Burdihan und Bubanbarba

Noaptea asta a trecut Spinul pe lângă somnul meu adânc. Când m-am trezit, am văzut că mi-a lăsat pe etajeră un text.

Au fost odată ca niciodată sau ca întotdeauna doi conducători de popoare foarte diferite unul de altul, dar învecinate unul cu altul. În esenţă, traiul celor două popoare nu se deosebea prea mult: agricultură la sat, industrie la oraş, cultură în cărţi necitite, internet şi noi conexiuni pentru tinerii şi tinerele din blocuri, mâncare sintetică pentru toată lumea, etc.

Burdihan, om dintr-o bucată şi lider al poporului său, care popor se mândrea în faţa istoriei cu inventarea poftei sănătoase de mâncare nesănătoasă şi a ignoranţei stomacului plin, a decis, printr-o hotărâre de moment şi irevocabilă, că monismul trebuie impus în orice aspect al existenţei, ca garanţie a unităţii şi perpetuării neamului. Astfel orice dualism a fost scos printr-o lungă bulă organică şi sonoră, în afara legii. Firile bipolare, apaticii şi mofturoşii din punct de vedere gastronomic, cei care aveau dubii, ezitări şi angoase existenţiale, au început să plece. Unii au fost ajutaţi să se decidă, restul fiind expatriaţi. 
Aşa s-a instaurat pur şi simplu ordinea, turiştii fiind în sfârşit atraşi de faimoasele sărbători câmpeneşti şi atmosfera bucolică din ţara lui Burdihan, de paradisul acesta de negăsit altundeva pe Pământ.

În schimb, imperiul lui Bubanbarba era format din două teritorii cu populaţii complementare. Unii produceau cai, ceilalţi căruţe. Unii duceau, ceilalţi aduceau. Unii au compus începutul imnului naţional, ceilalţi continuarea - iar desigur Bubanbarba cele două variante de final, fiind privilegiul său excepţional. Imperiul lui Bubanbarba era prea învecinat cu ţara lui Burdihan şi din păcate era organizat pe total alte principii filosofice. Dualismul funciar şi teritorial se răsfrângea în însuşi numele conducătorului, care de curând decretase imperativul amestecului demografic. Adică, în orice judeţ din cele două teritorii ale imperiului, bubanii şi barbii trebuiau să fie distribuiţi perfect omogen, dar să îşi păstreze identitatea comunitară originară. 
Într-o dimineaţă Bubanbarba a visat cum imperiul său se cristalizează într-o formă amorfă, bubanii şi barbii definindu-şi noi elemente culturale comune şi fraternizând într-o unică naţiune, cu alt nume. Bubanbarba s-a trezit din coşmar, întrebându-se oare ce nume scanda în vis poporul său răzvrătit. Astfel, de frică a ajuns să dea decretul amestecului demografic. 
Populaţia nu prea avea chef de strămutat acareturi, şi unii chiar au scris pe blogurile lor erezii mici şi mărunte: de fapt cele două popoare ale imperiului lui Bubanbarba sunt identice, şi diferenţele nu sunt decât provocări ale vieţii pentru aflarea adevăratei esenţe umane. Unii au declarat în ziarele de scandal că preferă să îşi preschimbe la primărie B-itatea (din bubani să devină barbi, sau viceversa) decât să-şi abandoneze bunicii pe paturile de moarte. 
Bubanbarba stătea de câteva zile şi se scărpina după urechi, aşteptând cu nerăbdare ca Trupele de Lămurire a Poporului (TLP-iştii) să intre în acţiune. Dar consilierul de servicii inteligente, astroinginerul Galant Pedant, a venit în ultima clipă cu o soluţie documentată pe mare grabă şi în şi mai mare secret: toţi cei care se vor împotrivi planului de dualizare perfectă a patriei, să fie trimişi în vecini, în ţara lui Burdihan. 
Ca turişti, pentru început.

             

Aici se opreşte textul?
Păi şi ce s-a mai întâmplat după, Spinule??
Am completat eu, în gând:
...şi au trăit până la adânci bătrâneţi!