Argintvia

Mintea omului e de argint, trebuie să rămână vie.
Preţul plătit pentru acest efort continuu, întotdeauna ne apare prea mare. Ne convingem suspect de uşor că nu se merită să ne preocupăm de minte. Când trupul ne e în pericol, când grijile pe care ni le facem, fricile pe care ni le construim ne copleşesc.
Mintea e corpul, şi viceroiversa. Forţa omului vine din sfidarea rahaturilor ce şi le pune singur sub nas.
Nu trebuie să mirosim aceste iluzii, deşi mâinile ni le-am legat demult. Nu cumva să înghiţim, nici măcar o singură dată, pentru că e deajuns.

Am înţeles azi dimineaţă de ce Spinul e atât de condescendent cu mine de câtva timp. Parcă nu mai e prietenie, e ca în familie.
Prin august, trebuia să mergem la Duruşa, la el acasă. Să aniversăm un an de faţă cu pădurea.
Nu am avut timp de el, l-am ignorat. Când dădea buzna pe la mine, din punctul lui de vedere nu făceam nimic. Cică frecam manganul pe bloguri, pentru mine fiind singura distracţie îndreptăţită .
Dar nu era aşa.
E rândul lui să înţeleagă acum.
Băi belengher arogant ţepos ce eşti, ascultă aici, oriunde ai fi:

Niciodată nu m-ai întrebat ce sunt,
ce am ajuns,
ce e devenirea,
unde merg,
ce e timpul,
de ce spaţiul e timp,
de unde vin!
Nu m-ai întrebat de ce beau vin.

Îţi voi spune eu povestioara cu vinul, poate înţelegi şi îţi vei deschide sufletul ăla amar şi uscat.
Până una alta, ia şi bea d-acia.

După ce vei fi băut paharul ăsta, poate vom sta de vorbă.

A sta de vorbă e o activitate dată uitării, a dying art. Pe cât de importantă pentru umanitate, pe atât de greşit înţeleasă.
Stăm de vorbă cu toţii la telefon, la servici în pauză, pe sintetic după meci, etc. Nu avem timp să ne vedem face-to-face cu toţi prietenii, parcă îi amânăm mereu pe aceiaşi, alergăm în găleata numită viaţă cotidiană cu speranţa că în concediu vom avea timp să bem şi "o bere împreună". Vestea proastă e că toate concediile vin, se duc, şi tot nu apucăm să stăm de vorbă. Nu timpul e esenţial aici. Credeţi-mă, se poate sta de vorbă  câteva clipe, chiar şi fără cuvinte.
Calitatea vinului e invers proporţională cu timpul pierdut în a sta de vorbă.
Insist în faza cu vinul, pentru că restul băuturilor au alte rosturi.

Povestea cu Argintvia e oarecum legată de episodul cu Spinichel şi Natuşca. M-a potrivit în preajma-i.

Când am văzut eu că Spinul face poante de astea cu mine, am ezitat să mai cred că suntem prieteni apropiaţi.
Orgoliul meu era şifonat rău, am simţit că pot renunţa la el foarte uşor, având în vedere în ce situaţii mă pune. (care "el"?)
Am analizat îndelung posibilitatea întâlnirii facile a fericirii umane. Poate caut unde nu trebuie. Spinul arată ce nu arată. Dilema dacă suntem singuri sau nu, este o mare capcană ce mi-a întins-o. Teoriile-practicile cu sinele autosuficient, oneness, haidaţi cu toţii în fericire că-i gratis, etc, le înţeleg, dar nu le pot digera. Ies la fel cum intră. Am încercat, poate nu destul, nu ştiu. Drumul şi maţul contează, mi-a zis un tirist odată.

Argintvia e mai degrabă o senzaţie decât o femeie, un miros al serilor de septembrie când esenţa nucilor se aşterne pe degetele elevilor de gimnaziu bucuroşi pentru ultimele zile de vacanţă şi le transformă în amintiri dulci pentru bătrâneţe.
Ea îşi face simţită prezenţa foarte subtil, fellinic, mai mult în gândurile tuturor oamenilor decât alături de mine, dar eu o pot chema în gând cu un fluierat anume.

Se pune doar o singură dată pe an în scaunul ei galben şi mă priveşte lung: tu cu ce te mai lauzi? Timpul scurt în care Argintvia poate fi simţită de restul oamenilor e prilejul lor de bucurie-tristă: suntem între anotimpuri, ne înghesuim egoişti în acest duty free metafizic care ne petrece fără să ne putem opri, de ce a venit toamna? De câteva sute de ani i-am cumpărat Argintviei o carafă de vin, şi abia azi am reuşit să mă uit mai atent la ea. Trebuie să fie ceva bun, aş bea-o singur, dacă n-aş şti că mă va trăzni ea în viaţa următoare. Mai bine mai aştept, prefăcându-mă că am de lucru pe aici.

Deci premeditez de zor, îmi doresc foarte mult întâlnirea cu Argintvia în carne şi oase, în viaţa asta. Am eu un fix. Ştiu că mă va surprinde, altfel nu ar fi ea. Într-un fel sau altul, în fiecare viaţă ne-am ciocnit, şi nu doar cupele. Odată, eram în tabere adverse, din ochi am ştiut amândoi că după luptă vom bea grav la cârciuma neutră, la grecoaica din Kos... Vinul leagă, vinul dezleagă.

   

Spinichel

Dacă ar fi fost altfel, şi aş fi avut o altă meserie, cu siguranţă aş fi fost dulgher. Sau poate altădată.
Îmi place lemnul. Ideea de lemn, nu şi vorba de lemn. Într-atât de tare rezonez cu lemnul, încât instrumentele din lemn (cum ar fi printre altele djembe, contrabas, caval) le văd nu ca instrumente, ci ca o formă de exprimare a forţei pământului. Dacă rămânem la nivelul sonor, metalul e principiul masculin din înalt descendent, lemnul e principiul feminin din adânc ascendent.

Teoretic practic, acum o lună am avut ocazia să ajut o anume Natuşca să îşi scoată o ţeapă din palmă. M-am oferit voluntar să scot ţeapa cu acul, dar mi-am dat seama că nu sunt capabil de asemenea operaţiune delicată decât în cazul meu. Natuşca se tot foia de colo colo de emoţie şi durere, dar careva a scos din portofel un ac şi iată-mă pus la treabă. Culmea supranaturalului a fost când acul a început să îmi vorbească:
"Mais qu'est-ce que tu fais là?"
De sperietură l-am scăpat în titicarul cu fân pe care şedeam cu toţii.
Pornisem din vreme, festivalul începea peste o săptămână, şi mai aveam cale lungă a răsbate.
Am început să răscolesc fânul, ca să găsesc acul vorovitor. Natuşca parcă a auzit şi ea întrebarea acului, astfel că era singura care mă ajuta, restul râdeau sau ne certau că stricăm ordinea fânului în titicar. După o căutare de vreo 30 km, am găsit acul în titicarul de fânf. Funfen Sie?
Radiam de fericire amândoi, pe Natuşcă nu o mai durea nici măcar în cot de durerea din palmă,
şi priveam amândoi foarte atenţi la acul de gămălie.

- Da măi Faţa-Pădurii ce eşti, eu te-am întrebat adineauri ce faci acolo.
- Spinule! Eram mut nu de uimire, ci de groază. Gândul că Spinul a apărut până şi în fundul Moldovei, să mă dea pe spate cu teoriile lui şi mai ales în vileag la Natuşcă, m-a lăsat mască.
- Nu mă mai cheamă aşa. De 3 săptămâni m-am confirmat, am primit în sfârşit botezul, baia electromiracolului. Mă vei numi Spinichel. După cum vezi, strălucirea mea e alta, să nu-ţi mai zic de forţă! Acum cred în noua mea menire, scop, ţel, ţintă, etc. Voi ajuta la evoluţia omenirii. Uite ce gămălie mi-a crescut de când simt înţelepciunea supremă. Ca şi recunoaştere a eforturilor mele de a ajuta oamenii, beeei ghebe-jebule ce eşti.

Noroc că Natuşca nu pricepea prea mult româneşte. Dar nixam consolare, că numai ce mi-a smuls spinichelul din palmă, şi a început să-l întrebe de capul ei:
- Mais comment c'est possible que tu parle?
- Oh, mon bijouette, c'est l'amour qui fait tourner le monde et je suis juste la pointe de la flèche d'Eros...
- Je m'apelle Natoush. Je suis bien aise de vous voir en bonne santé. Moi...
- Oh, pardonne-moi! S'il vous plait, je veux vous aider encore une fois à profiter de la beauté de la vie.

Pac se lasă prins Spinichelu' între două degete fine de-ale Natuşcei, şi instant o ghidează pe suferindă cum să-şi umble în rană, să scormonească atent, să scoată durerea din bubiţă. Ui numa' cică ce se luptă pe acolo cu ţeapa de lemn şi iese afară victorios, rupând ţeapa malevolentă în trei, definitiv.
Atât i-a trebuit franţuzei, era cucerită pour l'éternité!
Am simţit cum orgoliul meu vrea să intre în scenă, deşi nu era rândul lui...hmm, la o adică, Spinul şi ţeapa ar fi putut fi soţ şi soţie, nu duşmani, dar de când el e metalic, e mai puternic, e mai greu de convins.
Mă gândeam cum să îl discreditez, cum să o recuceresc pe amorezata greşit.
Până să apară Spinul, proaspăt împieliţat nikelat, nu vroiam decât să o ajut pe fată, dar acum erau în joc aptitudinile mele de mega-vrăjitor. Astfel, i-am şoptit vizitiului să oprească titicarul la prima gelaterie, şi i-am strecurat în palmă toţi ştefanii-mari-şi-sfinţi pe care-i mai aveam.

Îmi frecam palmele de satisfacţie la gândul că Spinul va asista neputincios cum eu şi Natuşca lingem câte o îngheţată. A, de ce oare, ca să fiu mai crud, să nu împărţim aceeaşi îngheţată?
Vizitiul, dintr-odată foarte atent la gesturile mele, tocmai băga kerosen în rezervorul titicarului, adică se moşmondea de zor. Eu ardeam de nerăbdare să pornim: vruuuuuum, phuu! Subit, am realizat ce enervant sună limba franceză!
Pândeam îngheţătăria, în timp ce Spinichelul poleia degeaba franţuza:
- Oh, c'est super, mademoiselle...
- Et aussi, on croit que...
La naiba, ce s-au interconectat şi ultra-activat ăştia doi între timp! O tot băteam pe umăr pe Natuşca, şi ea nu mă băga deloc în seamă, ascunzând de privirile mele înnegrite pe micul ei erou, salvatorul miraculos,
mega-înţelepţitul. Cică. Plm, mă uitam pe geam ca să nu turbez.

Am zărit în sfârşit reclama unei cofetării. Era deajuns şi asta. Am anunţat restul populaţiei din titicar că facem o pauză de 5 minute, să mergem la veceu (în Moldova exact aşa se scrie, cum se aude).
Toţi au zbughit-o în tufe, şi toate la veceul din cofetăria aia. Natuşca nu auzise, era mesmerizată de Spinichel, care maram se gâdila în spatele gămăliei. Futu-ţi dulia ta de smeker, eram foc şi pară. I-am minţit Natuşcei că până la festival nu mai oprim decât la graniţă, unde nu sunt decât toitoi infecte, aşa că mai bine să lase acul ăla în pace şi să meargă şi ea la veceu.
A zis "bine". Am întrebat-o dacă nu cumva vrea o îngheţată, acum că a scăpat de durere. Mi-a tras un zâmbet de am uitat unde sunt, care era planul universului cu mine. Dar mi-am revenit, bine că a trebuit să aşteptăm cu toţii până pişează zâna.
Pufăisem deja pe nas trei doine.

Îngheţata se topise, a trebuit să o mănânc. Era irezistibilă. Asta mi-a deviat planul, a trebuit să mai iau împrumut ştefani-mari. Am reuşit la ţanc să mai iau şase îngheţate ciaocacao.
Neapărat trebuia să am doar una la vedere, să o lingem amândoi, să-mi fie răzbunarea mai dulce.
Restul de cinci le ţineam buchet la spate.

Proaspăt învelitul în nichel a convins-o în veceu pe Natuşcă să facem o poză toţi trei, să ne amintim momentul salvării ei de la lacrimi şi durere. Zis şi făcut, o conving pe una dintre cei de ne aşteptau nervoşi în vârful titicarului să ne facă o poză: eu plecat în faţa Natuşcei cu îngheţatele mele ascunse la spate, ea cu îngheţata noastră într-o mână. Mda, şi Spinul în cealaltă:

Când colo, lovitură de maestru din partea Spinului!
 Toţi izbucniseră în râs când am făcut poza. Am trecut peste clipele penibile, am crezut că mi se pare.
Abia după două săptămâni am realizat festa ce mi-a fost jucată, şi am crezut că pică cerurile pe mine de nervi!
Ei bine, da. Săptămâna trecută, când am primit un mail de la cea care ne făcuse poza, am realizat farsa Spinului: se transformase în Prince Charming!
Pe ea o lăsase cam la fel, oferindu-i un buchet de flori şi "mai mult decât o îngheţată"; zâmbetul ei, în realitate mult mai fermecător decât în poză, încântarea sublimă ce o emană fiinţa ei chiar şi sub formă de poster, sunt pentru mine acum cea mai dureroasă înfrângere.
De atunci, Spinul nu a mai putut fi oprit. Pe drum vorbeau numai ei doi. Restul mă priveau dubaş, pufnind în râs. După ce am făcut poza, parcă nu mai existam. Am vrut să îl fac pierdut pe dăşteptul de Spin, într-atât de josnic mă simţeam. Natuşca turuia tuturor titicaturiştilor despre minunea de a fi cunoscut un ac vorbitor. Gândindu-mă că am pierdut tot, că nu am nicio satisfacţie cu planul meu cam de rahat, am devenit trist. Când am ajuns, după câteva zile de bejenie, eram cel mai posac om al festivalului, dând foc la fânul rămas în titicar chiar din prima seară. Apoi mi-am dat interdicţie la alcool, ca deobicei pe unde merg. Mai nou.

   

Comentezi?

Alina Alexoi este cea mai veche comentatoare sportivă de la TVR.

Are ceva special în tonul vocii, de emsiiţă. Va avea mult de comentat săptămânile astea.

Jocurile olimpice de la Londra mi se par mai palpitante când comentează ea.  

Ceremonia de deschidere mi-a deschis o serie de noi perspective...Quo vadis?

Am încercat să dau un răspuns la videoul Spinului. Sigur va avea de comentat, iar.

 Dar nu prea contează, de mâine voi porni pe drumurile răsăritului, şi mă voi desprinde de civilizaţie pentru câteva zile. În semn de solidaritate cu sportivii, mă voi lupta cu mine însumi şi cu ţânţarii pe coclauri.  

iarna iurtă, vara iureş

Yiu Hu, mi-am amintit ce am visat, după o lungă perioadă de atonie onirică. Eram pe o scenă standard, de lemn, cu vreo 5000W pe făţos, plângeam, cică aşa era rolul. După ce mă calmam, trebuia să declam unei audienţe oarecum oculte (spectatorii zburau pe tavanul înalt, auzeam cum le fâlfâie pardesiele) un fel de poem în trop anapest-picardian. Refuzam însă stilul clasic, şi am demarat mai improvizactoriceşte. Sfidând regia, am dat-o pe tribal, de la mine, ca şi cum eu aş fi fost Scutură-Suliţă:

"Ieşind noi goi şi jalnici,
din Spuma Nopţii,
eu cu Medusa,
ascunsă în plămânul stâng
rugându-mă să
nu-mi limpezesc prea tare
gândurile

iată ne agăţăm timid
de Coama zilei,
fără speranţă
fără privire

Iubire..."
(...)

(aici m-am trezit, din păcate)


Am făcut al treilea duş imaginar azi. O fi rateu?
Mai dau jos nişte frecăţei de pe gât. Gândurile converg spre ţep. Oare ce mai face Speen-ul?

Am inventat un fel de titlu-proverb, dar nu-i văd sensul. A trecut deja un an de când am început postarea.
Mi-e dor de căldura uscată de săptămâna trecută.
Ultimele două nopţi am vegetat într-o umezeală de conservă, visând cu ochii întredeschişi spre ceva meleaguri mai primitoare. Nu plec, doar mă duc. Spre est.

Spinul s-a întors ieri din lunga sa călătorie prin oraş. Am servit kifteloase, am dansat, am făcut schimb de vinuri şi impresii, ca nişte corsari babani ce suntem. Laungiuiala noastră se cam apropia de sfârşit, aşa că i-am  arătat cum răsalaltăieri m-am întors subit din faţa blocului, învins de căldură.

- Mda. Idee simplă. Coborâre orfică, tema solarităţii nocive...aah, cine-i aia, ai luat-o de pe net, ha?
După ce Spinul a terminat comentariile despre scurta şi preauimitoarea mea docudramă universală, se răsteşte:
- Ai ajuns să trăieşti ca oamenii cavernelor din Epoca Nebronzului! Ia mai ieşi şi tu pe afăriţă puţintel, razele solare mai ridică moralul, ştii şi tu, vitamine de, piele primenită, optimism, panteism, suficientism, năpârlism...
- Nu cred că mai e valabilă teoria asta, din punct de vedere practic, Spinule. Pe mine mă arde teribil Soarele. Şi văd pe oameni că ceva nu e sănătos la soare. Oare tu ştii figura aia cu raza, lupa şi furnica? Prăjeală gratis din plictis, cruzime de copil, prima experienţă a morţii, săraca furnică, plânsete, vai şi amar, uite că nu mai mişcă, promit că nu mai fac nimic niciodată, ce mai, aşa şi eu acuma, sunt un furnic în raza Soarelui, trebuie să mă apăr de raze...Dacă aş putea, nu aş mai ieşi din casă până în septembrie. Prevăd că se va da o lege care va interzice statul de bunăvoie la plajă. În câţiva ani, s-ar putea introduce schema asta: 2 ani închisoare să echivaleze cu 2 luni de vară la muncă pe acoperişi.
- He he he. Glumişi? Nu cred. Cât despre furnici prăjite cu răbdare, eu nu ignor viaţa, nu mă distrez cu moartea, ca tine. Mai bine uite ce documentar am eu pentru tine. Oricum, nu trebuie să te prefaci cum că ai fi atent...dar aş aprecia o părere, având în vedere că e primul meu cap de operă.

Am privit pozele. Am ascultat sunetele. Spinul aştepta de la mine o reacţie. Nu era mare lucru.

- E fain, foarte interesantă poza aia cu leii ăia, Spinule.

- Interesantă o fi mă-ta. Nu mă enerva, am aşteptări mai mari de la tine. Trebuie să plec, scrie-mi pe mail ce ai înţeles.

Am rămas paf. Se ia prea în serios făptura asta incomodă, sunt tot mai sigur că ceva nu e în regulă cu el. Sau cu mine, care nu am tupeu să-i zic în faţă că nu înţeleg nimic, tocmai pentru că nu am ce, şi chiar dacă aş avea, nu sunt obligat să stau drepţi cu mintea mereu trează la apariţiile lui. Poate ar trebui să facem un program ceva, să mă pregătesc şi eu când năvăleşte Spinul.

Trebuie să mă deconectez de stress acum, cu ceva de râs.

Cuvinte imaginare aduse dincoace de nori

...peste Cetatea încinsă, se presară puţină sare musafirică, contrast apocaliptic şi piper ospitalier

Nu mi-am putut da seama ce continuă
să funcţioneze în această poză.
După câteva ore, încă o privesc,
foarte atent la ce se petrece
înăuntrul meu. Subiectiv,
obiectiv, cum doriţi.
Pur şi simplu a dat imaginea peste mine.


Din prima am ginit deştele
post-editării vârâte tandru
în peisaj. Pertinenţa acestui
procedeu tehnic, sau mai degrabă
a acestei proceduri rămâne să
o evalueze fiecare, în funcţie
de gust. Personal, am tendinţa
să critic tehnica adăugată
ulterior, adică forma complicată
pusă în slujba ideii simple.
Dar poate exagerez. De aceea
nu apreciez dezvoltarea fără
precedent a proctologiei
fotografice contemporane,
pe cei care introduc tot felul
de minunăţii artificiale
în mintea privitorului. Sunt
adeptul actului fotografic curat,
înfăţişat oarecum spartan.
Ca şi muzica live.
Dar să nu divaghez.

Poza asta sună bine. Se vede că a fost gândită, apoi finisată supercristal.
Aproape m-ar convinge că locul ăsta nu e real. Oricum, nu aspectul ăsta e esenţial.
Da, e clar că lumina, arhanghelica oaste ce răzbate printre norii ăştia, trebuie să capteze în mod prioritar privirile. Se impune instant, şi astfel cucereşte sensurile mai slabe.
Avem transversala mediană, limita funcţională Cetate-Cer.
Tonurile de pe zidurile clădirilor sunt continuate de cenuşiul norilor, îndulcit de căldura cremeşului delicios ce obturează Soarele. Aş îndrăzni să reformulez: "precum în Cetate, aşa şi în Cer". Privită ascendent, poza ne arată că cenuşiul are virtutea de a pregăti ochiul pentru apariţia sacrului în profan...
Deci, deloc surprinzător, şi deci cu destulă maturitate, fără frică de screensaver-ism, albastrul irumpe fortissim, situând privitorul în plină teofanie, prevestind coborârea victorioasă a Luminii.
Remarc diferenţa dintre albastrul divin şi cele mundane: Mihai Bravu', albastru standard de statuie proaspătă, iar dealurile Mamutului prăfuiesc idealul. Felinarul, copacii, trecătorii, sunt accesorii absolut necesare celor care trăiesc în interiorul Cetăţii şi împart poza pe net. Pentru a-şi reconfirma identificările comunitare şi începutul tranziţiei spre standardele turisticismului de tip european. Mă rog, altă discuţie ar fi asta...
Făcând eu o plimbare răsalaltăieri, din întâmplare - sau nu - m-am oprit şi eu în locul de unde a fost făcută fotografia. Amiază, caniculă, doar oameni cu treburi urgente, albastrul fade-uit de certitudinea că o să mor de sete sau herţatacatac. Nu aveam chef de contemplare citadină, dar am ridicat privirea; cerul era cum era, nu ca în poza Nataliei.
Ataşamentul faţă de Alba Cetate, care m-a atras tocmai în perioada asta de iulie, lua subit forma unui spleen teribil - abia m-am urnit spre umbră, hotărât să ies de acum doar noaptea, prin locurile mele răcoroase.


Ca şi concluzie, trebuie să recunosc că această fotografie mi-a produs un puternic insight, retroactiv.
Abia aşa mi-am dat seama. Privind-o îndelung. Conştientizarea deplinătăţii clipei, binecuvântarea prezentului nu ne este dată tot timpul. Avem nevoie de ochiul unui alt om pentru a ne regăsi. Nu e necesar ca ideea frumuseţii să fie mereu prezentă. De aceea se fac miliarde de poze.
Să o prindem. Pe ea, Ideea.
Cu carne cu tot, nu doar forma fină a oaselor ei inerte.
Cetatea Alba începe ceva. Renaşte. Mi se pare cam lemnos zis, dar care ar fi primul lucru ce-l facem imediat după ce renaştem? Respirăm.
Alba Cetate, iată, ne inspiră pe toţi.

p.s.

De când s-a domolit canicula, nu mă mai simt atât de năclăit la minte. Mi-am imaginat că am ceva de făcut, cum ar fi o recenzie. Deci unul dintre motivele trezirii minţii mele la viaţă a fost şi fotografia aceasta, făcută de Natalia Popa, inspirată şi ea de fortăreaţa dalbă...

Aujourd'hui, engage en Picardage!

Revedeam liniştit azi un film, când intră Spinul pe sistem. Nu mă uit la filme des, am luat o pauză, dar de data asta eram chiar deranjat de interferenţele Spinului. Cică l-a convins să vină cu el şi pe Zmeoiu, mai nou trebuind să fie chemat pe numele lui de Fals-Picard.
- Faţă-Pădure, uite am venit la tine în urma insistenţelor Spinului, nu aş fi vrut să te deranjez altfel.
- Zmeoiule, ăăă...scuze, Fals-Picardule, nu-i stress, că doar nu ne-am mai văzut demult, am zis aşa de politeţe.
- Bă, iar minţi? Spinul mi s-a înfipt direct în beregată.
- ...uugh, pff....dsss.

Nu mă durea, dar nici nu puteam face nimic. Probabil Spinul are ceva substanţă în vârf de ac, de m-a paralizat aşa. Nu mai puteam vorbi. Fals-Picard, aka Zmeoiu, l-a rugat pe Spin să mă lase cu grai, dar Spinoiu' nici gând, se răsucea mai abitir în gâtul meu.

- Vezi că îl laşi fără voce, Spinule! Zmeoiu încerca să îmi scoată ţeapa.
- Nu ies de aici până nu înţelege băetu' că nu e de glumă. Nu te mai chinui Fals-Picardule să mă scoţi de aici, mai bine explică-i tu lui cum stă treaba.

Şi atunci Zmeoiu mi-a dat temă de casă o carte-cadou de ziua francilor. Sartre, Cu uşile închise - să o citesc până mâine altfel voi rămâne mut veşnic. Fiind deja parţial mut, nu le-am putut spune că am citit-o demult. Până să le scriu eu pe o foaie ce am de zis, ei au şi plecat, trântind uşile.
M-am pus pe citit, dar nu am nici un chef. E prea cald, mintea nu e cu mine.

Îmi amintesc ce palpitant devenea să stau pe youtube tocmai când aveam ceva treabă importantă de făcut. Uite şi la tocilarul ăsta celebru simpatic par example, cum cânta pe la 1998. Normal să cânte aşa, când stă lângă o de-aia. Nu ca azi, cu pitbull-ul....ce regres!
Revin. Infernul sunt ceilalţi. Care ceilalţi?
Păi nu toţi ceilalţi, numai cei care reflectă înapoi imaginea mea proprie.
Ego-ul este o închisoare cu 7 deţinuţi, un bastion ce se lasă cucerit foarte greu.

Det ble fortalt, ennå usett...

Spinul a luat-o şi el razna de la căldură. M-a înţepat pe frunte, ca un tăune mai lejerean, deci nu grav, nah, doar e vremea lor, când e ok să fie ei., mă rog, să mă adun nişelus acum lş lş ce ciudat e să te înţepe hm oare vorbesc, sau mă gândesc că vorbesc, hm, etc...  

A apărut ieri pe la mine, înfipt nevoie mare, direct înţepând străpungându-mi de frunte una dintre cărţile mele de căpătâi şi bolborosind de zor ceva limbă tare bolboroasă cu directă scurgere în hipofizarica mea glănduţă plăpândiş orăşeneasă.  

"...Det var i den Tid, jeg gik omkring og sulted i Kristiania, denne forunderlige By, som ingen forlader, før han har fået Mærker af den..."

- Adică? În mod evident, nu înţelegeam nimic. Spinul vorbea ceva limbă nordică, dar nu pronunţa prea bine.

- Hai să îţi gugladuc: "acesta a fost, în acest timp...şi m-am dus în jurul valorii de murit de foame, în Christiania, acest oraş ciudat. Pe ea nu o lasă până când el nu a primit semne de semne." 

- Spinule, şi eu pot să aberez, dacă asta vrei. Lasă-mi lecturile în pace.

- Şi ce vrei mă rog să afli de la individul ăsta dubaş? Uite la poza asta, cică e el în Chicago, dar mie-mi pare un moţ în bătaia vântului.

- E adevărat că a fost un om cel puţin ciudat, nu mă interesează prea mult în afara romanului ăsta.

- Aaa, înţeleg. Dumneata vrei să vezi cum se moare de foame la modul artistic, ha? 

Nu puteam să mărturisesc - tocmai Spinului - că la mijloc era o poveste de dragoste. Ar fi luat totul în derâdere. Nu trebuia să afle de ce reciteam cartea, după 17 ani.

O cam păţisem, ca şi marele sultologician al Norvegiei. 

Întâlnivisasem o fetişcană, de aia jordiţească-mlădie, pe stradă . 

Nu o visvedeam prea bine din cauza spasmelor din stomacul meu vidat de câteva zile. 

Culmea nenorocului, m-a ispitinvitat la o sticlă de florio şi o dimineaţă împreună. 

În turbotăvăluguri

dublucontinue

de spin opus legănate   

printre bătrâni cu copii

şi tisele din parc

fix privindu-ne. 

Unisexele noastre

neştiut dezvelite 

îndreptate timid

înspre soare...

Evident că asemenea vise m-au pus în cap prea rapid şi prea de tot. Şi era atât de, atât de, atât de...

Sufeream, ca un câine după-amiaza. 

Mă îndrăgostisem în vis.

De aia dorm atât de mult?

- Băiete, trezeşte-te. Visezi cu ochii deschişi, şi nu-mi miroase a bine.

Ia vezi care-i faza

care-i nulu'n'plen 

 în Republica Verdtebrentren.  

cu reverberaţii vertebraice

Zmeoiu cântă'n'trântă directă'n 

rime apotrropicpalacalaice

Spinul mă cerceta, invadându-mi spaţiul intim cu sukarime balauraice. 

Am redeschis degrabă, adică repede io să verific, cumva la cacialmaua deficitului grabnic, fişierul cu subtitrarea şi nonsubit traducerea şi adaptarea filmului despre Foamea lui Hamsun, la început:

"Erea p'atunci că în timp ce o ardeam aiurea şi o ardeam şi aiurea şi şi de foame în Kristiania; Christiania, oraş-unicat (cu două nomosvariante deja inclus-interconexe) din care niciunu' nu să dep'rtează făr să tragă departe sforile crescute şi întemeiate pe unitate pe toată perioada sejurului, şi după aia.''

Da' nu Cre' că Asta vroia Să îmi Transmită Spinuşu'Ghiduşu.
Gen funcţia de undă nulă
pe spin semiîntreg anulat la cap.

Am găsit pe jos acum câteva luni 50 de øre.

Asta trebe să şi fie.