Un drum forestier interior

În loc să ne ducem în oraş, am ajuns în pădure. Când am început să aud stele verzi şi să văd crengi mov, iar Spinul nicăieri, m-am panicat. Am ieşit de pe drumeagul din poiană, ce ducea spre o luminiţă care mi se părea mult prea departe. Soarele apunea fără să-mi zică nimic. Un copac doborât arăta ca un varan gata să mă înghită. Ascultam atent pădurea, gândindu-mă ce animale pot fi întâlnite în zona asta.
- Spinuleeee!
Nimic. A dispărut. Crengile se îndoiau în unghiuri drepte, nefiresc, iar culorile îmi urlau prea tare în ochi.
Ăsta sunt eu, frica de a fi singur mă face să delirez. Pot alege să mă liniştesc cumva.
Ascult iar, Universu' te poate scăpa de frică dacă asculţi atent.
Şi pac, a izbucnit în mine dansul, care mă întreb cât de normal mai e la vârsta mea. Niciodată nu eşti singur când dansezi în pădure. Păsările sunt primele care sar în schemă, dar şi gigantica crocodilă albăstrui avea nişte mişcări destul de interesante.

Spinul a apărut când deja îmi trecuse atacul de fericire.
- Credeai că te ia babaul?
- Nu, dar cred că am făcut unele greşeli în viaţă ce mă fac să mă simt veşnic vinovat. Şi când vin la nevinovata asta de pădure, îţi dai seama ce se petrece prin mine. Nici nu am de ales, trebuie să-i fac faţă.
- Nu te voi motiva să te ridici, te înţeleg. Vina nu iese afară decât cu greu. Dar şi mai greu este să o îndrepţi. Ce ai de gând în acest sens?
- Ăă, păi...
- Ei vezi? Aici e vina principală. Nu te gândeşti până la capăt. Când te simţi vinovat, aştepţi să treacă. Fă ceva, orice. Nu poate fi mai rău decât să aştepţi.
- Nu ştiu ce să zic.
- Eziţi mereu şi crezi că de aia exişti, îţi ştiu placa...
- Ce să fac, spune-mi tu.
- Trosc-pleosc, m-ai nimerit.