Valuri Potrivite

Am ajuns înapoi de la mare. Am stat doar o zi.
Canonul autoimpus la pornire: tutun & apă. Normal că drumul până acolo mi s-a părut infernal. După o nesfârşită serie de aventuri autostopistico-mioritice şi gânduri intense, briza dimineţii m-a învăluit pe plaja goală, oferindu-mi ca răsplată liniştea atât de necesară. Motivul pentru care am bătut 24 de ore de drum a fost clar: să ascult valurile. Nu ca pe vremuri, cu toate motoarele spre exces.

Deci aşa, cuminte la malul mării, purtat de infinita melopee ce iradia din linia orizontului. Vama nu mai e, dar marea a rămas. Undeva periferic, dintre amintirile de peste ani, s-a născut gândul că mai bine ne-am face cu toţii ocnaioţi, măcar e mai aproape şi poate ar fi un trend mai bun.
Ei bine, nu am avut parte de linişte prea multă. Mergeam zâmbăreţ şi desculţ pe aleea principală să-mi cumpăr hamsii, şi ţac îmi intră un ghimpe în călcâiul drept. M-am enervat destul de tare, pentru că abia mai puteam călca. Am strigat în gând cea mai turbată înjurătură, şi imediat al doilea gând m-a lovit. Trebuie să mă întorc acasă, fără motiv aparent. Mi-am dat eu seama că aici e lucrătura Spinului, şi după ce am terminat toţi ochii hamsiilor mi-am verificat mailul la o bere pe terasă la Stuf. Dincolo de mulţumirile pentru laptopul cu alune de pădure, Spinul mi-a scris că s-a interesat el pentru mine, şi weekendul ăsta am oportunitatea să joc puţin teatru medieval pe la Sibiu. Astfel mi-am adunat minunatul cort şi după o baie teribilă, am părăsit marea, cu gândul că voi reveni curând. Spinul nu greşeşte, mizez pe intuiţia lui.

Laptop cu Alune de Padure

Vara este un anotimp al dorinţei. 

 Spinul şi-a dorit foarte mult un laptop mai modern. I-am oferit unul.

 Spinul s-a apucat să mă spioneze, maram ca să-şi probeze webcamul

Cu Spinul la pachet

Nu v-am spus cum s-a terminat totul acolo la munte la Duruşa. 

Când a venit momentul să plecăm, nu ştiam cum voi proceda cu Spinul. Nu e stilul meu salut-salut şi gata. Mă tot perpeleam, mai căutam un cui prin iarbă - nu era cortul meu, trebuia să am grijă mare cu tot felul de obekte, erau pe inventar. După ce am împachetat tot, m-am târât încet, cu limba aproape de pământ, spre o ultimă convorbire cu Spinul. Ştia tot ce am pe suflet, vroiam să-i mulţumesc pentru că mi-a ridicat moralul cu aşa o poveste nostimă şi palpitantă, dar m-a repezit repede-repede la marea repezeală:

- Hai rupe-mă de aici, bagă-mă în rucsac la fătuca asta - ce-ai rămas aşa tablou? - nu acolo, în buzunarul de sus, ăla cu Diidălu', aicea, da.

I-am dat drumul înăuntru, încă mai bolborosea el ceva, şi am privit-o pe Tănăsikă, să văd dacă şi-a dat seama ce am făcut. Oricum era de ceva vreme intrigată de purtarea mea. Cum să-i explic că Spinul îmi vorbeşte, şi noi i-am construit net, şi că eu am mare nevoie pe viitor de un prieten bun şi dur, ca el?        

Am mers la ocazie, şi ne-a prins noaptea nu prea departe de unde plecasem. Am campat într-o pădurice pe la Ileanda, şi eu eram nerăbdător să verific ce mai face Spinul, dacă are aer, sau nevoie de ceva. După ce a adormit Tănăsika, am deschis tiptil buzunarul, şi Spinul zâmbea complice. Deci poate şti ce gândesc, indiferent unde îl voi pune. Niiice. 

- Vei dormi cu o ureche trează, pentru că eu mă simt acum rupt puţin de locul meu natal şi mai am ceva să îţi spun. 

(M-am pus la somn, în timp ce prin urechea rămasă vigilă Spinul îmi picura povestea sa incredibilă)

La câtva timp după ieşirea din spital, mi-am revenit, dar parcă niciodată complet. În jurul meu oamenii îşi organizau viaţa în tranziţie, cu singurul lucru neschimbat: alcoolul. Evitam să socializez, nu făceam nimic de fapt. Eram o stafie, şi am ajuns până acolo încât aş fi făcut orice, doar să o mai văd pentru o clipă pe Mayimuri. Cu cât trecea vremea, mă adânceam în tot felul de esoterisme, totuşi eram un pionier la noi. Vecinii m-au luat la ochi, mai ales când a fost scandalul ăla cu misa. Dar ce contează este că treptat am ajuns să simt prezenţa neveste-mii ca singurul lucru palpabil ce îmi dădea un rost. Era acolo, în sufletul meu, vie. Nu plecase, sau revenise. Nu puteam spune nimănui ce trăiesc, dată fiind şi excursia pe la psihiatrie. A fost foarte dificil să mă mai las dus de impulsul fericirii care iată sălăşluia încă în mine, producând extazul fericirii de-a fi fericit, etc...

Dar nu aveam linişte. Oscilam prea tare, cumva se relua povestea. Visam din nou la copilul nostru, dar nu scoteam un cuvânt. Mayimuri însă se afla în orice cotlon al fiinţei mele. Şi într-o dimineaţă mi-a oferit soluţia:   "- Ia du-te până la farmacie şi cere nişte medicamente, zi-i  la tanti Geta că mâinile şi capul lu' bunicul tremură prea tare şi de aia nu poate veni el cu reţeta. Ia cu două căni de apă toate pastiluţele alea."  

Am mers la farmacie, am zis placa, am primit trei cutii, parcă eram teleghidat spre tărâmul fericirii. Urma ceva nou, după ani de rutină a depresiei. O voi regăsi pe Mayimuri a mea, eram maximal impacient, cum am văzut că ai formulat tu undeva pe aici. Nu puteam să nu fac tot ce-mi va dicta ea.

Am ajuns acasă, am luat medicamentele alea. Aşteptam. Am pus la boxe ceva High Tone, apoi tot Nevermind-ul, din nostalgie. Nu se întâmpla nimic, dar mai grav, Mayimuri dispăruse. Aveam o senzaţie bizară, de gol eliberator. M-am speriat că voi uita cine e iubita mea, cine sunt, ce înseamnă "sunt". Vârtejul dinăuntrul meu, cu care mă născusem, căpăta proporţii cosmice. Mă obişnuisem cu infernalul fundal sonor al dorinţelor umane. Planetele scrâşneau în capul meu, Venus se freca de muntele-baston de pe Marte, disperată după sex în sfârşit liber, Saturn bubuia Universul constant la 120 bpm, din timpane mi se scurgeau broaşte sulfuroase iar Luna biciuia Soarele drept pedeapsă pentru toate victimele feminismului mondial. Eram închis într-o sferă, eram parmenidiana unitate a gândului şi heraclitica devenire a nebuniei. Nu eram lumină sau întuneric, nu-mi mai trebuia nimic, îmi trebuia tot nimicul, totul fiind vanitate, lumea o iluzie, viaţa adevărată o trezire întru moarte, o trecere din acest nimic spre alt nimic şi invers. Nu merită să-ţi mai vorbesc despre totul-nimic, pentru că ai parte de el dar nu ştiai până acum, iar eu nu mai sunt decât un maestru decăzut. 

Aşa am ajuns Spin.

(atunci, pentru câteva zile am lăsat ţepanul neatins, speriat puţin de amploarea pe care o capătă confesiunile lui, şi nu ştiam exact cum va fi prietenia noastră. El poate controla de acolo din buzunar totul, chiar şi activitatea pe blogul ăsta, ceea ce nu îmi lasă prea mare libertate. Fiind vară, voi pleca în concediu curând şi clar că nu am nevoie de tulburările metafizice ale unui nebun. Le am pe ale mele, şi de la toate voi lua o pauză. Sper să nu mă urmărească pe plajă cu gânduri de felul acestora, eu fiind un mare badmintonist pe nisipuri mişcătoare)

Amintiri din viaţa Spinului

Oare v-am spus ieri, că în dimineaţa aceea cruntă de la Duruşa, când m-am ridicat de lângă cort şi nu puteam bea nici măcar apă, pentru că stomacul meu confuz o azvârlea rapid afară crezând că e horincă? Am verificat acum, nu v-am spus. Dar v-am spus că apoi m-am împleticit până la Netul Trandafirilor, şi m-am tolănit în soare, lângă Spin.
Era sâmbătă, toţi dormeau. Eu nu aveam decât o întrebare în cap: "de ce?"
- Cum adică, "de ce?", m-a întrebat Spinul.
- De ce trebuie să fie atât de frumos în clipele de beţie, şi atât de urât după?
- Îţi mai aduci aminte ce ai făcut aseară?
- Mmm...nu!
- Foarte rău.
- Hai mă Spine, că nu am chef iar de "Povestirile Românilor", volumul 14.
- Treaba ta, dar ascultă aici, că eu am fost mai ceva la viaţa mea.

(iată povestea Spinului aşa cum mi-o mai amintesc, dat fiind că nu aveam toţi creierii la mine)

Uită-te atent la mine. Ce vezi? O tufă, un spin destul de mic, în comparaţie cu alţii de pe aici, nu?
Dar eu nu am fost aşa mereu. Am ajuns aşa pentru că nu am ştiut să ascult. Îmi amintesc, de exemplu, prin anii '90 eram disc-jokey la singura discotecă din Baia Mare. Veneau tinerii pentru că nu prea aveau de ales. La început se distrau pe muzica ce o puneam de pe casete audio - Abba, Modern Talking, Madness, Faith No More, CC Catch, de astea faine pe atunci. Dar finalul party-urilor era mereu acelaşi. Feciorii beau de stingeau, după care se băteau pentru fete, iar fetele se prefăceau că nu le place de ei. Şi poliţia îi trimitea pe toţi acasă până weekendul următor. De la bun început eu am înţeles că nu voi putea fi ca ei. Îmi doream să ies din lumea aceea precară, visam la o fată curată la suflet, bună şi frumoasă. După câţiva ani de job, cum se zice azi, iaca apare şi visul meu, întruchipat pe neaşteptate! Era joi seara, toamna. Nu era aproape nimeni în discotecă, eu mă concentram să pun etichete pe noile casete. În momentul respectiv, tocmai găsisem un remix de la Snap, "The Power of Bhangra". Le repetam pe cele care îmi plăceau, şi mă pomenesc că vine îngereaua direct la mine la pupitru.
- Băiatu'...cum se numeşte piesa?
- The Power of Bhangra.
- Ce-i aia? 
- Nu ştii tu, degeaba îţi explic.
- Ba oi şti dacă îmi spui.
- Hm. Tre' să plec până la magazinu' lu' Iosif să-mi iau Snagov, şi când vin înapoi îţi zic.

Îţi imaginezi acum, măi băiete, în ce situaţie m-am băgat? Pe atunci, era cred 1993, nu exista Internet în România, şi nici mobile, ca să sun un prieten. De unde puteam eu să aflu ce e aia "Bhangra"? Că le mai rupeam pe engleză, şi m-am prins că e vorba de puterea lu' Bhangra ăsta, ce-o fi. Şi era mândria mea la mijloc, plus viitorul Universului. Trebuia neapărat să fac cumva să ştiu ce înseamnă Bhangra.
M-am dus precipitat după ţigări, şi de teamă să nu pierd contactul cu divinitatea rămasă singură la discotecă, am decis să inventez eu ceva. Când ajung, fata mă privea nu-ştiu-cumva-de-nu-voi-uita-niciodată:
- No, băiatu', îmi zici ce înseamnă piesa? 
- The power înseamnă putere, iar Bhangra înseamnă dans. Deci piesa e despre puterea dansului.
- Minţi.
- De unde ştii tu că mint, dacă nu ştii?
- Se vede pe ochii tăi că îţi place de mine şi de aia ai inventat. Nu ai de unde să ştii. De unde eşti, cum te cheamă?

Eram pus la punct, numai mama mai avea darul ăsta. Am capitulat.
- Mă cheamă Andrei, dar mi se zice Spinu'. Sunt din Duruşa. Uite, recunosc că am inventat. Ai dreptate. Da' tu de unde eşti?
- Din Baia Mare, mama e româncă şi tata e din India, are un cabinet ginecologic aici. Mă cheamă Mayimuri, şi dacă vrei să ştii Bhangra este o formă de dans din regiunea Punjab, din India, de unde e tata.

Paf.
Nici acum nu înţeleg cum de a fost posibil, dar în 4 luni ne-am căsătorit, am făcut nuntă numai la sfat, fără rubedenii şi alte complicaţii între naţiuni. Ai mei nu au fost de acord cu nunta, pentru că ea era străină. La început au zis că nu e bine că e ţigancă, apoi că e mai rău că e străină de neam şi locuri. Să ştii, era mai greu atunci.   
Dansul ne-a legat şi ne-a deschis o grămadă de porţi şi portale. Cânta într-un fel cum nu îţi voi putea descrie. Am început de dragul ei să studiez jumătatea de lume pe care o purta înăuntru. Nu m-am convertit la hinduism, dar nici mult nu mai aveam. Mă angajasem şofer pe furgonetă, duceam toată ziua de colo colo medicamente prin ţară. După un timp, era prin 1996, eu vroiam să avem un copil, dar Mayimuri îmi replica mereu că un copil va veni când vrea el să vină, nu când dorim noi. Aşa că am mai aşteptat. Dar nu puteam sta locului, eram tare frustrat. Am început să beau. Tata ne aducea mereu horincă, aveam în pivniţă provizii care teoretic ne-ar fi ajuns pe câţiva ani, la ritmul de un ştampăl pe zi înainte de prânz. După ce am terminat horinca de la tata, am început să ies prin oraş, cu vechii mei prieteni precari. Nevastă-mea nu a apucat să proceseze rapiditatea cu care soţul ei devenise alcoolic. Beam şi când conduceam, aveam o nerăbdare incredibilă. Îţi dai cu seamă că nici nu mai era vorba de făcut copil. Şi totul părea înainte atât de uşor pentru mine. Deşi nu aveam multe, aveam puterea de a ne simţi fericiţi. Până la faza cu aşteptatul copilului. Am fost slab şi nu am ştiut să continui, decât in the most spiritual romanian way, vorba aia, dă-i pe gât. Cred că din cauza muzicii am început să o iau razna. Dansurile noastre dragi de fiecare zi îmi deveniseră insuportabile. Într-o zi s-a produs ruptura. Am mers la magazinul "Muzica" din centru, şi am cumpărat o casetă cu o copertă cu un copil gol, scufundat în apă. Trupa se numea Nirvana, iar albumul Nevermind.
Am ajuns acasă şi la boxele pe care eu le-am făcut cu mâna mea, am dat la maxim: "Love Myself, better than you, I know it's wrong, what should I do...I'm on a plain"...
Vecinii s-au speriat, au chemat poliţia. Le-am deschis total rangă, şi le-am zis că vreau un copil şi să se ducă la naiba cu legile lor că nu-mi pot face nimic, să mă lase în pace. Am închis şi când a început "Territorial Pissings" am început să sparg totul în casă, în afara boxelor care duduiau. Pe melodia "Ceva în Cale", mi se părea că nu mai era nimic de fărâmiţat decăt mutra iubitei mele care mă privea îngrozită. Nu vedeam nimic în jur de furie, nu îmi amintesc restul, nu ştiu când am adormit.
Când m-am trezit, Mayimuri nicăieri. După vreo câteva zile, în care am zăcut şocat şi chinuindu-mă să îmi amintesc câte ceva, singur în casa distrusă, m-am înfiinţat la uşa părinţilor ei. Mi-a deschis tatăl ei. Şi acum parcă văd: cu zâmbetul pe buze, mi-a spus că îmi taie gâtul dacă mă mai vede încă o dată.

Paf.   

De la vecinele lui soacră-mea am aflat că Mayimuri a plecat în India. Nu am mai văzut-o de atunci. Cu tatăl ei m-am mai văzut după câteva luni la spital la Cluj, eu fiind internat la secţia de psihiatrie. Mi-a făcut o scurtă vizită, dar nu am putut afla mai multe despre nevastă-mea pentru că nu înţelegeam limba indiană. Era tare nervos pe mine, sărea să mă bată imediat ce scoteam un cuvânt.
Când am ieşit din spital, îmi aminteam vag viaţa mea dinainte. După câteva luni, am reuşit să pun cap la cap amintirile: fusesem internat pentru că eram convins că îmi ucisesem nevasta, şi nici eu nu prea vroiam să rămân prea mult în zonă. Ai mei erau disperaţi, nu făceam nimic decât să ascult "Ceva în Cale"  

Aşa că, băiete, eu îţi spun doar că nu ai idee cât de multe se pot întâmpla oamenilor când beu prea mult. Învaţă măsura. Altfel vei pierde tot ce ai. E o lege asta. Aroganţa de a nu ţine cont de legea asta costă mai mult decât bucuria de a nu avea nimic. O ştiu şi pe aia, dar gata, hai du-te acum, lasă-mă să intru pe facewood. 

(m-am uitat neutru la Spin, dar eram tare răvăşit de cele câteva similitudini dintre povestea lui şi viaţa mea. Nu am avut intensităţile lui, nici nevastă, nici nu ştiu dacă vreau copil, dar am simţit nerăbdarea de a bea tot alcoolul din lume...ca balena pe nisip. Şi eu care credeam că sunt unic! M-am ridicat şi am plecat tăcut, fără să îmi spun, ca deobicei în asemenea stare, că nu voi mai bea niciodată. Trebuie doar să învăţ măsura)

Duruşa - La Netul Sălbatic

După cum era de aşteptat, Spinul a reacţionat. A aflat că vreau să pun nişte poze pe blogul lui, şi imediat s-a apucat să-mi dicteze care anume, cu explicaţii mai de bunic sâcâit aşa, dar m-a asigurat că el nu poate greşi. Acum îmi dau seama că habar nu am ce vârstă ar putea avea, dar judecând după mărime, ar trebui să fie destul de tânăr, spre în floarea vîrstei. Am văzut prin zonă şi spini maturi, mult mai periculoşi. 

Aici sunt eu cu piciorul pe hârleţ, urmând riguros instrucţiunile. Am desprins cu grijă iarba din dreptunghiul unde va fi Tastaruta Laktopului. Am adus pietrele acelea pentru taste, şi tocmai urmează să facem groapa pentru stâlpii ecranului.
Spinul este deja aşezat la tastarută, undeva în dreapta pietrelor, şi stă la taifas cu un alt spin, mult mai bătrân, venit să se mire - mai acana, sus în stânga. Simt că totul va fi minunat.
Pentru a duce la bun sfârşit lucrarea, desigur că am avut nevoie de ajutor, Tănăsika dovedindu-se indispensabilă în acele momente.

 
Spinul imediat m-a luat la întrebări, că cine e fata, de unde şi ce gânduri are, ce face cu piatra în mână, trala lala, mă rog, întrebări ca la ţară, dar s-a convins singur că va merge treaba mult mai rapid decât dacă stă numai după moşmondeala mea ideatică. Aşadar fiind noi o ekipă minunată, am reuşit să îl pestemulţumim pe Spin, după câteva ore de lucru. Am avut şi mare noroc, cu o seară înainte am aflat ce anume e aia landart, şi mare parte din avântul nostru se datorează expunerii profului de la faculta de arte din Cluj. Eram pe flashul artei de teren, şi Spinul a început să se laude la vecini că în sfîrşit ideea lui se concretizează. "V-am zis eu că îmi deschid net acia", le tot turna la spinii din jur. Se va lăsa în curând de înţepat pentru că de acum trebuie să aibă grijă de netcafe-ul ăsta de-l construieşte băietu&fata de la oraş.

Prin bunăvoinţa mărăcineanului nostru prieten, am amenajat şi un loc de stat pentru omul care doreşte să acceseze pădurea alături de Spin. Dacă vii la Netul Trandafirilor, te aşezi comod între cei doi butuci, lângă maestrul de ceremonie, care va fi mereu acolo, şi înveţi să foloseşti tastaruta. Numeric vorbind, nu pare dificil, dar odată intrat pe Facewood, totul devine posibil. Eu am avut bucuria şi onoarea să intru pe site, şi chiar merită. Am stat câteva ore, până s-a făcut noapte. Deocamdată programul nu e non-stop.

Da, şi Tănăsika primeşte poză!
După ce ne-am mai tras sufletul puţin, am observat că ceilalţi spini ne-au zgâriat, plini de invidie, pe gambe.
Dar taifasul le mergea strună, totul
era într-adevăr minunat.
Spinul a început să îşi
depene amintiri, deci totuşi are ceva ani. Uitându-se la mâinile destoinice ale fetei, mi-a cerut să le fac neapărat o poză, să aibă o amintire.
Zis şi făcut, Tănăsika dezlănţuindu-şi nautiluşii.

Spinul a ţinut să îmi sublinieze că nu orice om poate veni la Netul Trandafirilor. Astfel noi am avut parte de această onoare pentru că se vede pe noi că suntem oameni cu care pădurea se poate înţelege. Eu eram cam impacient în interior, pentru că spre seară se prefigura un party fain şi se cuvenea sărbătorită oficial deschiderea primului netcafe dotat cu laptop 100% natural, şi cu acces gratuit la pădurelnicie, ce mai,  massive facewood, dar presimţeam că ceva nu va fi chiar cum îmi planificasem. Am început să mă cunosc.

Singura mea problemă era mult prea previzibilul necunoscut al beţiei, tabula rasa pe care va trebui să o înfrunt atunci când mă voi trezi dimineaţă, după o noapte de horincuială. Am avut o tentativă timidă de a refuza primul pahar de plastic, plin-ochi cu distilat curat din pruna locului, pahar pe care mi l-a oferit o statuie înfăţişând un om de neclintit. După alte două pahare plus muzichia potrivită la ţanc, dionisiacul din mine şi-a cerut dreptul la exacerbare. A doua zi dimineaţă, m-am ridicat cu greu de lângă cort şi m-am dus la net la Spin. Corzile vocale îmi erau scufundate în stomac, într-o coastă presimţeam geneza chinuită a unei alte Eve, iar sufletul meu avea o singură întrebare (vezi foto stânga)     

The Unexpected Outroducing of a Magnificent Spin

Vara aceasta, pe preţiosul şi gingaşul Spin l-a luat decizia de a nu mai frecventa locuri populate, cum ar fi marile festivaluri, micile cluburi, bairamuri private etc. Nu din cauza agorafobiei, şi nici a altruismului de gen "mă bucur că vă simţiţi bine fără mine".
Ceva s-a petrecut în capul Spinului, asta e cert. Nu a vrut să-mi spună detalii, deocamdată. În supratrecut el a avut o grămadă de aventuri alături de prietenii şi duşmanii săi, dar ACUM, Spinul nu mai prea poate fi sufletul petrecerilor din pădure, nici măcar o prezenţă comodă. În ciuda aparenţelor care ne înfăţişează aceeaşi fire bonspină, deschisă spre tălpile oamenilor, de fapt avem de-a face cu exact inversul acestor aparenţe. De exemplu, dacă "i se dă" să-i pice-n cap spirtoase, Spinul nu se va putea abţine să nu împungă totul în jur cu coarnele sale turcoaz - dacă încercaţi să vă imaginaţi asta acum, o faceţi pe cont propriu. Trebuie doar să vă avertizez că, cel putin pentru mine, e contagios felul spinului de a fi rău.

Dar asta e o altă discuţie.
Haideţi mai bine să o luăm cumva cu începutul.
Să vedem cum a ajuns Spinul să îşi trântească blog. Cu ajutorul meu, claro que si.
În primul rând, el a venit la mine şi m-a rugat să îl ajut cu privire la câteva aspecte conceptuale, logistico-literare, dar mai ales aprozare. adicătelea, nu el a venit, ci mi-a intrat subtil în talpă, prin adidas, când priveam siderat pădurea pe Poduţul de la Duruşa. După câteva picături de sânge&lacrimi, ne-am înţeles: dacă eu îl ajut să îşi facă blog pe o perioadă nedeterminată, el îmi va deschide puţin uşile pădurilor de pe acolo. Şi uite aşa ne-am împrietenit la catarambă, am început să ne tragem fain de şireturile mele, chiar dacă pe moment m-am simţit cam freiherr. Păi cum, eu să pierd o grămadă de timp şi nervi pe net, pe lektop acia, în schimbul unor pseudo-sfaturi, vorbe cam idealistico-aiuristice, să o zic pe aia dreaptă? Dar nu îl pot refuza pe noul meu amic din talpă, face parte din mine oarecum. Astfel m-am trezit în situaţiunea aceasta bizară.
Planurile Spinului sunt foarte încâlcite, abia dacă am reuşit să realizez o miime din ce vrea el. I-am şi zis, că va dura mult mai mult decât crede el, care din mijlocul mamei sale Natura nu le are cu lumea virtuală. A râs 4 minute cu gura până la prăsele. Pentru mine este totuşi rentabil: apatia ontologică în care mă bălăcăream înainte să îl cunosc pe Spin s-a diminuat semnificativ.
De exemplu, mai deunăzi într-o noapte senină la Avrig sub cerul înstelat, m-a spart cu următorul dicton, şoptit pe un ton şukar:
"suportă & abţine-te"
Aaaaah, deci mă apucă pandaliile şi acum, când îmi amintesc. Eu de felul meu credeam că sunt un mare hedonist, şi obloanele urechilor mi s-au închis instant când am auzit ce-mi cere marele stoic, Spinul Vieţii. Eram pe punctul să stricăm prietenia, dar el s-a prins rapid şi a jucat la cacealma: "îţi pot oferi în schimb cheile tuturor pădurilor de pe Pământ". Hm. Ce va să zică aia. M-am culcat la loc, dar când m-am trezit am gândit mai bine. Am tot cântărit cheile alea promise, am mai dat pe google translate să revăd despre stoicism. Iată cum vine figura caligrafică:
aνέχου και απέχου
Fain, frumos în teorie, se ştie. Cu practica e mai greu. Şi ăsta sună a sfat practic, deci nu prea mi-a convenit, nici nu ştiu cum m-am dat pe deal.
L-am întebat pe Spin dacă el însuşi poate aplica schema asta filosofică, şi de ce mi-a transferat-o aşa barbar, direct în capul gol. Mi-a răspuns abia ieri, "presimt că te crezi o victimă, sisiful Balcanilor, dar meriţi să ieşi din cercul delăsării". "Păi măi Spine", am răbufnit, "tocmai asta îmi ceri tu, să tac şi să îndur". Mi-a zis că sunt pe lângă problemă, şi va rupe în orice moment înţelegerea dacă mă dovedesc atât de incoerent şi obtuz. El nu m-a împuns întâmplător, eu fiind dator să înţeleg ce face, dar în primul rând ce zice.
Punct.
De atunci, nu a mai dat nici un semn. Joacă tare Spinuţu'...ce să mai şi zic!
Eu am rămas cu verbele astea două, cam nasoale din punctul meu de vedere de până acum câteva zile. Bine, ştiam mai demult că pot suporta multe, dar cu abţinerea....
Ce să fac dacă să zicem, nu suport să mă abţin? Oare de aia a pus grecul ăla antic cuvintele astea laolaltă, să mă oftice pe mine?
....mă tot gândesc să pun de la mine, aşa orientativ, nişte poze, aici pe blogul Spinului, cu o idee de design la Netcafe-ul Trandafirilor. 
 
 









 

Netul Trandafirilor

Spinul vietzii si-a deschis blog direct pe cordul deschis al mortii

a fost odata un spin
pe cale de a rata
tot sensul vietii
un spin
care isi va deschide aici blogul
spre mai aproape a-si face moartea
fata in fata cu padurea nu merge altfel
decat peste sa privesti
lipsa lui Ş
preaplinul din Ţ
sau alte subiecte
iremediabil
ÎntreRupte