Alina Alexoi este cea mai veche comentatoare sportivă de la TVR.
Are ceva special în tonul vocii, de emsiiţă. Va avea mult de comentat săptămânile astea.
Jocurile olimpice de la Londra mi se par mai palpitante când comentează ea.
Ceremonia de deschidere mi-a deschis o serie de noi perspective...Quo vadis?
Am încercat să dau un răspuns la videoul Spinului. Sigur va avea de comentat, iar.
Dar nu prea contează, de mâine voi porni pe drumurile răsăritului, şi mă voi desprinde de civilizaţie pentru câteva zile. În semn de solidaritate cu sportivii, mă voi lupta cu mine însumi şi cu ţânţarii pe coclauri.
Yiu Hu, mi-am amintit ce am visat, după o lungă perioadă de atonie onirică. Eram pe o scenă standard, de lemn, cu vreo 5000W pe făţos, plângeam, cică aşa era rolul. După ce mă calmam, trebuia să declam unei audienţe oarecum oculte (spectatorii zburau pe tavanul înalt, auzeam cum le fâlfâie pardesiele) un fel de poem în trop anapest-picardian. Refuzam însă stilul clasic, şi am demarat mai improvizactoriceşte. Sfidând regia, am dat-o pe tribal, de la mine, ca şi cum eu aş fi fost Scutură-Suliţă:
"Ieşind noi goi şi jalnici,
din Spuma Nopţii,
eu cu Medusa,
ascunsă în plămânul stâng
rugându-mă să
nu-mi limpezesc prea tare
gândurile
iată ne agăţăm timid
de Coama zilei,
fără speranţă
fără privire
Iubire..."
(...)
(aici m-am trezit, din păcate)
Am făcut al treilea duş imaginar azi. O fi rateu?
Mai dau jos nişte frecăţei de pe gât. Gândurile converg spre ţep. Oare ce mai face Speen-ul?
Am inventat un fel de titlu-proverb, dar nu-i văd sensul. A trecut deja un an de când am început postarea.
Mi-e dor de căldura uscată de săptămâna trecută.
Ultimele două nopţi am vegetat într-o umezeală de conservă, visând cu ochii întredeschişi spre ceva meleaguri mai primitoare. Nu plec, doar mă duc. Spre est.
Spinul s-a întors ieri din lunga sa călătorie prin oraş. Am servit kifteloase, am dansat, am făcut schimb de vinuri şi impresii, ca nişte corsari babani ce suntem. Laungiuiala noastră se cam apropia de sfârşit, aşa că i-am arătat cum răsalaltăieri m-am întors subit din faţa blocului, învins de căldură.
- Mda. Idee simplă. Coborâre orfică, tema solarităţii nocive...aah, cine-i aia, ai luat-o de pe net, ha?
După ce Spinul a terminat comentariile despre scurta şi preauimitoarea mea docudramă universală, se răsteşte:
- Ai ajuns să trăieşti ca oamenii cavernelor din Epoca Nebronzului! Ia mai ieşi şi tu pe afăriţă puţintel, razele solare mai ridică moralul, ştii şi tu, vitamine de, piele primenită, optimism, panteism, suficientism, năpârlism...
- Nu cred că mai e valabilă teoria asta, din punct de vedere practic, Spinule. Pe mine mă arde teribil Soarele. Şi văd pe oameni că ceva nu e sănătos la soare. Oare tu ştii figura aia cu raza, lupa şi furnica? Prăjeală gratis din plictis, cruzime de copil, prima experienţă a morţii, săraca furnică, plânsete, vai şi amar, uite că nu mai mişcă, promit că nu mai fac nimic niciodată, ce mai, aşa şi eu acuma, sunt un furnic în raza Soarelui, trebuie să mă apăr de raze...Dacă aş putea, nu aş mai ieşi din casă până în septembrie. Prevăd că se va da o lege care va interzice statul de bunăvoie la plajă. În câţiva ani, s-ar putea introduce schema asta: 2 ani închisoare să echivaleze cu 2 luni de vară la muncă pe acoperişi.
- He he he. Glumişi? Nu cred. Cât despre furnici prăjite cu răbdare, eu nu ignor viaţa, nu mă distrez cu moartea, ca tine. Mai bine uite ce documentar am eu pentru tine. Oricum, nu trebuie să te prefaci cum că ai fi atent...dar aş aprecia o părere, având în vedere că e primul meu cap de operă.
Am privit pozele. Am ascultat sunetele. Spinul aştepta de la mine o reacţie. Nu era mare lucru.
- E fain, foarte interesantă poza aia cu leii ăia, Spinule.
- Interesantă o fi mă-ta. Nu mă enerva, am aşteptări mai mari de la tine. Trebuie să plec, scrie-mi pe mail ce ai înţeles.
Am rămas paf. Se ia prea în serios făptura asta incomodă, sunt tot mai sigur că ceva nu e în regulă cu el. Sau cu mine, care nu am tupeu să-i zic în faţă că nu înţeleg nimic, tocmai pentru că nu am ce, şi chiar dacă aş avea, nu sunt obligat să stau drepţi cu mintea mereu trează la apariţiile lui. Poate ar trebui să facem un program ceva, să mă pregătesc şi eu când năvăleşte Spinul.
Trebuie să mă deconectez de stress acum, cu ceva de râs.
...peste Cetatea încinsă, se presară puţină sare musafirică, contrast apocaliptic şi piper ospitalier
Nu mi-am putut da seama ce continuă să funcţioneze în această poză. După câteva ore, încă o privesc, foarte atent la ce se petrece înăuntrul meu. Subiectiv, obiectiv, cum doriţi. Pur şi simplu a dat imaginea peste mine. Din prima am ginit deştele post-editării vârâte tandru în peisaj. Pertinenţa acestui procedeu tehnic, sau mai degrabă a acestei proceduri rămâne să o evalueze fiecare, în funcţie de gust. Personal, am tendinţa să critic tehnica adăugată ulterior, adică forma complicată pusă în slujba ideii simple. Dar poate exagerez. De aceea nu apreciez dezvoltarea fără precedent a proctologiei fotografice contemporane, pe cei care introduc tot felul de minunăţii artificiale în mintea privitorului. Sunt adeptul actului fotografic curat, înfăţişat oarecum spartan. Ca şi muzica live. Dar să nu divaghez. Poza asta sună bine. Se vede că a fost gândită, apoi finisată supercristal. Aproape m-ar convinge că locul ăsta nu e real. Oricum, nu aspectul ăsta e esenţial. Da, e clar că lumina, arhanghelica oaste ce răzbate printre norii ăştia, trebuie să capteze în mod prioritar privirile. Se impune instant, şi astfel cucereşte sensurile mai slabe. Avem transversala mediană, limita funcţională Cetate-Cer. Tonurile de pe zidurile clădirilor sunt continuate de cenuşiul norilor, îndulcit de căldura cremeşului delicios ce obturează Soarele. Aş îndrăzni să reformulez: "precum în Cetate, aşa şi în Cer". Privită ascendent, poza ne arată că cenuşiul are virtutea de a pregăti ochiul pentru apariţia sacrului în profan... Deci, deloc surprinzător, şi deci cu destulă maturitate, fără frică de screensaver-ism, albastrul irumpe fortissim, situând privitorul în plină teofanie, prevestind coborârea victorioasă a Luminii. Remarc diferenţa dintre albastrul divin şi cele mundane: Mihai Bravu', albastru standard de statuie proaspătă, iar dealurile Mamutului prăfuiesc idealul. Felinarul, copacii, trecătorii, sunt accesorii absolut necesare celor care trăiesc în interiorul Cetăţii şi împart poza pe net. Pentru a-şi reconfirma identificările comunitare şi începutul tranziţiei spre standardele turisticismului de tip european. Mă rog, altă discuţie ar fi asta... Făcând eu o plimbare răsalaltăieri, din întâmplare - sau nu - m-am oprit şi eu în locul de unde a fost făcută fotografia. Amiază, caniculă, doar oameni cu treburi urgente, albastrul fade-uit de certitudinea că o să mor de sete sau herţatacatac. Nu aveam chef de contemplare citadină, dar am ridicat privirea; cerul era cum era, nu ca în poza Nataliei. Ataşamentul faţă de Alba Cetate, care m-a atras tocmai în perioada asta de iulie, lua subit forma unui spleen teribil - abia m-am urnit spre umbră, hotărât să ies de acum doar noaptea, prin locurile mele răcoroase. Ca şi concluzie, trebuie să recunosc că această fotografie mi-a produs un puternic insight, retroactiv. Abia aşa mi-am dat seama. Privind-o îndelung. Conştientizarea deplinătăţii clipei, binecuvântarea prezentului nu ne este dată tot timpul. Avem nevoie de ochiul unui alt om pentru a ne regăsi. Nu e necesar ca ideea frumuseţii să fie mereu prezentă. De aceea se fac miliarde de poze. Să o prindem. Pe ea, Ideea. Cu carne cu tot, nu doar forma fină a oaselor ei inerte. Cetatea Alba începe ceva. Renaşte. Mi se pare cam lemnos zis, dar care ar fi primul lucru ce-l facem imediat după ce renaştem? Respirăm. Alba Cetate, iată, ne inspiră pe toţi. p.s.
De când s-a domolit canicula, nu mă mai simt atât de năclăit la minte. Mi-am imaginat că am ceva de făcut, cum ar fi o recenzie. Deci unul dintre motivele trezirii minţii mele la viaţă a fost şi fotografia aceasta, făcută de Natalia Popa, inspirată şi ea de fortăreaţa dalbă...
Revedeam liniştit azi un film, când intră Spinul pe sistem. Nu mă uit la filme des, am luat o pauză, dar de data asta eram chiar deranjat de interferenţele Spinului. Cică l-a convins să vină cu el şi pe Zmeoiu, mai nou trebuind să fie chemat pe numele lui de Fals-Picard.
- Faţă-Pădure, uite am venit la tine în urma insistenţelor Spinului, nu aş fi vrut să te deranjez altfel.
- Zmeoiule, ăăă...scuze, Fals-Picardule, nu-i stress, că doar nu ne-am mai văzut demult, am zis aşa de politeţe.
- Bă, iar minţi? Spinul mi s-a înfipt direct în beregată.
- ...uugh, pff....dsss.
Nu mă durea, dar nici nu puteam face nimic. Probabil Spinul are ceva substanţă în vârf de ac, de m-a paralizat aşa. Nu mai puteam vorbi. Fals-Picard, aka Zmeoiu, l-a rugat pe Spin să mă lase cu grai, dar Spinoiu' nici gând, se răsucea mai abitir în gâtul meu.
- Vezi că îl laşi fără voce, Spinule! Zmeoiu încerca să îmi scoată ţeapa.
- Nu ies de aici până nu înţelege băetu' că nu e de glumă. Nu te mai chinui Fals-Picardule să mă scoţi de aici, mai bine explică-i tu lui cum stă treaba.
Şi atunci Zmeoiu mi-a dat temă de casă o carte-cadou de ziua francilor. Sartre, Cu uşile închise - să o citesc până mâine altfel voi rămâne mut veşnic. Fiind deja parţial mut, nu le-am putut spune că am citit-o demult. Până să le scriu eu pe o foaie ce am de zis, ei au şi plecat, trântind uşile.
M-am pus pe citit, dar nu am nici un chef. E prea cald, mintea nu e cu mine.
Îmi amintesc ce palpitant devenea să stau pe youtube tocmai când aveam ceva treabă importantă de făcut. Uite şi la tocilarul ăsta celebru simpatic par example, cum cânta pe la 1998. Normal să cânte aşa, când stă lângă o de-aia. Nu ca azi, cu pitbull-ul....ce regres!
Revin. Infernul sunt ceilalţi. Care ceilalţi?
Păi nu toţi ceilalţi, numai cei care reflectă înapoi imaginea mea proprie.
Ego-ul este o închisoare cu 7 deţinuţi, un bastion ce se lasă cucerit foarte greu.
Spinul a luat-o şi el razna de la căldură. M-a înţepat pe frunte, ca un tăune mai lejerean, deci nu grav, nah, doar e vremea lor, când e ok să fie ei., mă rog, să mă adun nişelus acum lş lş ce ciudat e să te înţepe hm oare vorbesc, sau mă gândesc că vorbesc, hm, etc...
A apărut ieri pe la mine, înfipt nevoie mare, direct înţepând străpungându-mi de frunte una dintre cărţile mele de căpătâi şi bolborosind de zor ceva limbă tare bolboroasă cu directă scurgere în hipofizarica mea glănduţă plăpândiş orăşeneasă.
"...Det var i den Tid, jeg gik omkring og sulted i Kristiania, denne forunderlige By, som ingen forlader, før han har fået Mærker af den..."
- Adică? În mod evident, nu înţelegeam nimic. Spinul vorbea ceva limbă nordică, dar nu pronunţa prea bine.
- Hai să îţi gugladuc: "acesta a fost, în acest timp...şi m-am dus în jurul valorii de murit de foame, în Christiania, acest oraş ciudat. Pe ea nu o lasă până când el nu a primit semne de semne."
- Spinule, şi eu pot să aberez, dacă asta vrei. Lasă-mi lecturile în pace.
- Şi ce vrei mă rog să afli de la individul ăsta dubaş? Uite la poza asta, cică e el în Chicago, dar mie-mi pare un moţ în bătaia vântului.
- E adevărat că a fost un om cel puţin ciudat, nu mă interesează prea mult în afara romanului ăsta.
- Aaa, înţeleg. Dumneata vrei să vezi cum se moare de foame la modul artistic, ha?
Nu puteam să mărturisesc - tocmai Spinului - că la mijloc era o poveste de dragoste. Ar fi luat totul în derâdere. Nu trebuia să afle de ce reciteam cartea, după 17 ani.
O cam păţisem, ca şi marele sultologician al Norvegiei.
Întâlnivisasem o fetişcană, de aia jordiţească-mlădie, pe stradă .
Nu o visvedeam prea bine din cauza spasmelor din stomacul meu vidat de câteva zile.
Culmea nenorocului, m-a ispitinvitat la o sticlă de florio şi odimineaţă împreună.
În turbotăvăluguri
dublucontinue
de spin opus legănate
printre bătrâni cu copii
şi tisele din parc
fix privindu-ne.
Unisexele noastre
neştiut dezvelite
îndreptate timid
înspre soare...
Evident că asemenea vise m-au pus în cap prea rapid şi prea de tot. Şi era atât de, atât de, atât de...
Sufeream, ca un câine după-amiaza.
Mă îndrăgostisem în vis.
De aia dorm atât de mult?
- Băiete, trezeşte-te. Visezi cu ochii deschişi, şi nu-mi miroase a bine.
Ia vezi care-i faza
care-i nulu'n'plen
în Republica Verdtebrentren.
cu reverberaţii vertebraice
Zmeoiu cântă'n'trântă directă'n
rime apotrropicpalacalaice
Spinul mă cerceta, invadându-mi spaţiul intim cu sukarime balauraice.
Am redeschis degrabă, adică repede io să verific, cumva la cacialmaua deficitului grabnic, fişierul cu subtitrarea şi nonsubit traducerea şi adaptarea filmului despre Foamea lui Hamsun, la început:
"Erea p'atunci că în timp ce o ardeam aiurea şi o ardeam şi aiurea şi şi de foame în Kristiania; Christiania, oraş-unicat (cu două nomosvariante deja inclus-interconexe) din care niciunu' nu să dep'rtează făr să tragă departe sforile crescute şi întemeiate pe unitate pe toată perioada sejurului, şi după aia.''
Da' nu Cre' că Asta vroia Să îmi Transmită Spinuşu'Ghiduşu. Gen funcţia de undă nulă
pe spin semiîntreg anulat la cap.
