Email cu partitură spinoasă

Spinul mi-a trimis un mail cu detalii despre cum şi-a petrecut noaptea de Sânziene. A ochit o zonă mai neurbă, de unde a putut zări câteva perechi de ţâţe goale şi asculta melodiile pădureşti îngânate de iele, dar el, ca fiinţă naturală, nu a păţit nimic. Mi-a precizat clar că Sânzienele nu sunt totuna cu Ielele. Le poate deosebi uşor după semnificaţia părului pubian, la care are acces fără să fie pedepsit ca muritorii.
După care m-a certat cu privire la lipsa de armonie din sufletul meu. Eram pe punctul să apăs delete mail, când mi-a atras atenţia link-ul de la Spin:

După link, Spinul continuă: "Măi haos închipuit şi degeaba întruchipat, uite aici cum chiar şi cel care s-a  luptat cu cu cu cacofonii îndoişpite în muzică, a pornit tot de la legile armoniei. Universul, pe ăştia mai cu moţ, îi alungă de la proporţie şi măsură, dar inevitabil îi obligă spre final să revină - cu coada capului între picioare. Ascultă creaţiile mai târzii ale austriacului ăsta şi apoi mai discutăm despre felul cum trebuie să-ţi balansezi tot ce trăieşti, să-ţi recalibrezi viaţa, pe dinăuntru."

Am ascultat, apoi am simţit că trebuie să evadez dintre tonurile anorganice ale austriacului Schoenberg, prin asta:

Dar efectul scontat nu l-am obţinut. Eram neliniştit, agitat, plin de layere, ca o ceapă înainte de-a fi tăiată pentru salată.

Greva frunzelor ce cad pe câini

Am intrat în greva vieţii. Acum. Pe neaşteptatelea, alături de nemuritorii Savoy&Mirabela! Dacă ne vom întâlni întâmplător (sau nu) undeva pe stradă, să nu uitaţi că în timp ce pescăruşul iubirii tocmai a murit, eu mă văd nevoit să mă plimb nesigur, la infinit, pe Pământul acesta. Care e bun cu toţi şi toate.
Am atins punctul acela sublim în care nimic din ce se întâmplă nu mă mai aduce spre vreun sens: "liniştea de-atunci n-o vom mai regăsi"...şi nu e vorba de dragoste sau alea alea. (O minciună?)
Am căzut în greva sensului vieţii.
Şi voi hălădui aiurea, până când autoritatea supremă a Universului va găsi de cuviinţă să îi dea de mâncare sufletului pricăjit şi jegos, dar curat totuşi.
Pentru că da, domnilor, sunt pustiit de înfometarea asta blestemată a inimii, şi înrăit de lipsa asta atotprezentă.
Nonsensul dinăuntrul meu îl purtam ca un trofeu cândva, dar nu mai cred nici în nonsens măcar. nu mai am chef să mă autodistrug. Mi-e lene să mai scriu.

Migdale, mandolină, trepţi

Premeditez de câteva zile să ies din urban şi să intru într-un decor natural. Dar nu merge aşa uşor cu mine însumi. Ba o beţie într-o seară, ba încă un jam la Albinuţă...trece vremea destul de repede pe la oraş.
Spinul a apărut ieri pe la mine - cea mai lungă zi din an. Eram ocupat cu împachetatul hainelor în plase, o activitate destul de deprimantă pentru mine - periodic, mutându-mi fiinţa de colo-colo, îmi pare că toată realitatea vieţii mele se reflectă în câteva plase cu haine.
- Eşti ceea ce cari după tine, mi-a completat gândul Spinul, cu vocea lui aparent imperativă. Uite ce tot moşmondeşti de două zile la lucruşoarele tale. Şi planul tău de a da o tură prin Armenia vara asta e la fel de irealizabil.
Nu ştiam că Spinul îmi poate citi şi cele mai intime dorinţe.
- Uite aici, pe youtube, un mic scenariu. Îţi pot arăta cum vei trăi la bătrâneţe, dacă o ţii tot aşa. Caută viitorul, îl vei găsi în trecut.

- Foarte simpatic moşu'...Ai de mine Spinule, ce gagikă e aia de se uită rapid în cameră şi scoate limbul? Ia dă înapoi...din ălea trei, am văzut-o pe una...
- Nu te mai holba la femei, când de fapt pe tine trebuie să te vezi.
 - Bine, bine, dar pune filmuleţul puţin înapoi, uite, la minutul 1:23...

- Foarte drăguţă, ai dreptate, zise Spinul, aşa sunt femeile pe acolo, cu migdale în priviri. Deci dacă ajungi pe acolo, ai mare grijă cu caloriferul, haha. Hai că te las, trebuie să plec prin Banat, am o întâlnire mega-importantă.

Ce o fi aşa de important în viaţa Spinului, nu am habar. Acum reflectez la moşul ăsta, cu mandolina lui. Aduce evident bună-dispoziţie tuturor. Are chiar şi mutre în program. La minutul 2:20, iote-l cum se strâmbă spre migdalele fetei.

Am de gând să fac un jam cu omul ăsta cât de curând. Sper că mai trăieşte, clipul e din 1998.
Bănuiesc că va fi destul de dificil să mă conectez cu el, de la o vârstă nu mai ai chef de descoperit noutăţi, de împărţit nimic cu nimeni, mai ales muzica de-o viaţă...

Mitra Vieţii şi a Morţii

La Vida es una Tombola!

Aaaa, păi de eram eu Maradona...sau Manu Ciau, hello gudbai, adio viaţă de cacao! Cam la asta mă gândeam ascuns aznoapteh liniştit fain sub pătura mea mov, când Spinul m-a deranjat subtil de tot cu gândirea lui cuceritoare şi în gol funcţionând mai tot timpul...

- Ce-ar fi să-ţi explic, măi Faţă-pădurelnică, ultimul meu itinerar etimologic?

- Spinule dragă, aş vrea să dorm că mâine joc teatru şi tre' să fiu odihnit, i-am strecurat cuvintele timid de sub pătură.

- Bă ficior, ascultă aici. Eu nu-s dragul tău Spin, şi nu am timp de scuzele tale eftine. Am fost acolo în sala 22 acum 4 ani când ai toastat pentru Hagi, aşa că sper că tu cu memoria ta şi eu cu bunăvoinţa mea vom lega ceva esenţial acum.

- Bine, zi-mi, no. M-am ridicat în fundul oaselor, ascunzându-mi debutul enervării. După o pauză elocventă, Spinul a demarat.

- Misterele Mitraice au ajuns la apogeu în Imperiul Roman prin secolul 2-3 era noastră.

- Cine era a noastră?

- Măi omule, nu dormi, concentrează-te la ce zic. Nu asta, noua noastră eră, ci aia, de scriam la istorie, e punct n punct.

- Aha. păi era aia nu era începutul erei ăsteia?

- Nu le mai complica! Vreau să zic despre misterele mitraice. Ştii ce înseamnă mitră?

- Aia de poartă papa.

- Şi aia e mitră, dar şi de unde venim noi pe lume, tot mitră e.

Spinul mă privea cum mă şterg la ochi şi îmi aranjez cocul.

- Uter, mă. Din mitră ne naştem. Şi etimologia cuvântului ne indică astfel că toţi conducătorii bisericilor joacă rolul Sufletului Omului, ce nu se poate naşte decât în interiorul credinţei.

-Fiecare joacă un rol în viaţă, i-am zis, oarecum extracontextual.

- Bine, dar ce ne arată etimologia cuvântului? Că simbolic, mitra de pe capul popilor e la fel ca şi credinţa ce dă naştere sufletului omului. Dar nu garantez că creierul unui papă poate fi pus în analogie cu sufletul omenirii. Mă rog, asta e altă pistă. Iniţial, înainte de creştinizarea Europei, în misterele astea mitraice, romanii practicau taurotomia prin tot felul de cotloane neştiute numai de iniţiaţii lor. Purtând pe cap o boneţică frigiană - ulterior numita mitră, vezi legătura - şi holbându-se spre zeul Sol, călăreau şi în acelaşi timp tăiau beregata unui taur ce avea prins de coaie un scorpion, şi după aia chefuiau de numa' numa'. Ce nu m-am lămurit încă, este că deşi se închinau la Soare, supremul lor şef era pater pateris, adică Saturn.

- Oh. Aşa-zicând, aka ze Black Sun Empire, romanii ăştia.

Eram cu gândul pe lângă, puţin.

- Tu în Berlin te-ai dat cu metro-ul? m-a întrebat Spinul brusc.

- Ha?

M-am panicat puţin. Normal că da. Spinul reia:

- Originea cuvântului metropolă are la bază alte două: mithra plus poleis, adică cetatea de căpătâi, capitala. Metroul ca mijloc de transport îl întâlneşti în metropole, şi nu trebuie să îl confunzi cu termenul vechi grecesc al măsurii, metros. Ca supermarketurile astea noi, lanţul Metro de exemplu, unde îţi pierzi natura şi deci măsura proprie.

- Dă-mi voie să casc puţin, nu te supăra.

Spinul a tăcut, apoi a dispărut subit.

M-am pus la loc în pat, dar inevitabil că somnul îmi sărise în cana de cafea goală. Pe care am umplut-o resemnat, deşi era toiul nopţii.

Poate că nu numai viaţa e o tombolă, ci şi mintea mea, ce se supune parcă prea repede învârtelilor nebănuite ale Spinului. Am de gând să-i explic data viitoare că eu nu pot ţine pasul cu mintea lui.

Ceva vechi noi valuri

Zilele trecute, într-un context filmic urban suprafluid, Spinul mi-a sărit brusc în anturaj cu o bandă de magnetofon şi sfaturi absolut inutile. Cel puţin aşa mi s-a părut pe moment, pentru că mă tot zăpăcea la cap cu un amic de-al lui, ce urma să se producă în casa tiff, adică unde eram noi de fapt.
Rodion GA, o minunăţie a muzicii româneşti!
hm. Recunosc că eram foarte sceptic la recomandările Spinului, dar m-am răzgândit imediat ce omul numit Rodion s-a apucat de show.

Tiffule ce tânăr sunt!

"E ness, cu!" (lapte şi miere, în ţara neliniştii patafizice)

În ultimul timp parcă mi-a pierit glasul. Nu mă pot abţine şi orice automat de cafea întâlnesc, de curiozitate, trebuie să îl probez. Nr.1 rămân cele din Veneţia, care umpleau strada cu aroma lor cappucină.

Mai nou vorbesc şi nu mă aud pe mine însumi.
Şi nu-mi găsesc locul printre locurile nu demult familiare.

M-a interpelat ieri Spinul destul de agresiv. Că de ce nu duc până la capăt ceea ce încep. A găsit pe serverul Netului Trandafirilor o mai veche melodie de-a mea, şi s-a ofuscat că ceva nu sună bine. I-am cerut scuze, am verificat respectiva bucată muzicală - într-adevăr o lăsasem în aer destul de enervant. Dacă nu termin o idee, de exemplu pentru că iau somn pe tastatură, aşa trunchiată rămâne. Spinul mi-a cerut să-i promit că ori mă voi disciplina, ori mă voi lăsa de muzică. Dar mi-am amintit - intenţionat am lăsat-o aşa, pentru că vroiam să fie un loop. Spinul mi-a şuierat distant că nu-i plac lupii. Discuţia era în impas total.
I-am trântit o nucă în perete, zicând că dormitul în timpul postului nu e o contravenţie majoră, atât timp cât nu dai doi bani pe ce se întâmplă în jur, din moment ce nu ai nimic de păzit. În perioada asta mai twisted aşa, totul mi se pare crunt de efemer, atât un spanac cu ochi căprui, servit duminica la amiaza prin insula Paştelui de Robinson Crusoe liderul hippioţilor, cât şi o toccată de Bach ascultată de Vineri Panchistul în plimbare pe sub porţile brandenburgice.
Spinul a zis că presimte o schimbare majoră la mine, pentru că nu mai înţelege nimic. I-am răspuns că şi înţelegerea între oameni e efemeră, şi am râs răutăcios, la care el m-a privit pieziş, şi a pornit patefonul sidefat.
Enescu, bineînţeles. Ca să mă înveţe el minte. Ceva interpretă favorită a Spinului. Eu îl preferam pe Ionesco pe vremuri, dar acum nici el nu mă mai prea încântă. A devenit prea efemer.
Spinul s-a concentrat, a rânit supernervos cu copita imaginaţiei şi cu puterea gândului s-a înfipt în aura mea prin gât, mai în glumă mai în serios. Am rămas uimit de senzaţia subtilă produsă de enervarea lui simbolică. Hm, poate are dreptate, l-am provocat cu tot felul de înţepături. L-am exasperat cu lipsa mea de noimă şi impuls vital. Mă frecam involuntar sub bărbia reală.
Apoi i-am zis că mai bine rămâne el cu standardele enesciene ale muzicii, cu mândria aşa-zis pertinentă şi România din tablourile de demult.
Acum, nimic nu e aici decât să infirme. Tot ce a fost. Şi ce e infirmat, va fi apoi confirmat. Totul curge. Degeaba caută Spinul să mă facă să rămân locului. Trebuie să vin, să plec, să vin iar, să plec iar, şi tot aşa.
De gudbai, i-am propus Spinului spre ascultare ceva Bartok, interpretat tot de Copăcinscaia lui fortissim dragă, şi recomandabil de ascultat iarna la un pocal de tokaji, cu urechea lipită de patefon.
Parcă s-a mai îmbunat, sau poate doar curiozitatea l-a liniştit.
Şi eu acum mai beau încă un ness, că presimt, sau vreau să presimt, sau visez că mă aşteaptă un drum lung.

Zimbrul Trist, Puica Nebănuită & Guligulaca - fabulă din colecţia Spinului

Primăvară. Astenie în stare de trezie.
Oameni la plimbare cu peturile şi miciurile prin păduri, dezastru.

Dar norocul nostru că totul curge. Râul, ramul. Spinul, banul. 

Totul decurge altfel în pădurile din visele mele.

La marginea poienii curgea un râu. Păstrăvii săreau peste pietrele verzui, păsările se uitau la ei în jos, cântând în sus, etc, imaginea o completează fiecare dintre voi.

Un Zimbru Trist stă acana, mai aparte de volburile râului. 

E dimineaţă. Nu se uită ca boul mereu drept înainte, ci zimbrul nostru tocmai ridică privirea: 

"Oare cât va mai ţine ceaţa asta?" se întreabă el agale.

În timp ce privirea zimbrului se ridica spre cerul plumburiu, Puica Nebănuită s-a găsit tocmai atunci să-şi execute saltul matinal spre un nou nivel al vieţii sale spirituale. Privirea proverbial de limpede a Zimbrului Trist (Bison Bonasus Matliae) a fost atrasă inevitabil de saltul spectaculos al Puicii Nebănuite (Hucho Hucho Etcaeterosa), şi totul părea că va degenera într-o luptă a privirilor, pentru că şi Guligulaca a observat toată isprava, chiuind ironic, ascunsă după o jumătate de tufă. 

Necuvântarea fiind darul şi blestemul acestor trei eroi fabulieni, voi spune eu că în următoarele secunde s-a petrecut minunea:

Puica Nebănuită s-a simţit privită şi atunci a ţâşnit din râu spre mal, pe Guligulacă să o răpească. Puica ar fi cel mai aprig răpitor al Carpaţilor, dacă n-ar cam fi pe cale de dispariţie şi ea şi Carpaţii (hahaha ce bună e asta).

Guligulaca (Vivaricus Deea Contemporanaea) şi-a construit rapidamente un tunel-fulger, inaugurat cu mare fast cu 3.1415 pilisecunde înainte ca fălcile Puicii Nebănuite să o sfârtece. 

De supărare că a ratat prada, Puica Nebănuită a decis să migreze în jos, spre bălţile Dunării, la un chef restrâns, organizat de Şalău (Sander Lucioperca)

 Celălalt capăt al tunelului-fulger dădea exact la copitele din faţă ale Zimbrului Trist, care a coborât leneş privirea sa udă. Înainte sus, acuma jos, deja era obosit de atâta privit deosebit. Totuşi plin de mirare aştepta să iasă făptura aceea ciudată de sub covorul de iarbă, din clipă în clipă. 

Guligulaca era cât pe ce să sfârşească strivită de Zimbrul Trist, dar acesta a prevăzut pericolul şi a levitat benevol pentru câteva momente, până Guligulaca impacientă a aflat capătul tunelului-fulger şi a iţit o privire speriată spre Zimbru. Uimirea ei era fără margini: deasupra ei levita un bou!

Acesta, văzând-o pe fiinţa aceea stranie, şi expirându-i mana levitatorie, a izbucnit în râs şi cu ultimele puteri s-a prins de o Liană din Jungla Africană şi a pornit în căutarea unei Vaci Anume, mai tarzană şi babană decât astea din Carpaţi.

Guligulaca a rămas singură în peisaj,

şi încă mai aşteaptă să intraţi la ea în firul epic,

dacă nu cumva mai trăieşte şi azi

Şi v-am zis povestea aşa,

deşi Spinul o sa mă boscorodească iar.