"E ness, cu!" (lapte şi miere, în ţara neliniştii patafizice)

În ultimul timp parcă mi-a pierit glasul. Nu mă pot abţine şi orice automat de cafea întâlnesc, de curiozitate, trebuie să îl probez. Nr.1 rămân cele din Veneţia, care umpleau strada cu aroma lor cappucină.

Mai nou vorbesc şi nu mă aud pe mine însumi.
Şi nu-mi găsesc locul printre locurile nu demult familiare.

M-a interpelat ieri Spinul destul de agresiv. Că de ce nu duc până la capăt ceea ce încep. A găsit pe serverul Netului Trandafirilor o mai veche melodie de-a mea, şi s-a ofuscat că ceva nu sună bine. I-am cerut scuze, am verificat respectiva bucată muzicală - într-adevăr o lăsasem în aer destul de enervant. Dacă nu termin o idee, de exemplu pentru că iau somn pe tastatură, aşa trunchiată rămâne. Spinul mi-a cerut să-i promit că ori mă voi disciplina, ori mă voi lăsa de muzică. Dar mi-am amintit - intenţionat am lăsat-o aşa, pentru că vroiam să fie un loop. Spinul mi-a şuierat distant că nu-i plac lupii. Discuţia era în impas total.
I-am trântit o nucă în perete, zicând că dormitul în timpul postului nu e o contravenţie majoră, atât timp cât nu dai doi bani pe ce se întâmplă în jur, din moment ce nu ai nimic de păzit. În perioada asta mai twisted aşa, totul mi se pare crunt de efemer, atât un spanac cu ochi căprui, servit duminica la amiaza prin insula Paştelui de Robinson Crusoe liderul hippioţilor, cât şi o toccată de Bach ascultată de Vineri Panchistul în plimbare pe sub porţile brandenburgice.
Spinul a zis că presimte o schimbare majoră la mine, pentru că nu mai înţelege nimic. I-am răspuns că şi înţelegerea între oameni e efemeră, şi am râs răutăcios, la care el m-a privit pieziş, şi a pornit patefonul sidefat.
Enescu, bineînţeles. Ca să mă înveţe el minte. Ceva interpretă favorită a Spinului. Eu îl preferam pe Ionesco pe vremuri, dar acum nici el nu mă mai prea încântă. A devenit prea efemer.
Spinul s-a concentrat, a rânit supernervos cu copita imaginaţiei şi cu puterea gândului s-a înfipt în aura mea prin gât, mai în glumă mai în serios. Am rămas uimit de senzaţia subtilă produsă de enervarea lui simbolică. Hm, poate are dreptate, l-am provocat cu tot felul de înţepături. L-am exasperat cu lipsa mea de noimă şi impuls vital. Mă frecam involuntar sub bărbia reală.
Apoi i-am zis că mai bine rămâne el cu standardele enesciene ale muzicii, cu mândria aşa-zis pertinentă şi România din tablourile de demult.
Acum, nimic nu e aici decât să infirme. Tot ce a fost. Şi ce e infirmat, va fi apoi confirmat. Totul curge. Degeaba caută Spinul să mă facă să rămân locului. Trebuie să vin, să plec, să vin iar, să plec iar, şi tot aşa.
De gudbai, i-am propus Spinului spre ascultare ceva Bartok, interpretat tot de Copăcinscaia lui fortissim dragă, şi recomandabil de ascultat iarna la un pocal de tokaji, cu urechea lipită de patefon.
Parcă s-a mai îmbunat, sau poate doar curiozitatea l-a liniştit.
Şi eu acum mai beau încă un ness, că presimt, sau vreau să presimt, sau visez că mă aşteaptă un drum lung.

Zimbrul Trist, Puica Nebănuită & Guligulaca - fabulă din colecţia Spinului

Primăvară. Astenie în stare de trezie.
Oameni la plimbare cu peturile şi miciurile prin păduri, dezastru.

Dar norocul nostru că totul curge. Râul, ramul. Spinul, banul. 

Totul decurge altfel în pădurile din visele mele.

La marginea poienii curgea un râu. Păstrăvii săreau peste pietrele verzui, păsările se uitau la ei în jos, cântând în sus, etc, imaginea o completează fiecare dintre voi.

Un Zimbru Trist stă acana, mai aparte de volburile râului. 

E dimineaţă. Nu se uită ca boul mereu drept înainte, ci zimbrul nostru tocmai ridică privirea: 

"Oare cât va mai ţine ceaţa asta?" se întreabă el agale.

În timp ce privirea zimbrului se ridica spre cerul plumburiu, Puica Nebănuită s-a găsit tocmai atunci să-şi execute saltul matinal spre un nou nivel al vieţii sale spirituale. Privirea proverbial de limpede a Zimbrului Trist (Bison Bonasus Matliae) a fost atrasă inevitabil de saltul spectaculos al Puicii Nebănuite (Hucho Hucho Etcaeterosa), şi totul părea că va degenera într-o luptă a privirilor, pentru că şi Guligulaca a observat toată isprava, chiuind ironic, ascunsă după o jumătate de tufă. 

Necuvântarea fiind darul şi blestemul acestor trei eroi fabulieni, voi spune eu că în următoarele secunde s-a petrecut minunea:

Puica Nebănuită s-a simţit privită şi atunci a ţâşnit din râu spre mal, pe Guligulacă să o răpească. Puica ar fi cel mai aprig răpitor al Carpaţilor, dacă n-ar cam fi pe cale de dispariţie şi ea şi Carpaţii (hahaha ce bună e asta).

Guligulaca (Vivaricus Deea Contemporanaea) şi-a construit rapidamente un tunel-fulger, inaugurat cu mare fast cu 3.1415 pilisecunde înainte ca fălcile Puicii Nebănuite să o sfârtece. 

De supărare că a ratat prada, Puica Nebănuită a decis să migreze în jos, spre bălţile Dunării, la un chef restrâns, organizat de Şalău (Sander Lucioperca)

 Celălalt capăt al tunelului-fulger dădea exact la copitele din faţă ale Zimbrului Trist, care a coborât leneş privirea sa udă. Înainte sus, acuma jos, deja era obosit de atâta privit deosebit. Totuşi plin de mirare aştepta să iasă făptura aceea ciudată de sub covorul de iarbă, din clipă în clipă. 

Guligulaca era cât pe ce să sfârşească strivită de Zimbrul Trist, dar acesta a prevăzut pericolul şi a levitat benevol pentru câteva momente, până Guligulaca impacientă a aflat capătul tunelului-fulger şi a iţit o privire speriată spre Zimbru. Uimirea ei era fără margini: deasupra ei levita un bou!

Acesta, văzând-o pe fiinţa aceea stranie, şi expirându-i mana levitatorie, a izbucnit în râs şi cu ultimele puteri s-a prins de o Liană din Jungla Africană şi a pornit în căutarea unei Vaci Anume, mai tarzană şi babană decât astea din Carpaţi.

Guligulaca a rămas singură în peisaj,

şi încă mai aşteaptă să intraţi la ea în firul epic,

dacă nu cumva mai trăieşte şi azi

Şi v-am zis povestea aşa,

deşi Spinul o sa mă boscorodească iar.