Liberté, égalité, inégalité

...entre nous, pas de differAnce...

Am umblat weekendul trecut pe străzile Marelui Bucureşti şi deodată m-am trezit lângă statuia Poetului. Avatar al artistului la tinereţe. Nimic senzaţional, dealtfel. Am mers mai departe, şi după o vreme inevitabil am ajuns undeva departe, la marginea oraşului. M-am aşezat obosit pe bancă într-o staţie de autobuz, ce se numea Craiova.
Asta m-a pus pe câteva gânduri.
La poveşti cu un camarad vreo 5 minute despre teoriile şi practicile politice actuale.
Am ajuns la concluzia că (vezi titlul).

Kifa Due

Tocmai am visat că jucam foarte comic într-o piesă tragică.
O bătrână avea început de alţha şi rătăcea prin terminalele unui aeroport. Eu cu o trupă aveam contractat un show la unul dintre standurile unei companii. Nu aveam mare lucru de jucat, mai mult figurant. Ţineam lejer un steag să nu cadă. Însă partenerii mei de spectacol asudau şi plângeau cu toţii - pe bune, sau chiar foarte pe bune.
Bătrâna, mă nimereşte pe mine dintre toţi:
- Tinere, cum ajung la Domnul Rumbumbu?
- Doamnă, nu  vedeţ că nu pot vorbi, nu ştiu.
- Cum? Zi mai clar.
- Nu pot vorbi...
Reuşisem, cu greu, să-mi stăpânesc râsul: vroia să ajungă la Rumburak? Revin atent în piesă. Nu era stilul ăsta pe val, interactivă. Dar publicul comenta de zor, nu se aşteptau să vadă teatru în aeroport decât la wizzair la bagaje.
Bătrâna se uită la noi încă vreo câteva clipe, cu privirea senină.
Dintre toţi, mă nimereşte cu o total nouă exactitate, dar şi o mică improvizaţie pe la sfârşit:
- Tinere, cum ajung la Domnul Rubumbumb?

O întrebare care a dezlănţuit dezastrul. Am început să râd atât de sănătos, că subit am distrus tot spectacolul. Colegii mei de scenă s-au oprit din plâns şi nu înţelegeau ce-i de râs, dar eu nu puteam opri pe loc cohortele de hohote, ce izbucneau şi-mi emanau instant de undeva din plex. Valurile vesele ale vieţii (vvv) emanau atâta energie ieşindu-mi pe gura cel mai larg deschisă vreodată, încât m-am trezit.

Este o senzaţie tare ciudată să te trezeşti râzând, dar şi mai ciudată e impresia lăsată de recitirea visului scris. Acum că l-am terminat de scris, îmi dau seama că nu era aşa. Veselia a dispărut.
Ieri după-masă însă a apărut Kifa, dornică să ne continuăm lectura.

Eu nu prea aveam ochelarii la minte, şi nici chef de lectură, dar m-am lăsat convins să citesc măcar până la sfârşitul capitolului pe care alalţhăieri am uitat să îl termin, pentru că intrasem în vis direct cu cartea în mână.
M-am pus pe făcut muzica, apoi s-au petrecut cu vocile din vis câteva lucruri puţin mai stranii, printre care şi unele neplăceri cu unele texte citite acolo. Kifa era totuşi foarte încântată.
M-am resemnat să mai înţeleg ceva, cu gândul că deja a venit toamna şi trebuie să nu mai las uşa sufletului deschisă.

Kifa

Mi-a intrat o pisică neagră în casă. S-a strecurat lângă mine, toarce pe pieliţa sufletului meu ca-ntr-un minihamac. Habar nu am de unde apare. Cică ar fi mai deosebită. I-am zis Kifa. Na Kifa, tu mâţă, zgârii?
Se poartă ca o aristocrată, nu vorbeşte. Zilnic, în jur de 4 după-masa se înfiinţează la mine în poală.
Acum citim amândoi Bachelard, o lectură care are darul să mă liniştească mai mult de-o grămadă:
...va trebui să mă duc eu însumi în pădurea din apropiere, să cioplesc un copac, să ard cărămizile pentru ziduri, să sap pivniţa, să împletesc paiele pentru acoperiş, să fac eu însumi scăunelul de lemn cu trei picioare. Trepiedele sfidează geometria: sunt mereu în echilibru. Ele sunt un sprijin trainic pentru un filosof care-şi acordă dreptul de a visa.

Ce pana mea e aşa de greu să faci o casă?
Unii oameni nu se mişcă deloc din sinea lor toată viaţa.
Alţii se iau şi se duc din ei înşişi zilnic.
Eu până mâine trebuie să ajung departe, pe marginea Unghiei Cosmice, să mă spăl cu eter carpatic, ca să pot pleca de aici poimâine cu avionul în viteza a 8-a transgnostică.
Şi parcă de-a naibii, s-a strangulat prezentul, clipele stau toate buluc în viitorul apropiat, care devine tot mai îndepărtat. Secundele mai norocoase, trec pe scutere Vespa tot câte una la 2 minute.
Clipesc scurt, am scutece la ochi. Melcii-şi închiriază casele pe sub mustaţa mea.
Tre să mă şi rad. Am cumpărat un aparat de ras cu 3 lei şi lame jilet cu 3,5 lei.
Ce prostie să te razi. Bărbaţii fac tot felul de prostii din cauza.
Hai recunoaşte, ai completat involuntar cuvântul lipsă.
Dar nu e corect, Spinule, mi-ai intrat în cap? Ieşi de acolo. Ar fi timpul să nu mai foloseşti atât de des italicele, că-şi pierd farmecul. Nu mă folosesc de italience, nu te aud prea clar. Ieşi te rog afară din mintea mea! Fac ce vreau.

 În clipa următoare am pus poza asta, cu care nu aveam nici cea mai vagă legătură.
Am înţeles că Spinul poate face ce vrea. Ai înţeles pe dreq. Încerc să mă gândesc la ceva. La ce. Taci. La nimic. La femei. Numa la femei îţi stă capul. Nu-i adevărat. Ce faină-i Kifa. Du-te şi linge-o pe coada aia stufoasă. Taci. Nu pot să cred că nu pot şterge ce-a apărut până aici, totul scris de mâna mea. Dar nu eu scrii. Nu eUScriu măăă, nu mă mai greşi. i:
- Păi vezi dacă esşşşti pruost? Tu crezi că scrii, dar în fapt tastezi. Aia cu scrisul e altcumfel, n-ai tu habar.
- Spinule ce ţi s-a întâmplat? Ai căpiat?
- Dar tu? Hehehehe, miau-miau-miorlau-breslau. Uite, îţi dau un citat: mi-a intrat o pisică neagră în casă.
- Te pomeni că acum vrei să mă sperii.

La care Kifa a sărit din poalele mele, pesemne deranjată de fluxul de idei.
Cum a plecat, degetele mi s-au oprit aici.
Nu recitesc, e o plăcere să nu fac asta.
Aştept până mâine după-masă.

 

El Sol Mehor

Eram sigur milion în mie, mie-n sută şi sută-n zece că Spinul pune ceva la cale, tocmai pentru că prea de demult dedemanul meu mental nu-mi mai dăduse vreun semn.

Şi iată că alaltăieri, m-am trezit cu el înfipt direct în caninul meu. Şi-a făcut loc înăuntru cu greu, printre oseminte şi duhoare de nerv putrezit. Dar mi-a intrat până în prăsele, în capătul canalului, unde nervul-bodyguard l-a luat la întrebări. Dar Spinul a trecut de el uşor, pentru că avea o întâlnire extrem de importantă, cu nervul Optic...

Aşadar nu am văzut când s-a şi aşezat la un ceai alb cu respectivul mahăr.

Nervul Optic nu trebuie deranjat când discută afaceri personale. Nu am putut trece dincolo de vălul de durere sub care s-au pus la taclale. 

După o eternitate, Spinul s-a iţit puţin, radiind de duhoare şi bucurie. M-a luat în primire:

- Băi! Băăăăăăi mulă!

- Spinule, nu pot vorbi cu tine în gură, ieşi afară de tot.

- Vezi că e groasă treaba, nu te mai juca cu nervii tăi.

- Văd, văd. Păi o să am grijă.

- Eh. Ai avut mare noroc că l-am convins pe Optic ăsta să nu dea mai sus în ierarhie toată tărăşenia. Oricum, s-au inervat destul de tare câţiva de sub el, pe care a trebuit să-i reteze preventiv. Ai tras la măsea?

- Nu. Nu am exagerat adică, aşa ocazional.

- Mi-a şoptit o cucuvea africană că de fapt ţi-ai făcut damblaua destul de intens, tribalizându-te inutil. 

- Pentru mine lupta cu ceea ce e necontrolabil e foarte importantă şi utilă. 

- Mda, mi-a mai zis şi că te-ai trubadurizat un weekend întreg în Sol major, ceea ce cred că nu e inutil.

  

Ce toamna mea

A trecut mai bine de o lună de când nu m-am mai gândit deloc la Spin, şi desigur nici el la mine.
Am fost destul de ocupat cu matematica.
Mi-am dat seama, într-o şedere profundă pe malul unei mări negre, că încăpăţânatele principii ale acestei lumi ne vor rămâne nouă oamenilor cam necunoscute, indiferent cât s-au chinuit, se chinuie şi se vor chinui unele minţi luminate de-a lungul timpului şi de-a scurtul spaţiului să le înţeleagă.
Pornind din acel spaţiu-timp indefinit, generic numit acum, conform principiului meu de gândire - ezit deci exist - am ajuns după o vreme tot acolo de unde îmi porniseră gândurile, adică într-un fel de neant totuşi viu, ce unduia şi-mi desfăta auzul. Valurile veneau de zor, se spărgeau la mal de genunchii mei, şi se retrăgeau înciudate pentru că deocamdată nu mă lăsam luat cu ele. M-am trezit şi m-am aşezat cuminte cu ceilalţi, pe terasă la Molotov.

   ...cercuri spaţiale de lumină devin infinite spirale temporale 

Revenind acum la matematică.
Modelele cu care ne întâlnim pe sârma subţirică numită viaţă nu respectă legile elementare ale simetriei, care simetrie fascinează tocmai pentru că ne promite o elucidare pe cât de rapidă pe atât de facilă a secretului intim al Universului. Când contemplăm manifestările simetrice ale lumii, gândul ne zboară involuntar spre frumuseţea acesteia.

Dar creatorul tuturor frumuseţilor nu ne-a lăsat explicaţii despre temeiurile existenţei lor, ne-a impregnat doar cu impulsul de a le afla singuri.
Astfel mi-am perpelit creierii toată luna august. Din impulsul de a afla dacă matematica ajută la calmarea durerilor filosofice, mi-am dus cărţile la bibliotecă. Nu mi-au dat amendă, doar avertisment. Ca şi gardienii din parcul de lângă, bibliotecarele mă au la inimă. Cu siguranţă după ce ies, de fiecare dată îşi spun că sunt un cititor atipic.

Aşa am ajuns din nou la Galileo Galilei. Nu mă refer la străduţa aia ce urcă spre Cetăţuie, unde în Clujul de odinioară ne beam minţile înainte să mergem în Music Pub ca toată studenţimea, ci la italianul care a zis că totuşi se mişcă. Este uimitor să afli cum pentru lucruri care acum ne par absolut fireşti, alţii şi-au riscat viaţa.
Pământul stă pe loc şi se mişcă, la fel ca orice manifestare a realităţii. Prin însăşi faptul de a fi, nimeni şi nimic nu poate evita acest paradox, care la rândul său este şi nu este paradox.
Divinitatea ne trimite semne, lăsând indicii peste tot, dar oamenii nu vor să vadă ceea ce pot vedea. Le-ar plăcea (nu le-ar place, pentru că nu mi-e lene să caut pe dexonline) să vadă tocmai ceea ce nu pot vedea. De aceea nu-i uităm pe marii gânditori. Apreciem minţile sclipitoare pentru că ele pot vedea ceea ce este în faţa ochilor tuturor, făcând înţeleasă realitatea.
Piticii mei mă ajută să adulmec locuri unde sunt asunse tot felul de comori, dar apoi dispar, lăsându-mă cu cazmaua în mână. Cu caznă, încerc să nu mă mir singur. Pentru că da, Totul e mai simplu în doi, mai ales sâmbăta toamna.