Rima porc dar porcul nu mai rimă

- Știi de ce nu mai rimează porcul?

- Phuui ce m-ai speriat Spinehengele ce faci?

- Uite am o problemă de logică și chiar mă gândeam oare când ai de gând să mai tastezi acia ceva ca să te pot și eu întreba respectiva problemă.

- Oh, deci tu ai viața ta și eu apar așa de undeva și hopa cu problema, nu? Chiar ai o logică interesantă.

- Hai lasă, uite aici. Știi bancul ăla cu porcul râmă dar râma nu porc. Ei bine, figura e că poți spune la fel de bine că rima porc, dar porcul nu mai miră. Haaaaha, ce glumă bună, nu? Ce părere ai?

- Ei na, stai să mă pieptăhăhn că apoi poate și râd. Demult nu mai miră porcul, totuși zici tu ceva acolo.

- Uite ce ți-am compus. Ascultă, e o rimă mai aparte, deosebită desigur. Fii atent:

Să ne iasă 10 

norocele-n cale

Nouă celor care 

eram opt.

Șapte holtei 

toți pe-un doc.

 Și-un dram de

șase 

răzgândindu-se 

pe loc.

În cele cinci direcții 

noi cei patru

Care suntem treji

eu și cu Andreji.

  - Ai de mine Spinule poetule, ce să spun. Hai că n-am pufnit în timp ce-mi citeai ca un enoriaș la ușă, sunt tare. Dacă tu crezi că să dai la rimă treji cu Andreji e ok, ei bine află că e greșit. Și așa greșit, nu-mi sună deloc bine. De unde ai scos acest haiku-vlaicu obosit?

- Nimic nu-ți convine, văd că. De ce nu mai bine să schimbăm subiectul?

- Da, mai bine.

Spinuleone

- Am cunoscut un om foarte interesant care...
- ...care ce, Spinule!?

Eram total relaxat cu privirea aţintită în foc când Spinul a grăit suav supra-scrisa propoziţie. Mie mi s-a părut însă a fi un tunet de afonie. Liniştea oricum s-a spulberat.

- Dacă îmi zici că un om, ca şi o piesă de teatru dealtfel, este interesant, pe mine din start mă pierde continuarea. La fel stă treaba şi cu genial. Alt cuvânt golit de miez azi.
- Am cunoscut un om plin de miez, na, e bine?
- Aşa mai stăm de vorbă ca doi mari contemporani, Apicolaşu' meu.
- Nu vrei să ştii cum îl cheamă?

Spinul făcea gluma care mie mi se pare cea mai proastă. Clar că nu vroiam, dar din rara şi preţioasa politeţe care totuşi mai are loc în prietenia noastră, a trebuit să joc rolul curiosului.
- Ba da, clar că vreau. Zi. Da' repede vezi că vreau mai tare să mă uit la foc.
- Io n-aş...
- Tu n-ai ce, Spipinuţu' meu? Nu înţelegi că mă grăbesc? Zi odată!
- Io n-aş...
- Omule vrei să mă enervezi, ba nu omule că tu Spine nu eşti om că n-ai inimă văd că nu vrei în ruptul capului ba nu cap că tu ai ac deci zi cum îl cheamă pe omul tău.
- Ionaşcu Ienupăr.

Ei bine l-am cunoscut şi eu pe Ionaşcu. Se prezentase la concursul meu de dirijori. Se pregătea încă pentru proba de rezistenţă 8 ore, aşa că se exersa cu ceva la primă citire: un Ceaikovski care nu văzuse lumina tiparului. Dirijorul orchestrei de dirijori, adică eu, nu i-a spus că este admis decât cu id-ul cosmic. Ionaşcu nu-l mai avea, aşa că am mers la lost&found să vedem. Eu eram tare curios cum îl cheamă, adică numele de familie. Presimţeam că o să mor de râs când o să îl aud, deja mă cam chinuiam să mă abţin.
La lost&found, Ionaşcu a aflat că şi-a pierdut identitatea cosmică, aşa că l-am primit la concurs pe încredere că îl cheamă Ienupăr.
Restul dirijorilor fiecare cu povestea lui, dar ideea e că am pus la cale un performance gestual mut, cu o orchestră de dirijori. Să fiu bine înţeles, nu actori-dirijori, ci oameni dirijori.
Conflictul dintre libretate şi control se răsfrânge gestual din corporalitatea dirijorului. Limbajul său corporal devine o poartă către autocontrolul fiecăruia şi al tuturor.

- La ce te tot uiţi în focu' ăla măi băiete?
- Dă-te-n colo' că iar m-ai speriat. Ce tot vrei Spinule?
- Ia uite la Ionaşcu ce bagă la dans acolo.
- Da, e un mare dirijor.
- Mai ceva ca ăla din Youth... 
- Hai dă-te-... ce alătureli urechelniţe îmi faci tu mie acia! Nu dirijor de ăla. Ăla e actor care cică e dirijor.
- Da' ce incisivitate pe tine fecioru' făr' de liniştea vieţii.
- Chiar aşa. Mai bine tac ca să fac.