

Exact când unul dintre cei doi actori are o ieşire-intrare-iar ca să-şi ia un târnăcop din culise, o spectatoare vrea şuşu la toaleta Wonderland unde nu se poate intra, că nu se poate trage apa, că va hurui prea tare. Deschid uşa de sticlă a lounge-ului şi-o trimit din priviri la Sigi, e mai silenţioasă soluţia asta. Tre să pândesc când se întoarce, sigur va da buzna firesc pe clanţă.

02.18

S-a întors fata-spectatoare, fireşte c-a intrat mai liniştită la locul ei.

Se aude muzică iar. Cum o fi piesa? Vine căldură pe hol, din cafenea.

Ar trebui să fac un duş, deja transpir ca un cal. Alerg de colo colo, deşi am de supravegheat un spaţiu de doar câţiva metri pătraţi.

02.45

Oana a revenit şi citeşte ce-am scris. Râde. O întreb:

- Respiri?

- Da.

02.49

Călduroşii Mari (Hara & co.) şi-au adus costumele. Se pregătesc dă Carajiale.

02.53

Reapare Oana; curioasă, cu degetul spre întrerupătorul router-ului.

- Stai jos Didi ce eşti!

Afară la ţigară în faţa uşii se plimbă cineva. Oana l-a luat la ochi.

- Ce tot face dubiosu' ăsta?

- E actor.

03.01

Intră un anume Voluntar în lounge, povesteşte cu Marii Călduroşi. E în grafic, tocmai în cuiul hărţii mele. Nu ştia că ştiu că va veni.

Ceva dubioşi-actori prieteni-buni fac gălăgie la mine pe hol pentru că nu s-au văzut demult.
Fute-v-aş cascadele de râs! Dar nu le zic nimic. Mă temperez, niciun job pe lume nu merită să fie luat prea în serios. Îi închid cu tact în anticameră, să poată vorbi cât vor.

03.18
Se aude o melodie din piesă, de-mi rupe sufletul. Să nu uit să-i întreb pe cei din Zorba cine cântă.

03.30 devenit 04.30

Iată ora de vară! Puteţi respira în voie de acum, vremea răcelilor a trecut.

A mea deabia începe. Beau apă adusă de o chelneriţă amabilă.

Respir apă. Teatru fluid.

- Alo?

- Aici dispeceratul. Ce doriţi?

Sunt liniştit. Sunt o turbină. Sunt o turbină în repaus.

Presimt că le voi deveni antipatic acelora care trântesc uşi.

Trebuiesc făcuţi atenţi, nu rău-gânduiţi.

Pauză. Leg 2 viceroaie.

05.34

Hara pândeşte căldura, are o intrare de zile (şi nopţi) mari:

- Lake, lasă-mă să beau!

- Bem de 25 de ore, că s-a dat ceasu'...

A venit femeia de servici care nu ştia că e piesă şi se vrea linişte pe hol. Trânteşte uşile ca şi cum ar fi ale ei. Are dreptul ăsta, doar e la ea la servici, îmi dă de înţeles din priviri să nu o deranjez.

Noroc că dragul şi dubiosul de Hara dă cărbuni la glas, şi publicul e la degetul său mic. Pentru cei care gravitează în jurul lui, universul meu nu există. Se râde din toate atriumurile:

- E lată rău, între Călăraşi şi Giurgiu...

05.58

Mă cam iau somnoasele, că e linişte la laungi; mă distrez din orice:

- S-a furat omul-pernă!
- Eu i-am fost multi-şogor!
- Vine filmuleţu', vine?

06.10

Mă împrietenesc cu ospătarul, aranjăm amândoi ceşti pe hol pentru micul-dejun al turiştilor.
În linişte absolută.

S-a terminat. Căldură? Mare?
Felicit actorii, pentru prima dată în blank, fără să le fi văzut spectacolul.
Dar am auzit reacţia publicului, şi e un motiv suficient.

- Mă duc să mă culc monşer, că nu mai pot. Hara, Puiu', voluntarii, ies cu toţii pe uşă, fără să-i aud.

Nu apuc să mă bucur că sunt singur.
Din senin, răsare un nou fel de zână. Deşi pare reală, ştiu că sunt obosit.
- Ce-i aia, ce scrii acolo? mă întreabă.
- Un cântec. Îl aud în cap de câteva ore. Cred că va suna bine numai lângă podul ăsta de afară. Ai un foc?

Mi-a dat foc, şi până să zic merci a şi dispărut, la fel de repede cum a apărut.

                             F-a-B (cântul în tonalitatea Fa, pentru mine e înalt, şi m-au răguşit viceroaiele...) 

06.35

Am rămas singur. Zânele dimineţii mi se ascund în coada ochilor, zânele cele care în loc să-i îmbie pe rătăciţii nopţii la somn, îi chinuie cu trompetele zorilor.
Aş da o fugă cu taxiul până la lacul lu' Binder. Sau prin Subarini.
Privesc fix, vreo 10 minute, pe braţul cuiva, un ceas FOSSIL. Îl privesc îndelung, ca să nu adorm.
Apoi scriu exact asta, ca să nu adorm.

Ioana mă pune să zic ceva:

- Zi căpşu.

Intră fata de pe afiş. O întreb:

- Amalia, respiri?

- Phuaio, da!

06.47

Apar şi eu, frânt, la vizionarea de film: S-a furat o bombă (Gopo).

06.55

Bătăi de inimă, în film. Termin de mâncat al treilea sendviş. Bătăile inimii mele sunt.

07.19

Caut dodii în gând. Îl aşteptăm cu toţii pe moderatorul momentelor poetice.

07.34

Cafeaaaaaa! Mă simt erou la Atrium, cu 3 imagoi în preajmă, pelerini pribegi de la Cluji în numele teatrului.

07.39

Am vărsat cafeaua. Previzibil dealtfel. Scriu în continuare, sper că o să înţeleg pe urmă.

La finalul filmului, se împart oamenilor bucăţi dintr-o bombă. Oare bombă o fi aia? Sau mai degrabă, de oboseală, nu înţeleg nimic. O să mă uit pe îndelete la film altădată.

07.43 Am primit o narcisă. Şi altă cafea

07.51

I-am făcut cadou Narcisei un moment spontan, o urare pentru toţi cei din jurul ei. Elevii de la Ghibu.
Pe unii i-am trezit înainte în longe; acum aşteaptă Poezia, cu ochii cârpiţi pe trepetele scării.

Atipicii generaţiei lor. Îi privesc, şi mai aprind o ţigară ca să parez valurile de amintiri.
Mă simt acasă, la mine în oraş, împăcat. După ani de zile de.

Abia acum văd ce cadou minunat am făcut.

Visez? Exist?

07.75...07.57...5.77...7.77

Mă tem că ne vom transforma în oameni-pernă cu toţii dacă nu apare moderatorul poeziilor. Poate se vor amalgama toate într-una. Ceva de genul ăsta făceau dadaiştii. Teama dispare, nu-şi are loc în aceste clipe sublime. Mă scufund în căldura amorfă a poeziei ce va să vie, ca stare de graţie.

Rămân consecvent, nu caut să înţeleg. Scriu că scriu.

Mintea mi-e în vacanţă, pana liberă şi sufletul uşor. 

07.59 Bună dimineaţaaa! (Ne salută dom'director, copiii de pe trepte tresar)

08.04: Intră Bogdan: bună dimineaţa, ce facem aici? Nu înţeleg la ce vă uitaţi încolo, pe fereastră.

Hohote generale.

08.10 Intră gogoşile! Mănânc cea mai bună gogoaşă din Univers, şi mă întreb ce-o fi însemnând fuştei de scară.

08.12 Prima strigătură de "sunt cel mai frumos din oraşul acesta!". Bine c-a venit şi Pitiket, fără el dimineaţa asta nu avea farmec.

08.16 Această mioară. Acest poem. Acest Ghiţoc.

08.21 Nu credeam să mă zarzăre. Mistreţul cu Colţii Degeaba.

08.25 Narcisa ne dăruieşte Sentimente din carne de porc. Apele poeziei se tulbură, ne adâncim printre vietăţile nebănuite din noi. Poetul Bota se odihneşte, ne-a dat sms.

08.29 Dada: Ce eşti tu? Nichita-v-aş şi n-am vers.

08.36 Oana: Am fost şi Dumnezeu...

08.39 Pitiket. Nelinişte, multă nelinişte (rezumat rapid, aşa şi eu)

08.41 Ştefania: oare ce aduce acest vânt?

Intră Înviorătorul. Se recită Oracol de Phuu Nuştiucine: "în gropile mariane ale marilor mele oceane"

08.49 Caut în cotloanele sufletului...

08.54 ...de mi-ai da-o Doamne mie...

09.01 Un domn pe o scară recită un poem, ne dăm seama că a fost făcut acum pentru aici.

09.06 Berze cu emoţii. Când tata cânta cân'tata cânta...sensurile de dincolo deja sunt printre noi.

09.11 Mama mea...curcubeie îndoite de ploaie.

09.12 Fab: cum poţi tu Dumnezeule să mă iubeşti pe mine?

Subit mi se face pielea de găină. Sar la marginea balconului cu un fristail toastant, din aceste gogoşele, cuvinţele, minunate momenţele. Digerăm cuvinte. Încotro o vom apuca? Ce mai avem de spus?

09.17 Sără: Mai avem o staţie de mers. Aşa cum am venit, aşa vom şi rămâne

09.20 Oana: Şi încă nu m-a rostit nimeni. Binele îşi are şi el limitele lui.

Mă dumiresc deodată. Vocea Oanei ne rosteşte, ne adună laolaltă.

09.23 Un tânăr: Poate că sunt un gândac. O să alerg, am să mă întorc la voi după ce dau fuga prin mine.

09.29 Pre-înviorarea. Apar în jurul meu pijamale. Mă opresc din dicteu. Ne ducem în Piaţa Mare.

13.58 conferinţă Dan Vasiliu: 25 de ore din viaţa unui elisabetan adevărat

Ritmul pentametric. Latina. Elisabetanismul se răsfrânge până şi în felul cum credem că erau tratate femeile. Trandafirii Tudorilor.

14.05

Progress of the Queen.
Man, I just had an insight!
Dulciurile erau miniaturi de persoane importante, ale celor care astfel în mod simbolic erau cuceriţi-mâncaţi.

John Dee a fondat în 1580 o bibliotecă cu peste 2000 de volume - în special esoterism. Henric al VIII-lea comandase hărţi foarte exacte, secrete. Toată cunoaşterea elisabetană era învăluită în mister. Skspr a făcut 8 clase, dar a sintetizat cunoaşterea vremii într-un mod excepţional, de neînţeles pentru noi cei de acum.

Şcoala începea la ora 6 dimineaţa. Se cultiva un model educaţional competitiv. Cei mai rapizi prindeau loc în bănci. Zilnic elevii duceau lupte pentru un loc în bancă. Se preda latina, etc.

14.27

teatrele elisabetane erau mobile, umblau mult în teritoriu. La periferia non-rezidenţială a Londrei, actorii jucau pentru cele mai diverse categorii de oameni.

That's the roll - rolul era învăţat prin dans mnemotehnic. Astfel Skspr introduce în limba engleză peste 20.000 de cuvinte noi, inventate de dragul ritmicii.

Actorii consumau în mod curent 2-3 litri de alcool slab - ale.

Oarecum huliganii englezi de azi sunt strănepoţii celor care mergeau la piesele lui Skspr.

(textul devine incomprehensibil)

Spinul a oftat dezamăgit. Se aştepta la o cronică a întregului festival, dar eu mi-am pierdut pana în cea de-a doua jumătate.
- Ar trebui să nu-ţi dau deloc vin, pentru că e aproape inutilă munca ta dacă nu e făcută până la capăt.
Uite ce am găsit deja pe net, fără să mă chinui cu drumul până la tine.

Spinul aşteptase detalii picante, şi eu mă păstrasem la reverii esenţiale doar pentru stele.
Nu cred că am talent în a fi reporter.
Dar l-am convins să-mi lase mie sticla. Poate şi compun spre seară, măcar o odă, ceva.

25 de ore în teatru

După ce a mers cu recenzia mea la Simpozionul Păduranilor, Spinul a primit un ropot de aplauze asortat cu roşii-terci, foşnet de muguri şi câteva controverse uscate.
Dar spre ghinionul meu, Păduranii au apreciat lucrarea (lucrătura, mai degrabă), şi vor ca eu să aprofundez tema teatrului. Chiar dacă nu vreau să mai am de-a face cu scena (adică actoria, şi culisele ei mai ales), pentru un timp.
Fiind deja uimit să descopăr tăişurile dramatice ale Spinului, nu-mi pot imagina cum, în ansamblul ei, o pădure ar putea fi interesată de teatru.
Dar, iată-mă trimis de Pădurani la un festival. Tocmai azi fiind pe val un Maraton Teatral, o să fac schimb de impresii, pe mure. Voi vedea teatru timp de 24 de ore nonstop, pentru asta am întocmit rapid o hartă.