Aceste rânduri nu vor face politică. Eventual puțină filosofie contemporană și puțintică argumentație istorică. Eseistic vorbind și mai ales gândind, la nivelul societății actuale în România fenomenul CpF nu este decât o recurență a demult ieșitei din modă Patrule a lui Țepeș. La viteza cu care societatea românească își trăiește veacul post-milenial, anul 2014 poate fi încadrat sub categoria demult. Pentru mine cel puțin, așa e. De asta nici nu voi mai căuta exact momentul de vârf al pomenitei patrule. Oamenii au uitat rapid, pentru că a fost un acces intern de paramilitarism și nu merita mai multă atenție. Memoria colectivă fiind la fel de selectivă ca oricând, de-a lungul propriei sale istorii și în ciuda tocmai unui domnitor-erou, românii nu s-au chinuit să rețină nici măcar numele fenomenului social Patrula lui Țepeș. Asta nu înseamnă că accesele celor implicați în fenomen au dispărut. S-au transformat.
Pomeneam despre o recurență socială.
Aici avem nevoie inevitabil de puțin fundal istoric, pentru a încadra într-o perspectivă mai largă tendințele spiritualității vii, românești în fapt, din vara ce va să vie.
Ca și eseu focusat filosofic pe aspecte de politică internă, se va face aici abstracție de problemele altora.
Un prim element al spiritualității și societății românești ne va fi util pentru a prefigura mai clar și mai larg contextul istoric al dinamicii veșnic imaginarei noastre probleme: identitatea românească și dușmanii acesteia. Mare temă, pe care aici totuși o pomenesc în trecere și de aceea o voi reduce eventual grosolan doar în scopuri didactic-argumentative.
 |
| http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2016/01/20/569f9b4137115986c6b7aec6/646x404.jpg |
Haiducii noștri. Când ne gândeam la ei acum 85 de ani, erau singura noastră salvare. Și la 1907, tot la ei ne-am gândit. Și mult înainte tot așa ne-am gândit, până iaca am dat de dacii noștri. Ca traci de soi, erau mari haiduci în felul lor. Ca nimeni alții pe aici. Așa a ajuns, via dacopatia post-decembristă, Ideea de Haiduc, mai puternică decât însuși Platon. Și cam până la acest nivel de înțelegere se mai poate ridica raționalitatea tradițională românească, construită în jurul televizorului. În jurul imagisticii haiducești pe care Florin Piersic a speculat-o artistic, cu un talent magistral, fără precedent modern. Televiziunile și internetul, fiecare în falia sa de univers, răsfrâng la modul cel mai coerent structural conflictul dintre haiduci și autoritatea legilor virtuale. Față de legile și protocoalele globale ale Internetului, modul de a face televiziune în 2017 se poate numi haiducesc. Dacă nu chiar pompieristic, dar de aici pășim pe tărâmuri nesigure, ionesciene de-a dreptul. Internetul are o logică imbatabilă și infinit mai eficientă față de logica old-school din sofismele care ne bombardau din televizor. Expunerea individuală la informație a crescut exponențial în trecerea de la era televizată la Internet. De la textul scris numai pentru elitele din galaxia Gutenberg, la televizorul oricărei familii din galaxia Marconi, ajungem la cele câteva miliarde de smarphone-uri funcționale în această clipă! Acest fapt l-aș plasa acum și aici în galaxia Post-Marconi. Tocmai de aceea, Internetul a generat organic (dar virtual!) logica post-adevărului, pe care televiziunile nu o mai pot traduce cu acuratețea cu care minciunicile, ignorarea premeditată a adevărului și mecanismele tradiționale de manipulare în masă încăpeau toate deodată într-un mic ecran tv!
Neo-medievizarea globală, a omenirii ca sumă de culturi aparent diferite, are ca și cauze istorice ultimii 200 de ani: secularizarea luminismului, raționalismul revoluției industriale, generarea progresului tehnologic. Omenirea oscilează între polii unei oarecare Idei într-o oarecare ciclicitate. De exemplu, dacă Dumnezeu este Idee sau nu, aceștia sunt polii. Nevoia de valoare a multor credincioși a luat de-a lungul istoriei forma inchizitorială a adevărului. Astfel, mijloacele tradiționale de a controla societatea, de a forma opinii ale colectivului despre sine, nu mai par valabile. Ele parcă nu se mai încadrează în logica actuală. Logica post-adevărului a scufundat tot trecutul într-o mare a ridicolului. Suntem după sfârșitul istoriei și ne apucă râsul când vedem că spiritul viu al umanității se păstrează, așa cum s-a păstrat mereu, tocmai prin fenomene online, virale, pe cât de ironice pe atât de periferice: Coaliția pentru Vanilie.
Dar toate vor trece, așa cum au trecut.
Acum avem o coliziune frontală între două tendințe majore ale societății românești: CpF versus CpV.
Bulangii versus băieții buni. Corporatiști toți eventual, pentru că logica post-adevărului este permisivă cu amestecul. Ce să mai pomenesc de artiști, adică noi toți laolaltă. Dar coliziunea aceasta nu este pe deplin reală, ci real-virtuală. A fost generată cu logica și mijloacele Internetului, crescând rapid nu de la sine, ci alimentată de ansamblul tensiunilor firești din sânul societății românești. Cam ca la Revoluție, dar cum să nu remarc sublima eleganță a războaielor online-ului zilelor noastre, unde cu adevărat homo homini lupus, cum spunea filosoful X!
Societatea românească nu este disociată, așa cum încearcă dușmanii noștri mai mult sau mai puțin imaginari să ne facă să credem. Dar deja am depășit limitele propuse ale acestui eseu, și din păcate tocmai l-am zărit pe Spin și sigur îmi va întrerupe șirul acestor gânduri orișicum destul de...
- Măi măi ce moacă ai.
- Băi băi hai numa hai zi cât ai de gând să stai!
- Da' ce făceai?
- Mă gândeam.
- Asta-i. Și eu. M-am gândit să vin să ne gândim amândoi. Tu la ce te gândeai băiete?
- La tormentele și vortexurile din societatea românească, în istoria noastră recentă. La traci. La draci, la Milli Vanilli. Nu mai știu.
- Păi văd că ai și scris, nu doar te-ai gândit.
- Mda, mi-am notat ideile, dar trebuie să termin și apoi să verific textul.
- Dar îl trimiți undeva?
- Da, în galaxia Post-Marconi.
- Ce titlu e ăsta? Cum adică, ce-i asta Vanilia românească?
- Mă preocupă Ideea de Vanilie. Cum a apărut ea în vechime? De unde ne mai putem documenta cu adevărat? Pe cine mai interesează chestia asta? Cine oare avea la masă plăcinte cu vanilie? Cât la sută dintre români, pe la anul 1600 să zic, aveau cunoștință despre existența vaniliei? Ce grad de exotism era acceptabil pentru mintea unui român în evul mediu?
- Păi poți afla ușor de pe net, ce să tot stai să te gândești? Ia uită-te și vezi.
- Nu ai înțeles ideea până la capăt. Ideea de vanilie în societatea românească semnifică pentru mine un nume generic, ce desemnează universul exotic, piperul, cuminul, chestii de astea aduse odinioară de peste mări cu mari sacrificii. Exoticul mereu a fost aici primit cum se cuvine, ajungând adesea să fie de-al locului. De exemplu, cartoful. El aproape nu mai este amintit ca provenind din tagma exotică. Țigările, berea. De fapt nici vanilia, dacă mă gândesc că în copilărie cu stupoare am aflat că e plantă exotică.
- Cam nimic nu înțeleg. Divagații de astea pot și eu să fac.
- Dar de Coaliția pentru Vanilie ai auzit?
- Da, am auzit demult, de vreo câțiva ani pe la Cluj i-am văzut. Ceva creștini de vor să fie toți creștini ca ei, nu?
- Bună asta. Cică te-ai ramolit, Spineanule? Dar nu, aia e Coaliția pentru Familie. Eu zic de Coaliția pentru Vanilie.
- M-am prins acuma, că nu-s prost. Și ce-i cu ei?
- Mmm. Sunt un fenomen apărut ca replică ironică la un alt fenomen. Și acest fapt este în sine un obiect de studiu filosofic intens. Și tre să reiau acuma tot? Deci nici eu nu nu am răbdare uneori, te rog lasă-mă acuma.
- E noapte, chiar așa. Apăi atunci mă duc, că tre să recitesc Ionesco și tu trebuie că ai mare nerăbdare.
