Cu două zile înainte venise la mine acasă cu o legătură de ciuşti roşii iuţi ca focul.
- Pune-le după ureche şi hai să zburăm până la Constantinopol, mă ficior.
- Păi cum să nu, imediat, numa' să-mi închid pe acia laptopurile, măi Spine.
Ne-am îmbarcat pe o navă spaţială taromânească, şi duşi am fost. Pe-acolo ne-a fost drumul.
Despre Istanbul nu ştiam mare lucru. Oricât se chinuise nasolul meu profesor de istorie în clasa a VI-a cu tot felul de intrigi, ieniceri şi fanarioţi, eu rămăsesem la nivelul stejarului din Borzeşti.
Eram din fire mai anacronic, îmi plăcea matematica.
Totuşi, cât am trăit-o prin Berlin mi-am mai dat seama de una alta despre Turcia de azi.
Wedding bekifft mich!
Pe lângă că au o cultură majoră a muzicii, băi publice, baclavalele alea magnifiice şi că sunt şoferii de tir de te lasă la mijlocul drumului, turcii nu mă interesau prea mult ca popor. A, mi-am amintit, domnitorul Dimitrie Cantemir făcuse şcoală serioasă la Constantinopol.
În plus, aveam o răfuială mai veche cu unul dintre tinerii turci, pe care nici măcar nu-l cunoşteam, dar mă temeam de infima dar totuşi posibila şansă să-l întâlnesc şi să-l domnesc cu câteva vorbe...Lăsând laoparte acest stereotipic conflict istoric, Baba Zula au contribuit la menţinerea admiraţiei mele faţă de muzica turcească.
Aşadar am dat o tură de-un weekend: Sorella cu conferinţa şi Philipul ei, eu cu Spinul în buzunar şi ciuştele după urechile ciulite, hopa-n Istanbul cu toţii.
Am nimerit în Taksim fără să ştim că acolo e miezul, mierea cea mai dulce a acestui imens stup de 14 milioane de albine. Turiştii curgeau în continuu în albia unui fluviu numit İstiklal Caddesi, un bulevard gentrificat ca la carte. Până aici nimic nou, toată Europa arată la fel. Am aşteptat lăsarea serii, adulmecând calm miresmele Istanbuluilui, tentacule olfactive ce se răspândesc uimitor de repede. În medie 3 întâmplări pe secundă, privite nu altcumva decât filmic, cu o cafea turcească dinainte, pe terasă.
- Câteva ture pe floaşterul ăla imens vor fi ca o călătorie în jurul lumii, îmi spune la ureche Spinul. Milioane de feţe trecând încoace şi încolo, destul de obositor. Babilonie generalizată. Hai să o luăm pe străduţa asta.
Am cotit-o la stânga, şi ne-am trezit într-un labirint de băruleţe, toate cu muzichie live. Observ cu atenţie afişele cu vedete locale. Deep-Roots Manele-land. Frăţioare, aici se cântă, nu glumă. Mă gândesc la majoritatea intelectualilor de la noi, cât de înghesuiţi la cap îşi trăiesc viaţa, lăsându-se deranjaţi de simulacre, cu frica de-a lăsa liber feelingul, etc. Respir o dată amplu, şi norii fac loc luminii lunii.
- Uite ce semilună pe cer! Duma Spinului dată din priviri, mă înviorează.
Suntem în miezul axei Pământ-Lună, am nas pentru asta.
Şi soră-mea e aici acum, am toate motivele din univers să fiu fericit. Mi-am luat cu o liră un suc de portocale, konsantre. Suc natural, stors din portocale, amestecat cu suc concentrat, din chimie. Proporţia e variabilă, de la tonetă la tonetă. Jonglez cu limonade şi baclavale, până spre miezul nopţii, când reflexul glandei hameistice se declanşează, prevestind o noapte scurtă (când beau, noaptea ţine mult prea puţin).
Mi se aprinseră ciuştile de după urechi, eram bosforescent de-a dreptul.
Ascultând doar de afară şi deja mi se părea foarte intensă vibraţia fiecărei clipe. După vreo două ore de umblat în semişoc cultural, picaţi în transa turistului, am fost la propriu racolaţi spre adăstare la un ceai negru în cafe Munzur. Curând am trecut pe Efes Pilsner, că bairamul plutea în aer şi ne-am asimilat repede în context. Când au scos tobele la noi şi ornamentele vocilor erau în toi, am simţit că nu mai rezist. Gâdilăturile din plex şi masajul mental sonor dădeau roade. Îmi venea să sar pe masă şi să chiui de bucurie ca un apucat. Încă un efes, teşekkürler! Teşek, teşek...ah, Babelule aici erai?
A doua seară am revenit cu gând să ne şi îmbătăm, traşi ca pe aţă de muzica live. Spinul îşi călca pe gânduri, poate tocmai pentru că eu eram deja suspect de ca şi acasă. Iradiam, dar toate armoniile mele interne erau atât de răscolite şi expuse la actul cântului, încât deşi nu înţelegeam ce se spune, mesajul îmi intra direct în plex. Baglama şi voce, tobe din când în când. Simplissim.
Aşa am ţinut-o până marţi dimineaţa, când Spinul mi-a amintit că nava spaţială tărâmnească ne aşteaptă să ne ducă înapoi. Înapooooi?
Orientarea mea devenise deficitară oarecum. Cum să explic, oriunde voi merge de acum, va fi înainte.
Din principiu evit să pozez când călătoresc, dar micile schimbări majore şi deloc-întâmplările prin care iaca trecui, cu viaţa mea alături de alte vieţi dragi, fac absolut inutile orice preconcepţii.
Aromele Orientului mi-au deschis apetitul vital, deşi au pus pe stand-by muzele trecutului. Ieri seară după ce mi-a dat Spinul de veste că ne va trimite cât de curând ceva poze, total inexplicabil a izbucnit în cameră un iz bizar. După o oră de căutări cu nările, nu am putut identifica sursa. Sunt curios dacă un miros poate fi creat din amestec de mirosuri, ca intervalele muzicii. Cred că mirosurile nu se amestecă, doar dansează, ca şi papilele gustative ale somelierilor. Ah câte mai am de învăţat!
Vorba unui italian rangă ce se pişa ţinându-se de turnul Galatei, luat în şuturi de poliţişti:
yes sir, i'm a peeing tourist, so what?
Eh, nici chiar aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu