Ţi se poate întâmpla să auzi ceva atât de sublim încât închizi ochii şi totul în jurul tău prinde viaţă. Adică viaţa te prinde pe tine în ea. Apoi îţi dă drumul tocmai când ţi-e lumea mai dragă. Şi atunci, începi din nou căutarea. Starea aceasta o vânăm cu toţii ca pe o gazelă pierdută în deşert, în fluxul nostru cotidian. Nu e necesar ca să ne detaşăm de viaţa de zi cu zi pentru a simţi graţia universală, ci e deajuns să ascultăm cu atenţie tot ce se petrece.
Clipele de fericire trec, dar să nu uităm că inevitabil vor veni altele.
Spre exemplu, pentru mine următoarea stare de graţie a fost când mi-am dat seama că muzica şi tâmplăria se întâlnesc inefabil în zorii unei dimineţi de iulie.
Iar Spinul probabil e ocupat cu Airfield-ul, care începe astăzi. Aşadar îmi pot face de cap. Am în gând să mă transform weekend-ul acesta într-un elf turcoaz şi să bulversez cotidianul din viaţa tuturor.
- Vara asta mi se pare că ai cam pierdut pariul cu marea, băiete.
- Dreptate s-ar putea să ai, Spinule. Prea multe festivaluri pe capul meu oricum...
- Ehe, păi nu știu eu? Tocmai sari din Basm în WaHa, apoi speri să treci cu bine de Airfield. În loc să pui și tu mâna să nu mai bei.
- Cum adică? Ori pun mâna să beau, ori mai bine stau acasă.
Trebuie să recunosc că îmi era dor de morala Spinului. Atât că el s-a oprit din vorbit și mi-a sărit de pe umăr pe tastatură. Nu știu cum a făcut dar mi-a pus pe player ceva filmare tare dubașă.
- Na cine e ăsta de face în halul ăsta, ia zi-mi tu acuma mie! Spinul era pregătit să se înfigă prin beregata mea direct în ultimele fărâme de conștiință ce mi-au rămas după ultimul week-end.
- Păi de unde să știu eu? Mi se pare ceva scenă destul de simpluță din teatru´ lu´ bunuțu´ Arto, sau mai degrabă o zi obișnuită din viața unuia care e paradit de alcool. Spinul se încruntă la mine deodată ca niciodată:
- Dacă asta numești tu teatru, cu o atât de crudă seninătate, atunci meriți să sfârșești ca și Arto ăla, cu bocancul în palmă lângă piciorul patului de azil.
- Vai da´ ce serioasă e treaba pentru tine. Văd că îl cunoști pe personajul din filmuleț. Cine e?
- Hai că deja întreci limita bunului simț. Cum îți permiți să te prefaci că nu mai știi ce faci?
- Uite. Eu sunt foarte bucuros că mi-am luat sandalele pe care le-am visat alaltăieri. Și acuma trebuie să mă duc să încarc van-ul cu tobe. Nu am ce să spun despre toată povestea asta.
- Bine. Atunci schimbăm foaia. De fapt, băiete, nu eu sunt cel care îți poate schimba ție ceva, ci tocmai felul cum consideri să îți trăiești viața te va face să vezi că ești pe drumul greșit.
- Până atunci, hai să ne bucurăm de tot cee ce suntem noi acum.
Nu mai aveam energie. În 5 minute parcă m-a stors de tot cheful de viață. Spinul mi-a strecurat bănuiala în suflet: dacă nu e o minciună și el are dreptate?
Steluţa Tania Australis mi-a şoptit că primeşte cu bucurie vestea conjuncţiei Jupiter-Venus din gradul său actual 22 Leu. Venus tocmai venind din conjunţia cu Rigel steaua regală, în sinea ei ea ştie foarte bine a se purta înfocat în Semnul Soarelui.
Trigonul fără de rahat Uranus - Jupiter este întărit de mai-sus pomenita conjuncţie venusiană a domnişoarei Tania. Dar Uranus fiind maestrul inflamării, cel cu chibritul mereu neaprins în benzinărie, dar primul pe punctul de a-l scăpa. Poveşti de dragoste păţesc nu numai bărbaţii care îşi trimit activ propria energie înspre viitor (o aventură tipică pentru Berbecul uranian), ci şi femeile care au Venusul bine aspectat. Trigonul fiind un aspect relaxant şi revigorant, întâlnirile dintre oameni au şanse de a fi fructuoase, generatoare de bucurie a traiului clipei.
Soarele fiind la scaldă în casa Mumei-Rac, cu Marte căzut şi el pe neaşteptate la cină (din proverbiala sa neatenţie, totuşi se mai nimereşte să dea şi pe acasă la ai lui) în piscina comfortului domestic-cotidian, ecuaţia apă-foc se răstoarnă spectaculos. Interpretarea va trebui nuanţată într-un grad sporit de atenţie.
Sextilul Neptun-Pluto ne va oferi un indiciu esenţial după un mic ocol explicativ. Se cuvine aici o lămurire a hermeneuticii prin care putem înţelege situaţia noastră actuală.
Perioada domiciliului lui Neptun în Peşti o trăim cu toţii într-un mare fel. Din 3 februarie 2012 şi până în 2025 vom asista la schimbări majore ale percepţiei realităţii. Temeiurile se vor clătina nu doar din cauza stării alterate a mentalului colectiv (Neptun nu e singurul ce-şi permite ideea de drog, dar el ne învaţă cel mai bine cum să îl utilizăm exclusiv în scopuri spirituale), ci şi din cauza revoluţiilor de la nivelul percepţiei realităţii.
Mai avem evoluţia in actu a altor două evenimente majore. Festinele cereşti ale anului 2012 continuă să sporească gradele ecuaţiei noastre iniţiale.
Uranus traversează semnul Berbecului până în 2019. Revoluţiile vor fi aşadar neaşteptate, imprevizibile.
Accidente la ordinea zilei. Accidentalul devine transcendental. Dacă ne aşteptăm ca teleportarea să devină accesibilă, nu ne aşteptăm ca ea să devină inutilă. Acest tip de neaşteptat ne aşteaptă în anii următori. Uranus este purtătorul stindardului Erei sale, pe care a început-o cum se cuvine, cu primul semn - Berbecul.
Apoi, Pluto în Capricorn până în 2024. Aici nu mi se pare necesar să mai intru în detalii, sunt accesibile pe internet.
Ţinând cont de toată tărăşenia asta la fel cum orice câine ţine cu dinţii de os, am ajuns la miezul interesului meu.
Aνάστασις
sau Incredibila Poveste de Iubire Imaginară a Autorului
cu Femeia-Efemeridă
În afara Sinelui nu există nimic, sinele fiind tot ceea ce ochii îmi arată că mă înconjoară. Fie creangă de aur, fie zbatere de aripă, fie odor femeiesc. Renaşterea din propria cenuşă presupune că deja a avut loc o oarecare ardere. Sunt oameni care nu ard, care nu vor sau nu pot să ardă. Nimic, nici măcar o fărâmă de banc spus intenţionat greşit. Clar, nicio amintire incomodă; au o faţă de parcă n-ar vrea să ardă nici ţigările altora. În starea asta umblând eu pe stradă, cu o plăcintă în mână şi cu privirea mereu la oameni, am dat acum câteva zile de o vâlvătaie de păr roşu arzând în miezul urbei. De la vreo 50 de metri i-am adulmecat venirea şi parfumul. Abilităţile mele meteorologice m-au prevestit la timp şi mi-am pus la timp masca de om. M-a întrebat cum o cheamă, şi bineînţeles că am ştiut dar nu i-am zis. Totuşi am căzut prizonier ispitei de a crede că doar eu voi fi cel care apoi va trebui să cânte oamenilor despre atâta frumuseţe.
După câteva zile în care mentalul mi-a intrat în stază, m-a ajuns din urmă extazul inimii. Simţeam cum ceea ce simt este unicul lucru adevărat care există pe lume. Le-am mulţumit ochilor mei că lasă să-mi intre în suflet atâta frumuseţe, dar în primul rând aduceam osanale ochilor ei că lasă să iasă atâta adevăr. Acest adevăr nu este decât al meu, deşi eu deja eram ferm convins că e universal. Tendinţa asta spre generalizare pripită m-a şi pierdut în cele câteva clipe cât am stat în preajma ei. A dispărut fără urmă posibilă. Era Femeia-Efemeridă şi eu vroiam neapărat să dau uitării acest amănunt semnificativ. Dacă aş fi rămas captiv în acele clipe, ar fi însemnat să nu mai văd cu ochiul minţii, să nu mai vreau să citesc litera Universului. Ea însăşi mi-a recitit lista cu ce trebuie să fac azi şi cu ce să nu mai fac niciodată.
.
Cu alte cuvinte, s-a dus pericolul să cad în capcana scenariilor prescrise. Destinul nu există aşa cum îl gândim noi. M-am îndrăgostit lulea, iremediabil. Sentimentul ăsta are un gust aparte. It's all gone, baby! Aşa vei rămâne pe veci. Dacă sentimentul e neîmpărtăşit, cu siguranţă ai şansa să dezvolţi obsesie la liber, depresie cu carul şi ce mai apare pe drum. Corvoada să înceapă! Şi miracol, în câteva zile-clipe, îţi trece. Vezi clar nonsensul, şi alegi să nu te îneci în el. Universului nu-i pasă de iubirile omeneşti imaginate de duhurile cele mai sărace. Bogăţia minţii sărăceşte fără milă sufletul. Dar şi prea-plinul inimii goleşte pe măsură mintea. Nicicum nu-i bine, asta ştim. Eu cu mine toţi înşine ştim că asta e jumate din adevăr. Totul e bine, e cealaltă jumătate.
Doar când simţim pe deplin forţa clipei avem acces la sensurile destinului.
Şi la propria renaştere, în duioasa noastră trecere spre dincolo de gardul vieţii.
Eliberarea de renaşterile astea se va petrece şi nu se va petrece, în clipa anastatică ce ne va ridica mereu şi mereu deasupra. Cam ăsta e adevărul aici pe Pământ.
Ori de câte ori am murit şi voi mai muri, am crezut şi voi crede în asta.
Pluto nu-şi poate împlini semnificaţiile în plan vizibil individual, se zice. Nu se poate manifesta în noi decât la nivelele cele mult prea subtile şi infinitezimale ale marilor praguri, trecerile universal umane - naştere, moarte, semafoare, etc. Dincoace de Pluto, renaşterea sinelui cade sub incidenţa mai multor indicatori karmici, cel mai apropiat şi de înţeles pentru noi fiind desigur Luna.
Acum ea se află în Săgetător. Saturn a părăsit pentru 3 luni Săgetătorul, îmbibându-şi organul genital (anume creierul) în puţin venin psihopomp. Până mâine dimineaţă la 5.20 Luna va urca încetişor, sisifică şi gânditoare, până înspre vârful plinătăţii sale. O vom vedea apunând în timp ce Soarele tocmai va răsări. Luna plină în Capricorn ne aduce oportunităţi nebănuite. Putem eficientiza rata de inflaţie a sufletului, încât acesta să nu-şi mai irosească energiile pe lucruri trecătoare. Legea superioară ne dictează să depunem eforturile sufleteşti în direcţia celor nepieritoare Idei, altfel Capricornul ne dă fără jenă nota 2, nota cuvenită doar bipolarilor de aiurea şi celor mai încăpăţânaţi damnaţi din alte vieţi.
Lipsa de scrupule a lui Saturn, cu privire la sentimentele Lunii aflate la el acasă, se poate transforma (Pluto susţinând cu ardoare şi exploziv acest lucru, în opoziţie cu Soarele) într-un avantaj. A face curăţenie în sertăraşele ascunse ale Inimii poate părea o corvoadă, insuportabilă mai ales vara când lumea face mai des baie afară din casă. La nivel transcendental, ecuaţia apă-foc face loc, în semnul Racului, mai degrabă izbucnirilor decât reconcilierilor. Soarele şi Luna fiind unitatea dinamică a Sinelui, izbucnirile de tot felul ne provoacă să ne împăcăm pe bune. Sau niciodată, dacă este vorba despre cele efemere. Uranus tocmai a scăpat chibritul aprins în balta din benzinărie!
Motto ephemeridis: to hell with all bullshit, we all die!
- Băiete dar ce tot zici tu aici?
- Haaaa, Spinule, ştiam că te ademenesc cu dodiile astea! Bine că ai apărut, deja nu mai ştiam ce să automatizez la dicteu. Eram foarte curios dacă o mai trăieşti, sau ai murit-o plutonic spre dincolo.
- Jupiteria anaforicească a cui te-a împins înspre asemenea faptă! Tocmai am pierdut un avion din cauza aberaţiilor tale.
- Da' unde mergeai?
- La Paris.
- Hai că te duc eu pe bară, că ieri mi-am luat ţoaclă.
- Dă-te-n parizel şi-n fras, că tu eşti to'cu din'ălea...
- Bine, atunci măcar până la Cluj vrei să vii cu mine?
- Nu. Se pare că anabaza astrală îmi cere să stau locului. Da' auzi acia, cine-i muzeiţa despre care pomeneai înainte?
- Nu ştiu. Nu mai ştiu.
- Minţi.
- Crezi ce vrei. Am încercat din răsputeri şi am reuşit să o văd fără să mai ştiu de acum înainte cine e.
- Da' de unde şi de ce atâta îndârjire în această direcţie, măi fecior? Te-or fi buimăcit de tot steluţele şi planetoaiele alea ale tale. Alea ale tale, vorba vine...
- Nu am idee. Poate sunt sclavul acestor ochi pe care i-am pedepsit pentru că au lăsat să intre în sufletul meu atâta depărtare.
- Da ştiu că te-a durut interiorul ochilor, da' asta e de la alcoalele vieţii.
- Asta o fi joarda pedepsei, dacă aşa vrei tu să vezi.
- Nu te mai pedepsi degeaba. Ascultă-ţi inima, nu o mai biciui. Şi lasă fanteziile, hai pe pământ. Nu te mai da moluscă-extraterestră, că nici copiii nici babele de prin cartiere nu te mai cred. Trăieşte-ţi clipa.
- Nu. O să mă duc la bibliotecă şi o să ascult poezii citite până oi încremeni cu ochii larg deschişi. Dacă mi se vor topi, atunci le dau pălincă numa' de-a naibii să văd ce păţesc.
- Au mai fost uranieni pe Pământ înaintea ta, ar fi înţelept să studiezi puţin miezul problemei.
- Nu-mi găsesc sabia, că îţi arătam eu ce studii am făcut eu.
- Ha ha ha! De parcă eu nu te văd cum lucrezi de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, cu sfoara aia galbenă! Exerciţiile alea de le-ai inventat într-adevăr îţi vor redresa coloana vertebrală, dar cu verticalitatea ta morală cum rămâne?
- Ce insinuezi? Eu respect legea morală din tot omul. Faptul că încerc să practic asta pentru mine e o certitudine suficientă.
- Păi asta insinuam, băiete! Te crezi safe în zona asta călduţă, a încercărilor. Tot încerci, încerci. Dar ce îţi reuşeşte din ce încerci? Faptul că te-ai convins singur că respecţi legile oamenilor, sau că înţelegi de ce vrei să le respecţi, nu te asigură că faci asta. Câte mici ipocrizii, câte minciunele involuntare tragi pe zi? Să nu mai zic de muşamale, de ironiile fără tact, cuvintele cinice, de glumele fără rost sau gândurile tale aiurea. Ştim amândoi că eşti conştient de toate delăsările tale faţă de tine însuţi. Te îndulceşti cu plăcerea de a-ţi băga piciorul în gură, chiar dacă nu mai eşti copil. Dacă munceşti şi faci exerciţii de mobilitate, iar degetul mare de la picior îţi intră iar în gură, nu înseamnă că mai eşti copil, că se cuvine să te privim cum iei în râs totul.
- Na ia stai. Că deşi nu am sabia la mine, te tai de numa'numa la concept. Văd că ai strecurat ceva idei grave printre cuvinte plumburii. Nu ţi-e clar de ce îmi permit să cred că sunt un om moral? Îţi spun eu atunci. Nu mă interesează nici morala oamenilor nici a lu' Nice sau alţi suprazei. Concret, nu posed şi deci nu pot trăi după un sistem coerent. Iar dacă se vede că ignor, nu înseamnă că nu-mi pasă. După judecata ta, cât de moral poate fi un om al contradicţiilor?
- Hm, mari şanse să fie o mare lepră.
- Tocmai. Cu cât mai mari ispitele, cu atât mai mare efortul de a le depăşi, nu?
- Ba da.
- Ei bine, nu! Cu cât sunt mai mari ispitele imoralităţii, cu atât mai mic trebuie să fie efortul de a le anihila. În stadiul ăsta mă aflu eu. Micile ispite mi se par cele mai greu de stăpânit.
- Nu există morală în clipa când cedezi plăcerii.
- Ah. Nu mai am cuvinte. M-ai spart la creieri. Ascendem spre Luna plină şi deja mintea mea stă în loc.
- Ţi-e neplăcut, de aia.
- Nu ştiu. Uneori cedez în faţa micilor plăceri ale vieţii, alteori nu. Sunt om.
- Oh da, argumentul final al tuturor pramatiilor, pe cât de previzibil pe atât de neplăcut la gust.
- Hai să gustăm nişte calamares en su tinta cu pâine mediteraneană cu măsline, am luat ieri de la Lidl. După aia tre să fug la bibliotecă.
- Lasă-mă că mi-am amintit de avion. Faină biţa, ai grijă că în sensurile astea mereu giratorii de apar ca ciupercile după ploile demente din ultima vreme, şoferii nu sunt obişnuiţi încă să ţină cont de biciclişti. E un semn uranian de ţi-l dau.
- Hai sictir, pufospinule! Cică îmi dai un pont, da' de fapt te răzbuni pe dumele cu care te-am momit.
- Îţi doresc tihnă, agape şi sănătate. Mă bucur că ai rămas cu capul pe umeri. Dacă l-ai fi avut şi limpede, ar fi fost prea dubios de perfectă lumea. Plec.
