In illo tempore

Ultimele zile ale iernii se scurg incredibil de încet.
Cu grijă mare, voi scrie totuşi aici că Spinul mi-a încuiat pana de şoim turcoaz cu care scriam, într-un loc neştiut. Când tastez pierd deliciul caligrafiei, şi parcă toate cuvintele îmi sunt lipsite de noimă. Scriu cu un fel de greaţă inefabilă, existenţialistă de-a stângul. Ca pedeapsă pentru lezarea adusă existenţei sale magnifice, Spinul mi-a impus o plimbare prin propria mea pădure temporală, aka viaţă, doar-doar mi-oi revizui atitudinea faţă de fiinţele naturii - în general - nu doar faţă de Spin.

Aparent fără legătură, ieri pe zidul cărţii mele cu feţe, am primit de la un prieten o poză. Pe care nu o pot pune aici pentru că nu merge nu ştiu de ce tot apare o căsuţă cum că e material senzitiv şi insecur, dar voi insista mâine aproximativ la aceaşi oră. Am dreptul ăsta, doar am discutat cu amicul meu şi e de acord. Doar eu apar în poză. Ce altceva în afară de copy-paste, print screen, edit & insert image, să fac? Anyway.

Atât a aşteptat Spinul. Mi-a scris azi la prima oră un mail în care radia de satisfacţie. Avea dovada cum că eu sunt un om cu prea multe feţe, că îl tratez cu standarde cvadruple, multiple chiar, şi că prietenia dintre noi tocmai de aceea este în impas, pentru că el nu poate şti cu cine are de-a face de fapt. Ar trebui să mă decid asupra unui singur fel de a fi, ceea ce se va răsfrânge şi în felul cum arăt. Concluzia lui este că nu mă poate învăţa nimic, pentru că sunt un arogant, un amărât de autodidact, şi îl tratez pe maestrul meu ca pe o legumă.
Hm.
Recunosc că problema pusă de Spin m-a bulversat puţin, deoarece ştiu că pot trăi în prea multe feluri aceeaşi clipă. Privind oarecum dinafară  poza cu ipostazele mele, am putut vedea schimbările ce au trecut prin mine de-a lungul a câtorva ani, fără a le fi simţit dinăuntru. Dar eu am fost eu, mereu. Nu văd unde e problema.
Şi cine poate opri timpul? În timp, oricine se schimbă. Nu mi-e stres de asta.
Nu pot avea regrete că am ajuns unde am ajuns (nicăieri, poate, dar asta rămâne între noi).
Spinul nu mă sâcâie decât de câteva luni, eu am încercat să-i fiu mereu alături, pe bune, dar se pare că iar e puţin razna.
E vremea curăţirii grădinilor, când se dă foc miriştilor, şi poate de aceea Spinul e atât de turbat, că simte cum îşi va pierde o grămadă de rubedenii. Totul trece, nu-i aşa?
Eu voi aştepta cuminte debutul noului ciclu al Naturii, că doar ce să şi fac.