Cuvinte imaginare aduse dincoace de nori

...peste Cetatea încinsă, se presară puţină sare musafirică, contrast apocaliptic şi piper ospitalier

Nu mi-am putut da seama ce continuă
să funcţioneze în această poză.
După câteva ore, încă o privesc,
foarte atent la ce se petrece
înăuntrul meu. Subiectiv,
obiectiv, cum doriţi.
Pur şi simplu a dat imaginea peste mine.


Din prima am ginit deştele
post-editării vârâte tandru
în peisaj. Pertinenţa acestui
procedeu tehnic, sau mai degrabă
a acestei proceduri rămâne să
o evalueze fiecare, în funcţie
de gust. Personal, am tendinţa
să critic tehnica adăugată
ulterior, adică forma complicată
pusă în slujba ideii simple.
Dar poate exagerez. De aceea
nu apreciez dezvoltarea fără
precedent a proctologiei
fotografice contemporane,
pe cei care introduc tot felul
de minunăţii artificiale
în mintea privitorului. Sunt
adeptul actului fotografic curat,
înfăţişat oarecum spartan.
Ca şi muzica live.
Dar să nu divaghez.

Poza asta sună bine. Se vede că a fost gândită, apoi finisată supercristal.
Aproape m-ar convinge că locul ăsta nu e real. Oricum, nu aspectul ăsta e esenţial.
Da, e clar că lumina, arhanghelica oaste ce răzbate printre norii ăştia, trebuie să capteze în mod prioritar privirile. Se impune instant, şi astfel cucereşte sensurile mai slabe.
Avem transversala mediană, limita funcţională Cetate-Cer.
Tonurile de pe zidurile clădirilor sunt continuate de cenuşiul norilor, îndulcit de căldura cremeşului delicios ce obturează Soarele. Aş îndrăzni să reformulez: "precum în Cetate, aşa şi în Cer". Privită ascendent, poza ne arată că cenuşiul are virtutea de a pregăti ochiul pentru apariţia sacrului în profan...
Deci, deloc surprinzător, şi deci cu destulă maturitate, fără frică de screensaver-ism, albastrul irumpe fortissim, situând privitorul în plină teofanie, prevestind coborârea victorioasă a Luminii.
Remarc diferenţa dintre albastrul divin şi cele mundane: Mihai Bravu', albastru standard de statuie proaspătă, iar dealurile Mamutului prăfuiesc idealul. Felinarul, copacii, trecătorii, sunt accesorii absolut necesare celor care trăiesc în interiorul Cetăţii şi împart poza pe net. Pentru a-şi reconfirma identificările comunitare şi începutul tranziţiei spre standardele turisticismului de tip european. Mă rog, altă discuţie ar fi asta...
Făcând eu o plimbare răsalaltăieri, din întâmplare - sau nu - m-am oprit şi eu în locul de unde a fost făcută fotografia. Amiază, caniculă, doar oameni cu treburi urgente, albastrul fade-uit de certitudinea că o să mor de sete sau herţatacatac. Nu aveam chef de contemplare citadină, dar am ridicat privirea; cerul era cum era, nu ca în poza Nataliei.
Ataşamentul faţă de Alba Cetate, care m-a atras tocmai în perioada asta de iulie, lua subit forma unui spleen teribil - abia m-am urnit spre umbră, hotărât să ies de acum doar noaptea, prin locurile mele răcoroase.


Ca şi concluzie, trebuie să recunosc că această fotografie mi-a produs un puternic insight, retroactiv.
Abia aşa mi-am dat seama. Privind-o îndelung. Conştientizarea deplinătăţii clipei, binecuvântarea prezentului nu ne este dată tot timpul. Avem nevoie de ochiul unui alt om pentru a ne regăsi. Nu e necesar ca ideea frumuseţii să fie mereu prezentă. De aceea se fac miliarde de poze.
Să o prindem. Pe ea, Ideea.
Cu carne cu tot, nu doar forma fină a oaselor ei inerte.
Cetatea Alba începe ceva. Renaşte. Mi se pare cam lemnos zis, dar care ar fi primul lucru ce-l facem imediat după ce renaştem? Respirăm.
Alba Cetate, iată, ne inspiră pe toţi.

p.s.

De când s-a domolit canicula, nu mă mai simt atât de năclăit la minte. Mi-am imaginat că am ceva de făcut, cum ar fi o recenzie. Deci unul dintre motivele trezirii minţii mele la viaţă a fost şi fotografia aceasta, făcută de Natalia Popa, inspirată şi ea de fortăreaţa dalbă...