Zimbrul Trist, Puica Nebănuită & Guligulaca - fabulă din colecţia Spinului

Primăvară. Astenie în stare de trezie.
Oameni la plimbare cu peturile şi miciurile prin păduri, dezastru.

Dar norocul nostru că totul curge. Râul, ramul. Spinul, banul. 

Totul decurge altfel în pădurile din visele mele.

La marginea poienii curgea un râu. Păstrăvii săreau peste pietrele verzui, păsările se uitau la ei în jos, cântând în sus, etc, imaginea o completează fiecare dintre voi.

Un Zimbru Trist stă acana, mai aparte de volburile râului. 

E dimineaţă. Nu se uită ca boul mereu drept înainte, ci zimbrul nostru tocmai ridică privirea: 

"Oare cât va mai ţine ceaţa asta?" se întreabă el agale.

În timp ce privirea zimbrului se ridica spre cerul plumburiu, Puica Nebănuită s-a găsit tocmai atunci să-şi execute saltul matinal spre un nou nivel al vieţii sale spirituale. Privirea proverbial de limpede a Zimbrului Trist (Bison Bonasus Matliae) a fost atrasă inevitabil de saltul spectaculos al Puicii Nebănuite (Hucho Hucho Etcaeterosa), şi totul părea că va degenera într-o luptă a privirilor, pentru că şi Guligulaca a observat toată isprava, chiuind ironic, ascunsă după o jumătate de tufă. 

Necuvântarea fiind darul şi blestemul acestor trei eroi fabulieni, voi spune eu că în următoarele secunde s-a petrecut minunea:

Puica Nebănuită s-a simţit privită şi atunci a ţâşnit din râu spre mal, pe Guligulacă să o răpească. Puica ar fi cel mai aprig răpitor al Carpaţilor, dacă n-ar cam fi pe cale de dispariţie şi ea şi Carpaţii (hahaha ce bună e asta).

Guligulaca (Vivaricus Deea Contemporanaea) şi-a construit rapidamente un tunel-fulger, inaugurat cu mare fast cu 3.1415 pilisecunde înainte ca fălcile Puicii Nebănuite să o sfârtece. 

De supărare că a ratat prada, Puica Nebănuită a decis să migreze în jos, spre bălţile Dunării, la un chef restrâns, organizat de Şalău (Sander Lucioperca)

 Celălalt capăt al tunelului-fulger dădea exact la copitele din faţă ale Zimbrului Trist, care a coborât leneş privirea sa udă. Înainte sus, acuma jos, deja era obosit de atâta privit deosebit. Totuşi plin de mirare aştepta să iasă făptura aceea ciudată de sub covorul de iarbă, din clipă în clipă. 

Guligulaca era cât pe ce să sfârşească strivită de Zimbrul Trist, dar acesta a prevăzut pericolul şi a levitat benevol pentru câteva momente, până Guligulaca impacientă a aflat capătul tunelului-fulger şi a iţit o privire speriată spre Zimbru. Uimirea ei era fără margini: deasupra ei levita un bou!

Acesta, văzând-o pe fiinţa aceea stranie, şi expirându-i mana levitatorie, a izbucnit în râs şi cu ultimele puteri s-a prins de o Liană din Jungla Africană şi a pornit în căutarea unei Vaci Anume, mai tarzană şi babană decât astea din Carpaţi.

Guligulaca a rămas singură în peisaj,

şi încă mai aşteaptă să intraţi la ea în firul epic,

dacă nu cumva mai trăieşte şi azi

Şi v-am zis povestea aşa,

deşi Spinul o sa mă boscorodească iar.