Cea mai bună bâtă, cel mai fecior Tarzan

Am avut azi noapte un acces de slăbiciune, gândind că o soluţie la toată apăsarea fiinţei mele ar fi să-mi tund părul. Acum mi-am revenit.
Singurul lucru de care pot să mă ţin e acesta. Ştiu că scrisul nu mi se va rupe atât timp cât exist.
Cât am existat până acum, am făcut şi greşeli. Tribalizare de voie, de nevoie.
De prea multe ori m-am ţinut de crengi subţirele, presimţind că se vor rupe. Nu prea aveam timp să îmi aleg calea, dar le ştiam secretul. Totul depinde de cât de repede ştii să urci, de viteza de reacţie. Dacă stai să te gândeşti în pomul vieţii, devii prea filosof pentru vremurile acestea.
Şi dacă te întrebi unde vrei să ajungi, care ţi-e scopul, râde lumea de tine.
Cu cât urci, cu atât de mai de sus cazi.
Dar îmi doream să cad, ştiindu-mă felinic. Viaţa e făcută şi din căderi.
Acum mă ţin de păr, aşa în aer, panicat de ce e deasupra şi dedesubt.