În ultimul timp parcă mi-a pierit glasul. Nu mă pot abţine şi orice automat de cafea întâlnesc, de curiozitate, trebuie să îl probez. Nr.1 rămân cele din Veneţia, care umpleau strada cu aroma lor cappucină.
Mai nou vorbesc şi nu mă aud pe mine însumi.
Şi nu-mi găsesc locul printre locurile nu demult familiare.
M-a interpelat ieri Spinul destul de agresiv. Că de ce nu duc până la capăt ceea ce încep. A găsit pe serverul Netului Trandafirilor o mai veche melodie de-a mea, şi s-a ofuscat că ceva nu sună bine. I-am cerut scuze, am verificat respectiva bucată muzicală - într-adevăr o lăsasem în aer destul de enervant. Dacă nu termin o idee, de exemplu pentru că iau somn pe tastatură, aşa trunchiată rămâne. Spinul mi-a cerut să-i promit că ori mă voi disciplina, ori mă voi lăsa de muzică. Dar mi-am amintit - intenţionat am lăsat-o aşa, pentru că vroiam să fie un loop. Spinul mi-a şuierat distant că nu-i plac lupii. Discuţia era în impas total.
I-am trântit o nucă în perete, zicând că dormitul în timpul postului nu e o contravenţie majoră, atât timp cât nu dai doi bani pe ce se întâmplă în jur, din moment ce nu ai nimic de păzit. În perioada asta mai twisted aşa, totul mi se pare crunt de efemer, atât un spanac cu ochi căprui, servit duminica la amiaza prin insula Paştelui de Robinson Crusoe liderul hippioţilor, cât şi o toccată de Bach ascultată de Vineri Panchistul în plimbare pe sub porţile brandenburgice.
Spinul a zis că presimte o schimbare majoră la mine, pentru că nu mai înţelege nimic. I-am răspuns că şi înţelegerea între oameni e efemeră, şi am râs răutăcios, la care el m-a privit pieziş, şi a pornit patefonul sidefat.
Enescu, bineînţeles. Ca să mă înveţe el minte. Ceva interpretă favorită a Spinului. Eu îl preferam pe Ionesco pe vremuri, dar acum nici el nu mă mai prea încântă. A devenit prea efemer.
Spinul s-a concentrat, a rânit supernervos cu copita imaginaţiei şi cu puterea gândului s-a înfipt în aura mea prin gât, mai în glumă mai în serios. Am rămas uimit de senzaţia subtilă produsă de enervarea lui simbolică. Hm, poate are dreptate, l-am provocat cu tot felul de înţepături. L-am exasperat cu lipsa mea de noimă şi impuls vital. Mă frecam involuntar sub bărbia reală.
Apoi i-am zis că mai bine rămâne el cu standardele enesciene ale muzicii, cu mândria aşa-zis pertinentă şi România din tablourile de demult.
Acum, nimic nu e aici decât să infirme. Tot ce a fost. Şi ce e infirmat, va fi apoi confirmat. Totul curge. Degeaba caută Spinul să mă facă să rămân locului. Trebuie să vin, să plec, să vin iar, să plec iar, şi tot aşa.
De gudbai, i-am propus Spinului spre ascultare ceva Bartok, interpretat tot de Copăcinscaia lui fortissim dragă, şi recomandabil de ascultat iarna la un pocal de tokaji, cu urechea lipită de patefon.
Parcă s-a mai îmbunat, sau poate doar curiozitatea l-a liniştit.
Şi eu acum mai beau încă un ness, că presimt, sau vreau să presimt, sau visez că mă aşteaptă un drum lung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu