Rant printre rânduri și gânduri

 Spinul a venit în vizită azi dimineață la 5 jumate, plouat bine și întins fără de veste la uscat, între pernele mele. Previzibil de imprevizivil, ah nu mi s-au trezit toate literele. A trecut aproape un an de când n-am mai avut onoarea...și el punea la cale să mă sperie amarnic. Norocul meu că m-am trezit cu câteva secunde înainte să intre abrupt în subiect. Înfipt undeva subtil între cervicala 3 și 4, pentru început, Spinul începe cu placa lui enervantă veșnic:
- Dacă nu dau eu semn, văd că tu nici atât. Păi cum să treacă atâta vreme fără să dai nici măcar bună ziua pe messenger? Și de ce te-ai trezit chiar acuma, mă rog?

- Deocamdată nu răspund la întrebări, Spinule. Stai să fac o cafea, să mă dezmeticesc. Visam că...

- ...lasă tu ce visai, fă cafei bagă niște muzică, haide, fresheanu' rapid că avem de povestit.

M-am executat, oricum asta făceam și fără gălăgia lui. Pornesc windowsu pe Laktoku, cafeaua am răsturnat-o în cești, la care Spinul zice pufăind aparent curios:

- Păi și ce muzici mai asculți?

Pauză. Pauză lungă. Cât pauza aia mare, când aveam timp să fugim din curtea școlii ca să ne urcăm în nucii din cimitirul Bisericii din Groapă. 

- Am căzut într-o groapă muzicală, Spinescule, o groapă unde e liniște. De acolo ascult Pământul, uneori și muzicile oamenilor. Tu ce mai asculți?

- Ia caută acolo pe youtube scrie Euronews Türkçe...

- ...n-am chef de știri.

- ...apoi scrie Oy oy Emine - Derya Yıldırım&Grup Şimşek. Nu aia prima, a doua.

Am căutat exact cum mi s-a ordonat, că oricum mă gândeam la altceva. Azi tre să plătesc chiria, după-masă la Născut în '90, apoi seara vreau să mă joc biliard...

- Hai dă-i play la fată, ce faci, tu nu te-ai trezit încă?

M-am uitat la video mai mult în glumă, cu kentul în colțul gurii. Mi-am zis că nu mă dă pe spate. Anatolian baglama, plus funky drum & guitar style, dar mă intrigă totuși timbrul vocii acestei Derya. Are gropiță la obraz, mda. Spinul îmi pândea gândurile și reacțiile.

- Hai recunoaște că e tare tipa. Să vezi live ce concerte tari am văzut cu ea, știe să cânte la o grămadă de instrumente. Singură sau cu o trupă de europeni - Grup Șimșek.

- O să mă uit, dar mai încolo. Nu am chef acum.

- Bine. Ai văzut ce frumoasă și naturală e fata? 

- Sunt ocupat, am altele pe cap.

- Bine.

- Nu știu de ce nu poți fi de acord că pot avea și alte treburi, Spinule.

- Tocmai am fost de acord.

- Ba nu, nu ai fost. Ai zis bine, dar de fapt insinuai că nu am nimic de făcut.

- Nu insinuam nimic, am zis doar bine.

- Bine.

- Vezi, se poate să fie bine. Dar ce ai de făcut?

- Păi pe lângă chestii, aș vrea mult să fac cumva să găsesc un sens în viață. Ce zici, mă poți ajuta? Nuu, dar întrebi, așa numai ca să te afli în treabă. Mereu mi-am zis că cel mai important este, pentru oricine, să creadă cu tărie că propria viață merită trăită. Dar de unde mi-au venit asemenea pretenții? Văd oamenii cum trăiesc cu bune cu rele, ăsta e farmecul vieții pe pământ, dar tot mai des am impresia că trecem cu toții senini pe lângă sensul vieții. Din când în când, îmi devine insuportabilă această ușurătate a ființei mele, în primul rând, și a ființei umane în general. Văd cum fac exact nonsensurile pe care le face toată omenirea. Asta mă pune pe gânduri, printre rânduri de vorbe golite de miez. Coji, peste tot coji. Deși mă credeam mai răsărit tocmai pentru că nu gândesc numai într-un singur fel, nu mai  găsesc acum niciun sens, deocamdată, la nimic.  Dacă stau să mă uit în jur, nimic nu are sens. Nici măcar nu mă mai revoltă starea asta generală de lucruri. Faceți cunoștință cu tandra indiferență, ca și principiu de viață. Obediența îmi era necunoscută, dar acum nu mai văd niciun rost să te agiți. Să ne lăsăm pradă prezentului, unde Idealul nu are nici loc nici sens. Sunt un fost mare idealist pe cale să devină cel mai cinic realist. Am crezut în oameni, în gândirea critică, în libertate, dar am obosit. 

- O să îți treacă pasa asta, e doar o perioadă mai grea. Hai termină de scos tot, nu ține, bagă rant-ul până ți se liniștește gândul.

- Nu este vorba în sine de problemele mele, ci despre ceea ce văd. Aveam un punct de vedere critic, vorbeam în general.

- Spuneai ce simți, nu vorbeai în general.

- Spuneam că ceea ce simt este expresia și consecința unei lipse generale de sens a lumii în care trăim. Problemele mele sunt problemele omenirii. 

- Vai, cât de înduioșător, stai să mă piaptăn puțin. Și, nu cumva ai vreo propunere, băiatu'?

Spinul stinse al treilea chiștoc în scrumieră și se ridică în picioare.

- Credeam că tu nu ai picioare, Spinule, când ți-au crescut așa de lungi?

- Hai lasă glumițele și valea, că m-ai stors cu posăceala.

El a dispărut după veioză, eu am rămas cu nervii. Ca să nu mă apuce și plictiseala, m-am documentat puțin. Am căutat originalul melodiei Deryei - Oy Oy Emine - Vai vai, draga mea Emine - cântec vechi din zona Mării Negre, care se dansează cu batista, așa ca în vis și în bețiile mele 

Tonuri mai grave, da' clar că odată cu trecerea vremii s-au mai înmuiat armoniile alea tracice. Mă gândesc că o să intru și eu în Ansamblul Suprem după ce mă mai lămuresc cu viața pe Pământ, dar până una alta am ascultat mai departe, concertele Deryei. O adevărată artistă, cu cât am ascultat mai atent. Tot mai liniștit, am trecut peste altă și altă melodie. S-a făcut ora 9 dimineața, încep să pun pe hârtie socoteli de bani, iar în minte socoteli ritmice cu specific mediteranean

     

   

Trappist

După mai bine de 2 ani de absență, Spinul a apărut în fața mea senin, cu o moacă incredibil de ilară. Eu am reușit să-mi țin falca, să nu cad pe jos de uimire. 

- De sub cele câteva tone de uitare, pe lângă anii aceștia în care te-ai pregătit intens numai și numai în sinea ta, mi-a spus el, ai rămas tot cu aceleași întrebări fără răspuns. 

- Păi nu, stai măi Spinule, că nu e chiar așa. Uite ascultă aici, tocmai terminam de mixat. M-am apucat să fac din nou muzică! 

- Trip trap, hai că eu pac!

Și dus a fost! Sper că măcar voi vă veți bucura de acest 

mix - TRAPPIST - 2019

 

Câteva principii ale vaniliei românești

Coaliția pentru Vanilie se va scufunda în obscuritate și desuetitudine.

Aceste rânduri nu vor face politică. Eventual puțină filosofie contemporană și puțintică argumentație istorică. Eseistic vorbind și mai ales gândind, la nivelul societății actuale în România fenomenul CpF nu este decât o recurență a demult ieșitei din modă Patrule a lui Țepeș. La viteza cu care societatea românească își trăiește veacul post-milenial, anul 2014 poate fi încadrat sub categoria demult. Pentru mine cel puțin, așa e. De asta nici nu voi mai căuta exact momentul de vârf al pomenitei patrule. Oamenii au uitat rapid, pentru că a fost un acces intern de paramilitarism și nu merita mai multă atenție. Memoria colectivă fiind la fel de selectivă ca oricând, de-a lungul propriei sale istorii și în ciuda tocmai unui domnitor-erou, românii nu s-au chinuit să rețină nici măcar numele fenomenului social Patrula lui Țepeș. Asta nu înseamnă că accesele celor implicați în fenomen au dispărut. S-au transformat.
Pomeneam despre o recurență socială.
Aici avem nevoie inevitabil de puțin fundal istoric, pentru a încadra într-o perspectivă mai largă tendințele spiritualității vii, românești în fapt, din vara ce va să vie.
Ca și eseu focusat filosofic pe aspecte de politică internă, se va face aici abstracție de problemele altora.

Un prim element al spiritualității și societății românești ne va fi util pentru a prefigura mai clar și mai larg contextul istoric al dinamicii veșnic imaginarei noastre probleme: identitatea românească și dușmanii acesteia. Mare temă, pe care aici totuși o pomenesc în trecere și de aceea o voi reduce eventual grosolan doar în scopuri didactic-argumentative.

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2016/01/20/569f9b4137115986c6b7aec6/646x404.jpg

Haiducii noștri. Când ne gândeam la ei acum 85 de ani, erau singura noastră salvare. Și la 1907, tot la ei ne-am gândit. Și mult înainte tot așa ne-am gândit, până iaca am dat de dacii noștri. Ca traci de soi, erau mari haiduci în felul lor. Ca nimeni alții pe aici. Așa a ajuns, via dacopatia post-decembristă, Ideea de Haiduc, mai puternică decât însuși Platon. Și cam până la acest nivel de înțelegere se mai poate ridica raționalitatea tradițională românească, construită în jurul televizorului. În jurul imagisticii haiducești pe care Florin Piersic a speculat-o artistic, cu un talent magistral, fără precedent modern. Televiziunile și internetul, fiecare în falia sa de univers, răsfrâng la modul cel mai coerent structural conflictul dintre haiduci și autoritatea legilor virtuale. Față de legile și protocoalele globale ale Internetului, modul de a face televiziune în 2017 se poate numi haiducesc. Dacă nu chiar pompieristic, dar de aici pășim pe tărâmuri nesigure, ionesciene de-a dreptul. Internetul are o logică imbatabilă și infinit mai eficientă față de logica old-school din sofismele care ne bombardau din televizor. Expunerea individuală la informație a crescut exponențial în trecerea de la era televizată la Internet. De la textul scris numai pentru elitele din galaxia Gutenberg, la televizorul oricărei familii din galaxia Marconi, ajungem la cele câteva miliarde de smarphone-uri funcționale în această clipă! Acest fapt l-aș plasa acum și aici în galaxia Post-Marconi. Tocmai de aceea, Internetul a generat organic (dar virtual!) logica post-adevărului, pe care televiziunile nu o mai pot traduce cu acuratețea cu care minciunicile, ignorarea premeditată a adevărului și mecanismele tradiționale de manipulare în masă încăpeau toate deodată într-un mic ecran tv!
Neo-medievizarea globală, a omenirii ca sumă de culturi aparent diferite, are ca și cauze istorice ultimii 200 de ani: secularizarea luminismului, raționalismul revoluției industriale, generarea progresului tehnologic. Omenirea oscilează între polii unei oarecare Idei într-o oarecare ciclicitate. De exemplu, dacă Dumnezeu este Idee sau nu, aceștia sunt polii. Nevoia de valoare a multor credincioși a luat de-a lungul istoriei forma inchizitorială a adevărului. Astfel, mijloacele tradiționale de a controla societatea, de a forma opinii ale colectivului despre sine, nu mai par valabile. Ele parcă nu se mai încadrează în logica actuală. Logica post-adevărului a scufundat tot trecutul într-o mare a ridicolului. Suntem după sfârșitul istoriei și ne apucă râsul când vedem că spiritul viu al umanității se păstrează, așa cum s-a păstrat mereu, tocmai prin fenomene online, virale, pe cât de ironice pe atât de periferice: Coaliția pentru Vanilie.
Dar toate vor trece, așa cum au trecut.
Acum avem o coliziune frontală între două tendințe majore ale societății românești: CpF versus CpV.
Bulangii versus băieții buni. Corporatiști toți eventual, pentru că logica post-adevărului este permisivă cu amestecul. Ce să mai pomenesc de artiști, adică noi toți laolaltă. Dar coliziunea aceasta nu este pe deplin reală, ci real-virtuală. A fost generată cu logica și mijloacele Internetului, crescând rapid nu de la sine, ci alimentată de ansamblul tensiunilor firești din sânul societății românești. Cam ca la Revoluție, dar cum să nu remarc sublima eleganță a războaielor online-ului zilelor noastre, unde cu adevărat homo homini lupus, cum spunea filosoful X!
Societatea românească nu este disociată, așa cum încearcă dușmanii noștri mai mult sau mai puțin imaginari să ne facă să credem. Dar deja am depășit limitele propuse ale acestui eseu, și din păcate tocmai l-am zărit pe Spin și sigur îmi va întrerupe șirul acestor gânduri orișicum destul de...
- Măi măi ce moacă ai.
- Băi băi hai numa hai zi cât ai de gând să stai!
- Da' ce făceai?
- Mă gândeam.
- Asta-i. Și eu. M-am gândit să vin să ne gândim amândoi. Tu la ce te gândeai băiete?

- La tormentele și vortexurile din societatea românească, în istoria noastră recentă. La traci. La draci, la Milli Vanilli. Nu mai știu.
- Păi văd că ai și scris, nu doar te-ai gândit.
- Mda, mi-am notat ideile, dar trebuie să termin și apoi să verific textul.
- Dar îl trimiți undeva?
- Da, în galaxia Post-Marconi.
- Ce titlu e ăsta? Cum adică, ce-i asta Vanilia românească?
- Mă preocupă Ideea de Vanilie. Cum a apărut ea în vechime? De unde ne mai putem documenta cu adevărat? Pe cine mai interesează chestia asta? Cine oare avea la masă plăcinte cu vanilie? Cât la sută dintre români, pe la anul 1600 să zic, aveau cunoștință despre existența vaniliei? Ce grad de exotism era acceptabil pentru mintea unui român în evul mediu?
- Păi poți afla ușor de pe net, ce să tot stai să te gândești? Ia uită-te și vezi.
- Nu ai înțeles ideea până la capăt. Ideea de vanilie în societatea românească semnifică pentru mine un nume generic, ce desemnează universul exotic, piperul, cuminul, chestii de astea aduse odinioară de peste mări cu mari sacrificii. Exoticul mereu a fost aici primit cum se cuvine, ajungând adesea să fie de-al locului. De exemplu, cartoful. El aproape nu mai este amintit ca provenind din tagma exotică. Țigările, berea. De fapt nici vanilia, dacă mă gândesc că în copilărie cu stupoare am aflat că e plantă exotică.
- Cam nimic nu înțeleg. Divagații de astea pot și eu să fac.
- Dar de Coaliția pentru Vanilie ai auzit?
- Da, am auzit demult, de vreo câțiva ani pe la Cluj i-am văzut. Ceva creștini de vor să fie toți creștini ca ei, nu?
- Bună asta. Cică te-ai ramolit, Spineanule? Dar nu, aia e Coaliția pentru Familie. Eu zic de Coaliția pentru Vanilie.
- M-am prins acuma, că nu-s prost. Și ce-i cu ei?
- Mmm. Sunt un fenomen apărut ca replică ironică la un alt fenomen. Și acest fapt este în sine un obiect de studiu filosofic intens. Și tre să reiau acuma tot? Deci nici eu nu nu am răbdare uneori, te rog lasă-mă acuma.
- E noapte, chiar așa. Apăi atunci mă duc, că tre să recitesc Ionesco și tu trebuie că ai mare nerăbdare.

Matematica singurătății

Dintre toate stările omenești, singurătatea poate fi cel mai ușor demonstrabilă matematic: eu sunt eu. Această stare ontologică oferă de la bun început un paradoxal privilegiu: mintea mea și trupul meu sunt una. De va trece dincolo de tautologia A=A, omul aflat în starea de singurătate va putea avea acces la o mulțime infinită de stări. Eliberarea de condițiile exterioare de existență a sinelui este pentru oricine un prilej de autocunoaștere. O detașare periodică sub forma singurătății este recomandabilă oricărui spirit aflat pe calea adevărului.

Când nu suntem singuri inevitabil intervin situațiile de viață care ne distrag atenția de sine. Toate interacțiunile noastre umane au la bază un mecanism social, cu coduri, algoritmi complecși și inefabile principii. Faptele și vorbele celorlalți oameni formează un peisaj în care propriile noastre judecăți, verbale și mai ales nonverbale, se integrează mai mult sau mai puțin. Fiecare ne jucăm rolul atât timp cât avem public. Când suntem absolut singuri, nu mai are rost să jucăm niciun rol social. Dar astăzi este tot mai dificil să fim absolut singuri. Telefonia și rutina ei zilnică, ca și social media living standards, are grijă ca nu cumva să fii singur și să rămâi prea mult singur. Deci rolul social se joacă imediat ce ieșim din starea de singurătate. De exemplu, față în față numai cu persoana iubită, în îmbrățișările cele mai intime, totuși ne jucăm și judecăm starea ca fiind în afara singurătății. În cazul cel mai fericit.
Să vedem cum ne poate ajuta logica matematică să înțelegem beneficiile și primejdiile singurătății.


1.
E posibil să ne simțim singuri când nu suntem singuri, care dintre toate cele 4 stări posibile logic, este cea mai tristă. Invazia telefoniei sociale este o formă de manifestare a acestui tip de singurătate: observați câtă lume stă pe telefon la un concert. În loc să se nască o comuniune între artist și publicul său, deobicei atenția tuturor este drastic diminuată pentru că majoritatea se filmează, trimit mesaje, poze ca răspuns la poze, câteva meme-uri mai inteligente, și iar mesaje. Să te simți singurul care ești realmente prezent la o masă plină cu halbe și cu toți ceilalți pe telefoane mi se pare trist.

2.
A doua posibilitate ar fi să nu te simți singur când nu ești singur. Adică să fii laolaltă cu ceilalți, om cu toți oamenii, zoon politikon. Această simplă dovadă de umanitate a devenit dintr-un act firesc un ideal al societății post-umane. Ca urmare a sus-numitei invazii de telefonie socială, oamenii ating destul de rar și de greu punctul de cristalizare colectivă, bucuria de a fi împreună cu toții. Pe glob, acolo unde încă nu sunt telefoane foarte multe, oamenii se adună laolaltă mai ușor, cu diverse ocazii. Etc.

3.
Al treilea caz logic în matematica singurătății este să nu te simți singur când ești singur. Evident, această stare este cea mai fructuoasă în perspectiva evoluției sinelui. Sinele voios cu sine are ocazia de a se descoperi așa cum este, îmbogățindu-se la fiece clipă în care el este. Măcar din când în când, și tot este un exercițiu benefic. Când te simți bine cu tine, universul te va duce acolo unde vrei tu și numai tu să fii. Aho!

4.
Ultima posibilitate este nu atât tristă, cât riscantă. Dacă te simți singur când ești singur, atunci e semn că la nivel psihic ceva nu e cum trebuie. Sufletul tău ar vrea ceva, iar viața îți dă lămâi. Și nici măcar poezii ca Bacovia n-o să scrii, că nu le mai vezi rostul. Nostalgia e singura boală cu adevărat incurabilă. Depresia, marca epocii noastre moderne, îl pândește ca o panteră neagră pe omul însingurat. Sărăcit de nedoritele și eternele lui clipe de singurătate, vlăguit de povara gândurilor sale inutile, omul care se simte extrem de singur va rămâne singur, pentru că nu mai are puterea de a fi cu oamenii. Gândirea occidentală are prin excelență o atracție morbidă spre acest tip de însingurare negativă, care adesea duce la geniu și/sau suicid. Nu neapărat la nivel fizic, cât la cel spiritual.

5.
Acum, fără să mai aibă o logică, Lumea ne arată că aceste 4 tipuri de singurătate se împletesc organic, amestecându-se neîncetat în ceea ce numim propria viață. Omul grăbit, omul de azi, nu-și mai acordă privilegiul de a fi atent cu sine. Ce fel de singurătate este recomandabil într-un anume moment de-a lungul vieții?
Conform expunerii mele a celor 4 tipuri logico-matematice de singurătate, reiese că:
Bătrânețea este desigur o cale de a te obișnui cu ultimul caz.
Înțelepciunea e numele tipului 3 de singurătate.
Iubirea înseamnă singurătatea în 2.
Primului caz încă nu i-am aflat numele.


- Da' țâpă țițeica aia de pe masă mă copile!
- Ioi ce m-ai speriat Spinule!
- Ce faci, te-ai apucat de geometria curbelor lu' Țițeica? Dai iară bacul?
- Nu, vreau să văd dacă mai am capacitățile formale de pe vremea liceului. Mi se pare că am uitat o grămadă de matematică.
- Ei lasă că am văzut că poți face două cercuri dintr-unul singur.
- Oh, singurătatea asta mereu ne aduce ceva nou!
- Ce, te deranjez, vrei să plec?
- A, nu, căutam un cuvânt pentru a defini umanitatea.
- Hai că-ți zic io un banc. Știi bancul cu Bulă?
- Nu.
- Fiecare cu bula lui.

Rock '86

- Ce va să însemne poza asta, omule?
- Nu e treaba ta, Spinule. E din trecutul relativ apropiat al zilelor, un zmeu astral Lună-Lună Neagră-Mercur-Venus, cu Venus în conjuncţie cu Marte în Berbec. Din data de joi 9 februarie mai exact, dar oricum acum suntem deja în Peşti.
- Aa, nu mă interesează. Da' ia zi tu mie dacă mai ţii minte prăjiturile alea Doboş de când erai tu mic.
- Cum să nu! Doar haleam zilnic câte 2-3 instant. Am şi acum gustul pe limba amintirii.
- Hai să nu mai vorbim în neştirea firescului. Ia caută, chiar m-ai făcut curios dacă există pe net imagini cu doboşuri. Anume doboşurile alea vreau măcar să le văd. 
- Văd că pe net nu găsesc exact imaginea prăjiturii doboş, numa' ceva mai indirect. Ui.

- Mda. Nu mă întrebi  de ce am venit?
- Ba da. De ce ai venit, Spinule?
- Să-ţi aduc link-ul la poza asta de pe net.

Am rămas mască. Da, Spinul m-a lăsat mut de uimire. Am stat aşa mult timp, uitându-mă buimac la poza cu taică-meu.
- Unde ai fi şi găsit poza asta Spinule?
- Am văzut-o la Fabro printre alte asemenea poze-document pentru o eventuală istorie a muzicii din Sibiu.
- Ce tare!
- E din '86.
- Phuu, îţi dai seama cum mă simt? Am fost acolo, chiar în faţa lu' taică-mio. Uh, cum era dacă apăream chiar puţin în colţul din dreapta al pozei! Şi ping-pong-ul din anii care au urmat...
- Ei bine, ce să mai şi zici.
- Îţi mulţumesc Spinule pentru surpriza asta! Transmite-i şi lu' Fabro mulţumiri.
- Mersi, dar lui Fabro poţi şi tu să-i mulţumeşti cu prima ocazie.
- Aia clar!

Şi a plecat Spinul, iar eu după ce mi-am revenit din şoc, am continuat să-mi reamintesc perioada aceea a vieţii mele. Tata cânta în formaţia Rock. Pur şi simplu, aşa se numea formaţia. În copilărie am avut lipit în interior pe uşa dulapului un afiş cu concertul ăsta din '86. Nu îmi rămâne decât să visez acum şi la o înregistrare video de atunci. Sau măcar un audio ceva.
Acum nu mai am niciun chef să-mi termin de înregistrat melodia, dar un final tot va trebui să-i fac. Mâine poate voi fi mai concentrat. De tomate, poate. Peştii ăştia, domnule! Abia am intrat şi eu m-am şi împrăştiat.
Oare Spinul ce naiba de zodie o mai fi şi fiind? Bineînţeles că pentru mine va rămâne un mister, nu o să-mi spună nici în ruptul capului.

Rețetă de post-protest

În ultimele zile am trăit momente foarte intense la nivel emoțional. Parcă nu sunt capabil să mă mai concentrez la treburile zilnice, așa că am decis să fiu măcar atent la sursa emoțiilor mele: indignare, frustrare, curiozitate și speranță.
Luate pe rând, pot spune că indignarea este prioritară în ceea ce privește integritatea mea mentală.

- Serios, chiar aș vrea să te pot crede! s-a strecurat și Spinul în forul meu interior, obligându-mă în stilul său enervant la un spontan dialog.
- Spinule, lasă-mă că sunt foarte nevos.
- Te las, băiete, dar nu te mai enerva degeaba, că nu are rost.
- Cum degeaba măi omule?? Adică nu omule, dar cum degeaba? Tu nu vezi că fierbem cu toții în țara asta?
- Care toți? Sunteți o mână de tineri care nu știu cum merg treburile și credeți că puteți schimba ceva. O să vă treacă, așa cum ne-a trecut și nouă.
- Să te trăznesc, care vouă? Ce naiba te-a apucat să vorbești ca un pensionar pesedist??
- Ai vrea tu să fiu eu cum crezi tu, dar ideea este că trebuie să mai așteptați voi ăștia cu vocea și inima străzii. Abia când cele două mentalități aflate acum în conflict se vor putea contopi într-una nouă, abia atunci vom putea discuta despre ce sunt eu.
- Nu se poate face pace cu vechile metehne ale românilor. Tuturor ne trebuie o schimbare radicală.
- Așa credeau și Eliade cu gașca lui în tinerețe. Cine nu-și înțelege istoria, o repetă.
- M-ai spart cu citatul ăsta de pe net. Eu cred că hoția nu poate fi o valoare, pe care noi ca popor să o acceptăm. Nici măcar tacit.
- Dar tu ce valori propui?
- În măsura în care eu sunt așa-zis apolitic, totuși am destulă minte încât să subscriu emoțional cu un președinte care propune poporului său un set acceptabil de valori. Acceptabil nu pentru mine neapărat, ci pentru români.
- Aaa, deci ești iohannist.
- Ai vrea tu să fiu! Discutam despre faptul că președintele i-a chemat pe toți la referendum, să-și aleagă din nou drumul. Clar, calea jafului este inacceptabilă.
- E clar doar pentru unii.
- De asta sunt curios câți români se vor trezi. Mă refer la cei care trebuie să-și abandoneze inerția zecilor de ani de tembelizare. Nu e deloc ușor, asta e adevărat. Ani de zile de clickmania, de bahmureli, de televiziuni și reclame retardante, de limbaj de canal de scursură culturală, toate astea au dus la formarea unei largi clase sociale: consumatorul neavizat de orice rahat.
- Și tinerii zici că au scăpat din capcana asta?
- Să fiu sincer, nu știu. Dar iată că zilele astea nouă ne crește speranța, acolo în stradă. Că doar nu ieșim pentru noi, ci în locul celor care cu adevărat ar trebui să protesteze. Noi doar arătăm că se poate. Pesediștii, pensionarii, toți ignoranții ar trebui să-și dărâme idolii.
- Tu mai bei? Că prea coerent îmi pari de câteva fraze încoace.
- Bere cu tequila miercurea, dar nu mă mai îmbăt. Nu prea tare, oricum.
- Am văzut cu coada urechii mele că lucrai la un clip pe laptopul ăsta nou. Cum merge?
- Destul de lejer. Ironie mare pentru mine, ieri m-au și dat la tembelizor pe antenă. De asta, deseară la proteste am de gând să reiau colaborarea cu Papura Radio.

Am mai povestit eu cu Spinul de una alta, până am obosit. Ca să scap de el, i-am arătat ultimul meu clip, la care a rămas destul de indiferent. Ce să-i fac, asta-i viața, nu toată lumea gustă grieg cu vuvuzele și piper nocturn.

 

Hei

- De ce ții deschise atâtea pagini youtube, băiete?
- Servus Spinule, nu te-am mai văzut demult. Uite mă preocupă o poveste și tocmai cercetam pe Internet mai în amănunt despre ce a fost vorba de fapt.
- Oh dar chiar m-ai făcut curios. Îmi spui și mie, nu?
- Știu că ai vrea să nu-ți spun din prima, ca să ne mai jucăm în jurul curiozității tale constitutive.
- Exact, prefă-te că nu vrei să-mi spui, apoi spune-mi după ce mă rog de tine.
- Dar chiar nu-ți pot spune, că e un subiect delicat pentru mine și foarte încâlcit în sine.
- Hai te rog omule, spune-mi acum. Nu mă poți lăsa așa să mă chinui să privesc după umărul tău. A chiar, ce-ți mai face clavicula.
- Bine, mersi.
- Hai, zi odată bă ce tot lucri acolo.

Ei bine, cum să-i explic eu Spinului cel neîndurător cu toate cele trecătoare că în dimineața asta vreau să aflu însuși rostul timpului? Cum e posibil să compui și să cânți un cântec azi, iar peste 20 de ani încă să îl cânți?
Ieri mi-a venit subit ideea să reascult următorul cântecel.

Amintirile mele legate de The Pixies încă se lasă cu tandrețe cuprinse de acel incredibil val de muzică nouă, alternativă. Creativitatea liberă, în spiritul indie al anilor '90, se poate pune liniștită, la adăpost de intemperiile istoriei, sub generoasa umbrelă a lui Frank Black & co.

- Băiete, de un sfert de oră mă ignori! Spune-mi și mie ce tot scrii acolo, sau măcar dă-ți umărul mai jos puțin să văd și eu.
- Uite despre ce este vorba Spinule. Ieri am găsit pe youtube clipul ăsta.

Spinul a stat cuminte și s-a uitat cu o expresie puțin dezamăgită, apoi mi-a dat replica:
- Muzica mi se pare ok, dar nu-mi place de urâțelele astea 2.
- Păi ideea este așa: clipul ăsta e viral.
- Du-te, seriooos?
- Da, ia să vedem, uite aici Spinule, are 34.227.395 de vizualizări.
- Nu se poate băiețaș, ceva nu e în regulă. Nu se petrece nimic senzațional în cele 4 minute.
- Păi știi ce nu e în regulă? Că nu te-ai uitat atent. E un viral din vara anului 2005.
- Aaaa, atunci erau alte vremuri!
- Clar că da. Youtube deabia se înființase. Și nici Facebook nu aveau românii. Dar atunci cam așa ceva devenea viral. O prosteală spontană între prietene, care va ajunge destul de departe. De aici începe povestea.
- Vai că și mor de curios ce sunt, zi mai repede.
- Hai să ne uităm acum și la descrierea clipului: "OH MY GOLLY! WE MET THE PIXIES LAST NIGHT!!!!!!!!!!! (06/17/14) I'm Amazed" Cred și eu că e o experiență uimitoare să-i întâlnești pe legendarii The Pixies, așa că am dat pe link-ul cu întâlnirea fetelor cu artiștii.

- Ăla chelu' mai plinuț e șeful trupei?
- Băi Spinule, nu fii cioban. Ăla e Frank Black, cel mai mare artist în viață. În fine, ai văzut că respectivul chel le zice la un moment dat că ce-ar fi ca ele două cucuiete să le facă lor niște vreo 2 videoclipuri.
- Tulai, nu am fost chiar atent, dar te cred. Am văzut când a zis una dintre ele că e studentă la facultatea de film. Nu știu care anume, că seamănă tare una cu alta. Evreicele astea două, nu facultățile de film.
- Spinule, fii puțin mai atent. După 9 ani de la un clip la bășcălie postat pe youtube, Tasha & Dishka au făcut un clip pe bune pentru The Pixies!! Tu înțelegi ce înseamnă asta? Ui acia.

- Apăi nu e mare lucru de capul lor, îmi zise posac Spinul.
- Nu cred că asta era ideea, să fie ceva de capul lor. Sigur e destul în capul lu' Frank Black, ăla chelu'. Și când am văzut eu o întâmplare ca asta, m-am pus de am mai scormonit prin canalul lu' Tasha, studenta la filmologie.
- Care din ele mai exact e Tasha?
- Spinorbule, e tipa cu fața și crengile puțin mai lungi decât la cealaltă. Ele au pe canalul lor acolo un video din 2010, deci cu 4 ani înainte de minunea cu întâlnirea cu The Pixies, în care explică împreună cum au devenit ele virale.

- Cică zic ele acolo că sunt făcătoare de film și dansatoare profesionale! Pe legea mea, dacă ele nu sunt decât niște adolescente zăpăcite.
- Spinule, nu aș exclude zăpăceala și talentul. Dar mie mi s-a părut că au o ironie și mai ales o autoironie care m-a făcut să cad pe gânduri. Sunt niște firi creative totuși, care atunci, au avut ceva de spus lumii. Având farmecul unor fete obișnuite și lumea virtuală în stadiul de nou-născut, iată au reușit.    
- Cu gura lor zic ele la un moment dat că "we're ugly but not beaches". Se vede că sunt cuminți la cap.
- Cum o fi aia nu știu, dar am văzut că și mai înainte cu 2 ani, în 2008, au încercat fără prea mult succes să păstreze activ traseul mediatic virtual. Față de spontaneitatea din 2005, noua figură cu Israelul sărbătorit de zor și trupa The Carsitters pe fundal mi se pare cam ciudățică.

Spinul nici nu s-a uitat până la capăt că l-a deranjat timbrul spart al vocalistei. Deja căuta prin dulap după covrigi.

- Ok Spinule, deci povestea mea nu te-a prea convins.
- Ba da, dar m-ar convinge mai mult niște beri.
- Eu cred că fenomenul pe care l-am cercetat eu aici merită toată atenția. Ce era viral în 2005 nu mai prinde aproape deloc după 10 ani. Și ce e acum viral, cred că în 2 ani va fi plictisitor de-a dreptul. Involuția mediului online merită să fie studiată pentru că asistăm la un tur de forță a retardării globale. Mi se pare că omenirii îi place foarte tare să se prostească la maxim. The Pixies pot cânta aceeași melodie și după 25 de ani fără să-și piardă esența. E vorba aici despre ceva neprețuit, care se păstrează doar printr-o inteligență emoțională vie. De cel puțin un secol încoace, valorile unei generații iau forma unor activități spirituale pe care noile generații le văd inutile. Valorile mele de exemplu, de la orice nivel ar fi ele, sunt puse între paranteze, se degradează într-un ritm amețitor.
Și nu e nimic rău în asta de fapt. Eu nu mai sunt supărat pe nimeni, sunt doar atent.
- Bine băiete, mersi de poveste, eu mă duc să cumpăr niște vin și revin.
- Unde pleci așa în miezul discuției, măi Spinule??
- .....
- Hei!