Risipei ne dedarăm

...duceam de zor

dorul pădurii

rătăcind prin Bucureşti.

mi s-a părut că l-am ginit 

pe Spin: 

"florarul vieţii 

trebuie să trăiască

în paragină!"

fluxul gândurilor
vocea tare dinăuntru
mi-a ieşit intenţionat din cadru.

"nu se-nţelege nimic din ce-ţi zici"


după cum stătea treaba

nu aveam - din nou - chef
de înţepăturile lui amabile.
(aşteptam un telefon, 

ştiind că aştept degeaba)

bine măcar că am ofilit trandafirul 

porumbeilor. 

şi nici măcar 

sâmbăta penibilă

nu era.

Spinx

Am bănuiala că Spinul s-a retras în ceva hudă, şi mă deochiază de acolo prin lipsa sa. Nu credeam să mă roadă atât de tare faptul că nu l-am mai văzut de câteva săptămâni. Adică eram chiar bucuros că nu apare. Dar după câteva zile, mi-am amintit că unii au firea astfel împletită, de te enervează la culme când îi întâlneşti, dar le duci dorul cel mai tare când dispar.
Ostentativ, eu am ţinut-o într-un party continuu, ca să îl fac să apară.
Trebuia să-i spun ceva neapărat, dar am uitat. Ptiu, ptiu!

Gâbu Begu e pe drum

here come the hotstoppers...brrraaa!

La joacă de-a waţi prinselea cu Spinul prin ţară. 

Beku Leru', Ghebe Jebu' şi Gâbu Begu' au grijă să nu umblăm prin acelaşi loc prea des.

Ba fuge Spinul de mine, ba eu după el. El nu poate fugi după mine, e prea mândru

Aşa am trăirit-o ultimele zile, pe fugă. 

Mereu pregătit să-i fac o megafentă, dacă cumva mă prinde el.

- Bună ziua, mergeţi spre Sibiu?

- Da, la Sebeş.

- Eu trebuie neapărat să ajung la Sibiu la o piesă de teatru. Mă puteţi lua?

- Dacă n-ai bani, te duc până la Aiud. Hăhă, nu că-i bună? Hai.

- A, da. Ha ha ha! Mulţumesc.

(pauză lungăă)

- Cu ce te ocupi?

- Cu teatrul.

(pauză şi mai lungă)

- Faci piese?

- Da. Adică le pun în scenă.

- Şi despre ce e vorba. Comedii?

- Da, chestii vesele în general. Aparte: hihi, ce bună e asta!

- Ce zici?

- A, mă gâbuiam doar. Nu, nu ziceam nimic.

duminică dimineaţa

oamenii (de prin locul ăsta) unde vieţuiesc
au un fel de melodie intrinsecă limbii (de prin locul ăsta):
"bin' c-am văst c-o căst şi l-am găst!"
pe net nu ştiu ce poză ar putea exprima asta.
degeaba, mai bine dau random.

vroiam să zic că.
weekendul ăsta e cu final ascendent,
exponenţial în felul lui.
hălăduială timişorenească post-plai.
acolo unde zimbrii n-au roaming.

Spinul mi-a lăsat intenţionat pe mail
o urmă de urmat
aşteaptă să m-apuc să dau eu de el
să mă pun iar pe drum ca să-mi explice
ceva important desigur.

sigur ros 
pe dinăuntru
filingos
de-a valma
arde-mi palma.

Alaltăieri am aflat de la o prietenă că
pe lângă dimineaţa din ceaşcă
fără să fi ştiut
împărţeam demult acelaşi fel de linguriţă
de aur.

Şi ieri am aflat că mâine trebuie făcut de azi; de bucurie am dansat iar.
Oare mâine se face din mâini, ca pâinea din pâini?
Sau ca săptămâna din 6 duminici?

 Uneori cu o singură ureche pot auzi triplu,
cu două cât alţii cu nouă. E obositor, credeţi-mă.
Amestecăturile sonore nu solicită mai multă atenţie. Dimpotrivă, o dizolvă.

Când mergem să mâncăm în oraş, sau la terasă,
se aud mai multe piese deodată.
Câte trei-patru ni se înghesuie prin urechi.
Parcă să nu pierdem timpul ascultându-le pe rând.
Oricum înlăuntrul nostru nu mai încape mare lucru,
e pustiu de fapt.

Pe necunoscute cărări ajuns aici, opresc.

Un job abisal

...hori-te-ar surorile, 

c-ai furat miresele...

 Am visat că mă blestema o gagică goală, pentru că i-am zis să nu lase o anacondă multicoloră să urce pe ea. În vis eram tare neliniştit, pentru soarta fetei. Şi nu avea dreptate să fie atât de supărată pe mine. Acum că m-am trezit, îmi dau seama că într-un anume registru energetic, nu contează câtă dreptate avea, ci cu ce intenţie mi-au fost vorbele aruncate. Dar să o luăm cu începutul.

Aveam o meserie foarte palpitantă: eram hoţ de mirese. Un fel de Zorro al nunţilor combinat cu un Rocco al filmelor. Pe cât de celebru şi simpatic viitoarelor mirese care sperau să aibă norocul să le fur, pe atât de ponegrit de viitorii miri care mă bănuiau (nu pe nedrept) de cele mai aprige zbenguieli.

În principiu, eu trebuia să fur mireasa de la cei care furau mireasa. În covârşitoarea lor majoritate, cei care furau mireasa luau în derâdere acest obicei străvechi.

Tot ca într-un joc apăream şi eu. Un necunoscut care abordează elegant mireasa, o prinde de mână şi pac, dintr-o dată dispar amândoi! Mă distram gândindu-mă la feţele ce le făceau nuntaşii când rămâneau în braţe doar cu rochia albă...

În vis primisem puterea asta cu condiţia să nu exagerez, altfel îmi pierdeam definitiv jobul. 

Deci puteam să mă teleportez doar cu un trup gol de mireasă. Eu trebuind să mă teleportez deasemnea gol, abandonam o grămadă de haine. Noroc cu meseria asta, îmi scoteam înzecit banii. Reacţiile femeilor erau destul de previzibile, aveam o serie de scenarii gata pregătite: după uimire urma ruşinea (goliciunea, deh), apoi clarificarea şi planificarea distracţiei. Ultima era eliberarea fricii produse de acest "mare pas al vieţii", căsătoria. Scopul jobului meu fiind ca la întoarcere toate miresele să se simtă pe deplin pregătite pentru viitoarele tensiuni ale vieţii conjugale, nu aveam o reţetă fixă. Trebuia mereu să împrovizez.  

Vraja mea nu funcţiona decât cu mirese şi cred că e evident de ce îmi fusese restrâns domeniul de activitate.

Deobicei, le duceam unde vroiam eu. În cele mai trăznite locuri posibile. Pe masă în mijlocul conferinţei UE despre viitorul apei, în Sahara la apus, printre piranha şi lipitori în Amazonia, la taifas în Jamaica (oh, cât de previzibile pot fi visele noastre uneori), la Kremlin. Lângă Picard pe nava Enterprise, sau chiar la mine în beci, printre borcanele de zacuscă. Pe Jupiter, ori în centrul galaxiei, Alcyone. În copacul vieţii, etc. Doar o dată e nunta fetii, nu? Teoretic, pentru că practic am apucat să mă împrietenesc cu o tanti, mireasă de 6 ori. Vroia mereu în acelaşi loc, la mormântul foştilor soţi. Hm...

Uneori, dacă nuntaşii erau mai înceţi la gest şi aveam răgaz, o lăsam pe mireasă să aleagă locul unde vrea să dispară. Aşa am ajuns în locuri şi mai trăznite, inclusiv în dulapul amantei mirelui, unde ne-a găsit soţul amantei. "tu bengoaso, ce caută ăştia doi dezbrăcaţi la mine-n dulap?" Ce să le mai explicăm, a trebuit s-o dăm cu toţii de gard, pe gang. Bang.  

Îmi amintesc de una simpatică.    

Pentru că nu vroia să se întoarcă cu chiloţeii uzi la nuntă, m-a aburit cu tot felul de poveşti. 

Ei bine, ultimele 15 minute de vis au luat-o razna.

Mă zbăteam într-o aventură bizară. De data asta, mireasa furată de mine era un fel de zână, superintelectuală, cuminţică dar tare nărăvaşă. Frumuseţea fizică o împovăra oarecum, avea tristeţe în suflet şi o pasiune pentru faze aiurea, tocmai ca să echilibreze cumva. Plaja paradisiacă standard, vârâtă în capul tuturor de DiCaprio din The Beach. La marginea unei pădurici, aproape pustiu, soare. Înotam amândoi. Printre vălurelele magice, ea tocmai mi se justifica cum că vrea să rămână fidelă viitorului ei soţ. Când am ajuns aproape de mal, i-am explicat că eu nu pot împlini decât dorinţe puse. Tocmai cele adânc ascunse, dar puse. Nicidecum cele nepuse. 

Atunci a sărit ca leoaica pe mine. Era şi timpul, ţinea prea mult în ea. Hai să înotăm chill în continuare.   Am povestit, papaya, soare, i-am zis că ar trebui să mergem înapoi la pinguinul de la nuntă. Aici s-a complicat treaba, atmosfera dintr-odată presa pe noi cât 17 atmosfere. A zis că trebe să lase un pipiluc în tufe, după aceea putem să ne întoarcem. Şi dusă a fost. Era prima oară că pierdeam mireasa. Se autofurase.   Intru în pădure după ea, numa' animale nasoale peste tot. Văd un şerpălău cât china strecurându-se în paralel cu mine. Feresc o tufă, mireasa se căca lejer. De fapt nu prea lejer, că era transpirată. Phu, moment penibil şi nu prea:     - Ce-i, mai vrei o tură, de nu mă laşi să mă cac? mă privea inocentă. 

- A, nu, nu ştiam de ce durează atât de mult. Ai grijă la anaconde, chiar am văzut una.

- Am.

M-am întors, cu gândul la nuntaşi, care sigur se dădeau de ceasul morţii. Depăşisem limita rezonabilă, mireasa lipsea cam demultişor. Şi numa' iaca iese genunea din pădure.

        

- Uite ce fain m-am împrietenit cu anaconda asta. - Tu mireasă nebună ce eşti, vezi că te omoară! Eram terminat. De fapt îmi făceam griji ce vor zice şefii când vor afla că am dat rateu maxim cu asta. Şerpanul smekeros simţind unda feminină, se tot gudura ouroboros bolboros pe goliciunea-i. Extrem dexter, desigur.   - Ah ce plăcută e senzaţia de şarpe pe piele! Hai să îl luăm cu noi.   - Nu se poate! Îmi îngheţase sângele de frică doar privind, darmite să o prind de mână pentru teleportare??       - Nu mă pot sătura de el. Aaaaah! Ooooh!! Uuuuuhuuuhuu, ah!   Deja era prea mult. I-am zis că dacă vrea cu tot dinadinsul pot să o las aici, în universul ăsta paralel, dar că eu prefer să plec înapoi exact peste câteva clipe. Mi-a spus că ea va rămâne şi să stau liniştit, că nu va regreta nimic din viaţa pe care era gata să o înceapă, alături de bărbatul ei.   Borobumbakapelnestru - deja se alintau, nebunii! - i-a promis solemn că o să aibă grijă de ea. Ăla sâsâia în draci încolăcindu-se pe craci, şi mi-am dat seama că e cazul să dispar.   Însă, pe drum înapoi din vis a început delirul.  Mireasa urla ca din gura lui Borobumnuştiucum ăla, şi eu nu găseam locaţia exactă unde să aterizez. Mă distorsiona tămbălăul infernal. Mă implora fata să o salvez, îmi spărgea timpanele. Nu o puteam vedea printre milioanele de locomotive ce treceau peste ea. Peste mine treceau spahii, cântând deodată toate imnurile Pământului. Nu ştiu cum, anacondocul mi-a prins gleznele, nu mai puteam fugi, transpiram ceva verzui şi muţisem de groază. Am decis că trebuie să deschid cumva măcar un ochi, cu orice risc. Pleoapele îmi erau lipite şi grele, capul îmi era vârât într-o găleată de maioneză; auzeam cum şarpele ascuţea cuţitele de tăiat şaorma, claro que si, nu mai aveam scăpare! Gâtul nu-l puteam mişca din cauza durerii - parcă aveam torticolis exponenţial. Mă durea inima când auzeam cum face fata aia, cred că-i dădeau acolo jos de numa'...    ...hori-te-ar surorile,

c-ai furat miresele! S-a oprit totul. Linişte mormântală. Din fericire, am mai primit o zi de cărat. Mă apăsa vina de a visa asemenea bazaconii, nu mă simţeam demn de o nouă zi. Un armistiţiu, pentru că voi adormi cândva, povestea va continua, o simt. Pe acia prin real, amintiri neplauzibile, lumi inventariate, clipe suspendate. Linişte.  

Ieri dimineaţă teoretic Luna Neagră a trecut din tronsonul 2 în tronsonul 3. Timp de câteva luni mi-a căpăcit Universul Primar, dar mă bucur că am scăpat teafăr. Nu zi hop până nu pici. 

Mai în glumă, mai în serios, pe mireasa asta imposibilă am numit-o Lili. Sau, poate de frică? Când superi o fată, mai ales mireasă, trebuie să te aştepţi la ce-i mai rău. Parcă regret că în vis am lăsat-o pe Lili cu târâtorul. Sigur ne-am mai întâlnit în alte universuri onirice. În trecut, cu Lili m-am luptat la început în scobitori, apoi în florete. Când ne-am luat paletele de pingpong, am făcut remiză. Au urmat săbiile şi buzduganele. Tot egalitate rămânea. Am decis să aruncăm în luptă toate rachetele. După ani şi alte câteva remize palpitante rău de tot, singura soluţie va fi să ne punem la masa negocierilor sau să recurgem la armele fatale. Va fi ori-ori.   Eu cu cosmosul, ea cu cosmeticele.   Acelaşi lucru în toată esenţa cuvântului, că doar pe lumea asta suntem toţi o apă şi un Pământ, vorba lu' Zmeoiu. Cât despre Spin, ce să mai zic! M-a cam lăsat baltă.    

Oricum...

Nimicul înainte de toate

Înainte de, e.

Vânător de vise, adunător de erori

Respir tot mai dificil singur...

Uneori, aud că se spune despre careva că nu ştie care-i realitatea, la cât e ceasul. Cei cu capul în nori, cei cu capul plin de vise, cei picaţi din lună - mereu se remarcă prin aroganţa de a-şi permite doar să viseze.

Mai sunt unii care vor să intre oarecum în vis, uitând că ei sunt acolo. Alţii cred că le vânează, ei fiind cei vânaţi. 

Sau, mai rău, neînţelegerile crase din exegeza literară: "scriitorul X aduce direct din vis aceste imagini, talentul său inimaginabil l-a ajutat să surprindă ceea ce e dincolo de real, valenţele stilului său oniric fiind de netăgăduit."

Să nu precupeţim aşadar niciun efort în a lămuri care-i faza, care-i nulu' cu onirosu'...

Realitatea este cea care ne invadează visele. Noi acolo suntem, în vis.

Atunci când dorm, cei mai mulţi dintre oameni consideră că se odihnesc.

Că viaţa lor e un fel de resetare, până se trezesc. Şi uită ordinea firească. Poate e aşa cu un rost. Mda.

Dar - deocamdată fără argumente - situaţia reală este inversul aşa-numitei "realităţi". Visele ne sunt întrerupte de trezire, care prin trecerea de nivel, este tocmai uitarea necesară, hurducătura matinală a acelui sens. Degeaba ne trezim şi notăm în jurnal repede ce credem că am visat. 

De exemplu, de ani de zile visez teme muzicale, sau melodii, chiar concerte întregi. În mod profund eronat, vroiam să le trec aici. Neeeah! Odată am reuşit performanţa ca în vis să vreau să mă trezesc ca să reţin feelingul, să pun tema divină pe note. Dacă e acceptată lumea visului ca primordială (daaaacă!), experienţa de acolo este resimţită aici ca esenţială şi firească fiinţei. Ontologic, a încerca să o rupi de acolo ca să o (tr)aduci aici, este un abuz. Exact inversul a ceea ce se numeşte inducere de viziune. Noi crezând că ne aflăm aici, pare legitim să încercăm să aducem ceva de acolo. De facto noi fiind în vis, căutările noastre obsesive de aici, fascinaţiiile pentru "vis" sunt receptate de acolo sub forma unui rapt, o anti-transă, o reducere extremă a conştiinţei. No way, tnx! Vorba aia, just Lerry B, Marry! 

Aş putea spune de exemplu că acolo am întâlnit o fată, în vis. Veţi considera că nu există, nu?

Dar dacă eu pun aici poza cu ea? Iaca.  

De unde o am? Pe bune, nu ştiu. 

Nu prea cred să fi călcat vreun fotograf de pe lume la mine în vis, mai ales că privesc expre aşea, ca şi cum îmi spun mie însumi: "clipa asta o să o ţin minte..." 

Să o păstrez pe ea, să o aduc aici, din vis, să o trec dincoace de inevitabilul prag al uitării. În ultimii doi ani, cu mare greutate am putut trece câte ceva, sau pe cineva, prin filtrul trezirilor mele.  

Am visat de câteva ori visul ăsta, pot să vă sun că eu am făcut poza de fiecare dată. 

Cum se explică asta? Păi în vis, se poate orice, nu?

Soluţia facilă va fi să nu mă credeţi că e din vis, deci ideea mea se va pierde în detalii nesemnificative...

Să revin la ea. Nu ştiu cine să zic că este. Priveşte Ursa Mare, asta tot nu mă poate lămuri.

În schimb, văd că e un fel de fiinţă, în stânga mea. De aici am început deducţia. Cred că poza asta mi-a fost cumva strecurată în laptop de către Spin. Păi nu v-am spus alaltăieri că pe Natuşca a transpus-o pentru câteva clipe în 2D? După cum arată arătarea, arată tare ciudat, simt stilul Spinului. Are ceva laser verde în mână, de parcă ar vrea să gonească steluţele cadou de la mine pentru muză. Ce mă pune pe gânduri este revelarea faptului că Spinul poate trece uşor din vis aici, şi invers. Şi eu o să pot, curând. Deşi de data asta el m-a ajutat, Spinul prea face pe durul. Aşa este Spinul la caracter şi în afara viselor mele. Ranchiunos, răstit, mereu stricându-mi cu plăcere micile vrăji inocente ale vieţii.

Oricum.

În "realitatea" aceasta, tocmai am aflat că este a 46-a aniversare  Star Trek, ceea ce îmi dă mica intuiţie că Fals-Picard aka Zmeoiu va da de băut azi, începând tocmai de la amiază.

Argintvia

Mintea omului e de argint, trebuie să rămână vie.
Preţul plătit pentru acest efort continuu, întotdeauna ne apare prea mare. Ne convingem suspect de uşor că nu se merită să ne preocupăm de minte. Când trupul ne e în pericol, când grijile pe care ni le facem, fricile pe care ni le construim ne copleşesc.
Mintea e corpul, şi viceroiversa. Forţa omului vine din sfidarea rahaturilor ce şi le pune singur sub nas.
Nu trebuie să mirosim aceste iluzii, deşi mâinile ni le-am legat demult. Nu cumva să înghiţim, nici măcar o singură dată, pentru că e deajuns.

Am înţeles azi dimineaţă de ce Spinul e atât de condescendent cu mine de câtva timp. Parcă nu mai e prietenie, e ca în familie.
Prin august, trebuia să mergem la Duruşa, la el acasă. Să aniversăm un an de faţă cu pădurea.
Nu am avut timp de el, l-am ignorat. Când dădea buzna pe la mine, din punctul lui de vedere nu făceam nimic. Cică frecam manganul pe bloguri, pentru mine fiind singura distracţie îndreptăţită .
Dar nu era aşa.
E rândul lui să înţeleagă acum.
Băi belengher arogant ţepos ce eşti, ascultă aici, oriunde ai fi:

Niciodată nu m-ai întrebat ce sunt,
ce am ajuns,
ce e devenirea,
unde merg,
ce e timpul,
de ce spaţiul e timp,
de unde vin!
Nu m-ai întrebat de ce beau vin.

Îţi voi spune eu povestioara cu vinul, poate înţelegi şi îţi vei deschide sufletul ăla amar şi uscat.
Până una alta, ia şi bea d-acia.

După ce vei fi băut paharul ăsta, poate vom sta de vorbă.

A sta de vorbă e o activitate dată uitării, a dying art. Pe cât de importantă pentru umanitate, pe atât de greşit înţeleasă.
Stăm de vorbă cu toţii la telefon, la servici în pauză, pe sintetic după meci, etc. Nu avem timp să ne vedem face-to-face cu toţi prietenii, parcă îi amânăm mereu pe aceiaşi, alergăm în găleata numită viaţă cotidiană cu speranţa că în concediu vom avea timp să bem şi "o bere împreună". Vestea proastă e că toate concediile vin, se duc, şi tot nu apucăm să stăm de vorbă. Nu timpul e esenţial aici. Credeţi-mă, se poate sta de vorbă  câteva clipe, chiar şi fără cuvinte.
Calitatea vinului e invers proporţională cu timpul pierdut în a sta de vorbă.
Insist în faza cu vinul, pentru că restul băuturilor au alte rosturi.

Povestea cu Argintvia e oarecum legată de episodul cu Spinichel şi Natuşca. M-a potrivit în preajma-i.

Când am văzut eu că Spinul face poante de astea cu mine, am ezitat să mai cred că suntem prieteni apropiaţi.
Orgoliul meu era şifonat rău, am simţit că pot renunţa la el foarte uşor, având în vedere în ce situaţii mă pune. (care "el"?)
Am analizat îndelung posibilitatea întâlnirii facile a fericirii umane. Poate caut unde nu trebuie. Spinul arată ce nu arată. Dilema dacă suntem singuri sau nu, este o mare capcană ce mi-a întins-o. Teoriile-practicile cu sinele autosuficient, oneness, haidaţi cu toţii în fericire că-i gratis, etc, le înţeleg, dar nu le pot digera. Ies la fel cum intră. Am încercat, poate nu destul, nu ştiu. Drumul şi maţul contează, mi-a zis un tirist odată.

Argintvia e mai degrabă o senzaţie decât o femeie, un miros al serilor de septembrie când esenţa nucilor se aşterne pe degetele elevilor de gimnaziu bucuroşi pentru ultimele zile de vacanţă şi le transformă în amintiri dulci pentru bătrâneţe.
Ea îşi face simţită prezenţa foarte subtil, fellinic, mai mult în gândurile tuturor oamenilor decât alături de mine, dar eu o pot chema în gând cu un fluierat anume.

Se pune doar o singură dată pe an în scaunul ei galben şi mă priveşte lung: tu cu ce te mai lauzi? Timpul scurt în care Argintvia poate fi simţită de restul oamenilor e prilejul lor de bucurie-tristă: suntem între anotimpuri, ne înghesuim egoişti în acest duty free metafizic care ne petrece fără să ne putem opri, de ce a venit toamna? De câteva sute de ani i-am cumpărat Argintviei o carafă de vin, şi abia azi am reuşit să mă uit mai atent la ea. Trebuie să fie ceva bun, aş bea-o singur, dacă n-aş şti că mă va trăzni ea în viaţa următoare. Mai bine mai aştept, prefăcându-mă că am de lucru pe aici.

Deci premeditez de zor, îmi doresc foarte mult întâlnirea cu Argintvia în carne şi oase, în viaţa asta. Am eu un fix. Ştiu că mă va surprinde, altfel nu ar fi ea. Într-un fel sau altul, în fiecare viaţă ne-am ciocnit, şi nu doar cupele. Odată, eram în tabere adverse, din ochi am ştiut amândoi că după luptă vom bea grav la cârciuma neutră, la grecoaica din Kos... Vinul leagă, vinul dezleagă.

   

Spinichel

Dacă ar fi fost altfel, şi aş fi avut o altă meserie, cu siguranţă aş fi fost dulgher. Sau poate altădată.
Îmi place lemnul. Ideea de lemn, nu şi vorba de lemn. Într-atât de tare rezonez cu lemnul, încât instrumentele din lemn (cum ar fi printre altele djembe, contrabas, caval) le văd nu ca instrumente, ci ca o formă de exprimare a forţei pământului. Dacă rămânem la nivelul sonor, metalul e principiul masculin din înalt descendent, lemnul e principiul feminin din adânc ascendent.

Teoretic practic, acum o lună am avut ocazia să ajut o anume Natuşca să îşi scoată o ţeapă din palmă. M-am oferit voluntar să scot ţeapa cu acul, dar mi-am dat seama că nu sunt capabil de asemenea operaţiune delicată decât în cazul meu. Natuşca se tot foia de colo colo de emoţie şi durere, dar careva a scos din portofel un ac şi iată-mă pus la treabă. Culmea supranaturalului a fost când acul a început să îmi vorbească:
"Mais qu'est-ce que tu fais là?"
De sperietură l-am scăpat în titicarul cu fân pe care şedeam cu toţii.
Pornisem din vreme, festivalul începea peste o săptămână, şi mai aveam cale lungă a răsbate.
Am început să răscolesc fânul, ca să găsesc acul vorovitor. Natuşca parcă a auzit şi ea întrebarea acului, astfel că era singura care mă ajuta, restul râdeau sau ne certau că stricăm ordinea fânului în titicar. După o căutare de vreo 30 km, am găsit acul în titicarul de fânf. Funfen Sie?
Radiam de fericire amândoi, pe Natuşcă nu o mai durea nici măcar în cot de durerea din palmă,
şi priveam amândoi foarte atenţi la acul de gămălie.

- Da măi Faţa-Pădurii ce eşti, eu te-am întrebat adineauri ce faci acolo.
- Spinule! Eram mut nu de uimire, ci de groază. Gândul că Spinul a apărut până şi în fundul Moldovei, să mă dea pe spate cu teoriile lui şi mai ales în vileag la Natuşcă, m-a lăsat mască.
- Nu mă mai cheamă aşa. De 3 săptămâni m-am confirmat, am primit în sfârşit botezul, baia electromiracolului. Mă vei numi Spinichel. După cum vezi, strălucirea mea e alta, să nu-ţi mai zic de forţă! Acum cred în noua mea menire, scop, ţel, ţintă, etc. Voi ajuta la evoluţia omenirii. Uite ce gămălie mi-a crescut de când simt înţelepciunea supremă. Ca şi recunoaştere a eforturilor mele de a ajuta oamenii, beeei ghebe-jebule ce eşti.

Noroc că Natuşca nu pricepea prea mult româneşte. Dar nixam consolare, că numai ce mi-a smuls spinichelul din palmă, şi a început să-l întrebe de capul ei:
- Mais comment c'est possible que tu parle?
- Oh, mon bijouette, c'est l'amour qui fait tourner le monde et je suis juste la pointe de la flèche d'Eros...
- Je m'apelle Natoush. Je suis bien aise de vous voir en bonne santé. Moi...
- Oh, pardonne-moi! S'il vous plait, je veux vous aider encore une fois à profiter de la beauté de la vie.

Pac se lasă prins Spinichelu' între două degete fine de-ale Natuşcei, şi instant o ghidează pe suferindă cum să-şi umble în rană, să scormonească atent, să scoată durerea din bubiţă. Ui numa' cică ce se luptă pe acolo cu ţeapa de lemn şi iese afară victorios, rupând ţeapa malevolentă în trei, definitiv.
Atât i-a trebuit franţuzei, era cucerită pour l'éternité!
Am simţit cum orgoliul meu vrea să intre în scenă, deşi nu era rândul lui...hmm, la o adică, Spinul şi ţeapa ar fi putut fi soţ şi soţie, nu duşmani, dar de când el e metalic, e mai puternic, e mai greu de convins.
Mă gândeam cum să îl discreditez, cum să o recuceresc pe amorezata greşit.
Până să apară Spinul, proaspăt împieliţat nikelat, nu vroiam decât să o ajut pe fată, dar acum erau în joc aptitudinile mele de mega-vrăjitor. Astfel, i-am şoptit vizitiului să oprească titicarul la prima gelaterie, şi i-am strecurat în palmă toţi ştefanii-mari-şi-sfinţi pe care-i mai aveam.

Îmi frecam palmele de satisfacţie la gândul că Spinul va asista neputincios cum eu şi Natuşca lingem câte o îngheţată. A, de ce oare, ca să fiu mai crud, să nu împărţim aceeaşi îngheţată?
Vizitiul, dintr-odată foarte atent la gesturile mele, tocmai băga kerosen în rezervorul titicarului, adică se moşmondea de zor. Eu ardeam de nerăbdare să pornim: vruuuuuum, phuu! Subit, am realizat ce enervant sună limba franceză!
Pândeam îngheţătăria, în timp ce Spinichelul poleia degeaba franţuza:
- Oh, c'est super, mademoiselle...
- Et aussi, on croit que...
La naiba, ce s-au interconectat şi ultra-activat ăştia doi între timp! O tot băteam pe umăr pe Natuşca, şi ea nu mă băga deloc în seamă, ascunzând de privirile mele înnegrite pe micul ei erou, salvatorul miraculos,
mega-înţelepţitul. Cică. Plm, mă uitam pe geam ca să nu turbez.

Am zărit în sfârşit reclama unei cofetării. Era deajuns şi asta. Am anunţat restul populaţiei din titicar că facem o pauză de 5 minute, să mergem la veceu (în Moldova exact aşa se scrie, cum se aude).
Toţi au zbughit-o în tufe, şi toate la veceul din cofetăria aia. Natuşca nu auzise, era mesmerizată de Spinichel, care maram se gâdila în spatele gămăliei. Futu-ţi dulia ta de smeker, eram foc şi pară. I-am minţit Natuşcei că până la festival nu mai oprim decât la graniţă, unde nu sunt decât toitoi infecte, aşa că mai bine să lase acul ăla în pace şi să meargă şi ea la veceu.
A zis "bine". Am întrebat-o dacă nu cumva vrea o îngheţată, acum că a scăpat de durere. Mi-a tras un zâmbet de am uitat unde sunt, care era planul universului cu mine. Dar mi-am revenit, bine că a trebuit să aşteptăm cu toţii până pişează zâna.
Pufăisem deja pe nas trei doine.

Îngheţata se topise, a trebuit să o mănânc. Era irezistibilă. Asta mi-a deviat planul, a trebuit să mai iau împrumut ştefani-mari. Am reuşit la ţanc să mai iau şase îngheţate ciaocacao.
Neapărat trebuia să am doar una la vedere, să o lingem amândoi, să-mi fie răzbunarea mai dulce.
Restul de cinci le ţineam buchet la spate.

Proaspăt învelitul în nichel a convins-o în veceu pe Natuşcă să facem o poză toţi trei, să ne amintim momentul salvării ei de la lacrimi şi durere. Zis şi făcut, o conving pe una dintre cei de ne aşteptau nervoşi în vârful titicarului să ne facă o poză: eu plecat în faţa Natuşcei cu îngheţatele mele ascunse la spate, ea cu îngheţata noastră într-o mână. Mda, şi Spinul în cealaltă:

Când colo, lovitură de maestru din partea Spinului!
 Toţi izbucniseră în râs când am făcut poza. Am trecut peste clipele penibile, am crezut că mi se pare.
Abia după două săptămâni am realizat festa ce mi-a fost jucată, şi am crezut că pică cerurile pe mine de nervi!
Ei bine, da. Săptămâna trecută, când am primit un mail de la cea care ne făcuse poza, am realizat farsa Spinului: se transformase în Prince Charming!
Pe ea o lăsase cam la fel, oferindu-i un buchet de flori şi "mai mult decât o îngheţată"; zâmbetul ei, în realitate mult mai fermecător decât în poză, încântarea sublimă ce o emană fiinţa ei chiar şi sub formă de poster, sunt pentru mine acum cea mai dureroasă înfrângere.
De atunci, Spinul nu a mai putut fi oprit. Pe drum vorbeau numai ei doi. Restul mă priveau dubaş, pufnind în râs. După ce am făcut poza, parcă nu mai existam. Am vrut să îl fac pierdut pe dăşteptul de Spin, într-atât de josnic mă simţeam. Natuşca turuia tuturor titicaturiştilor despre minunea de a fi cunoscut un ac vorbitor. Gândindu-mă că am pierdut tot, că nu am nicio satisfacţie cu planul meu cam de rahat, am devenit trist. Când am ajuns, după câteva zile de bejenie, eram cel mai posac om al festivalului, dând foc la fânul rămas în titicar chiar din prima seară. Apoi mi-am dat interdicţie la alcool, ca deobicei pe unde merg. Mai nou.