Am trecut cu bine de Airfield.
Eu fiind Spiriduşul-Turcoaz, de joi până duminică m-am anturat pe câmp cu sute de oameni, în diverse grade de implicare. De la zâmbetul sublim şi reciproc până la dialogurile cele mai serioase - despre bătrâneţe şi rostul vieţii. Niciodată nu ştii cum te ia un om. Ce idei îşi face despre felul cum apari şi îi schimbi perspectiva. Am avut parte şi de deliruri de genul:
- Bă, tu eşti spiriduş?
- Ăă, nu ştiu.
- Ia fă o minune, că dacă nu, te bat.
Omul vorbea cât se poate de pe bune. De la adrenalină probabil, instant m-am gândit că o mare minune ar fi pentru ciobanul respectiv să-i dau somn dintr-una, nu? Dar scopurile mele vor fi cu siguranţă paşnice oriunde oi fi. La festivalul acesta, am avut spre testare câteva costume, dintre care cel mai şui şi spontan a fost fără îndoială acesta.
La scena techno, situaţiile şi dialogurile mele au avut izul cel mai bizar, foarte atractiv pentru un spiriduş năstruşnic. Eu nefiind un fan al muzicii techno, am avut parte de o iniţiere pe cinste. Dar sufletul meu va rămâne de tek, bro! La hangarul techno, pentru mine totul a culminat duminică dimineaţa cu peformance-ul live Dual Shaman şi revelaţiile ulterioare la umbra ciluitoare. În mod surprinzător, ce m-a dat pe efectiv pe spate a fost techno-ul, nici măcar nu a fost show-ul legendarilor The Skatalites. Totuşi, mi s-a îndeplinit un mare vis al tinereţii mele, joi seara la mainstage, când am auzit live melodiile astea două!
Dar la începutul Airfield nu aveam idee ce mă mai aşteaptă. Little Dragon duminică seara m-au lăsat mască, de-a dreptul catatonic. Sâmbătă am mai dat eu câteva gene atente şi dansante la Noze şi KRS-One ca să-mi mai revin din vârtejul poveştilor cu oamenii, dar mişcările asiaticei au depăşit orice psihedelism posibil actualmente.
O altă năzbâtie, am urcat pe rampa cicliştilor cu BIS Bateria, cea mai pestriţă echipă ritmică. Cu gând să dăm o batucadă în vânt acolo sus.
Dar decât să speriem câinele de acolo mai bine ne-am bucurat de briză şi am coborât la nişte băieţi care au mereu rima cu ei.
Ce-ar mai fi de spus? Am alergat după festivalieri cu pernele, dar la final tot am încasat o pernă în moalele capului de la Damaris, tocmai când să-mi aprind o ţigară.
Apoi, sau poate înainte, o fată mi-a făcut o poză din senin, fără nicio poveste auxiliară.
A bătut vântul de zor, nu doar la mine în creieri. Nu degeaba am visat-halucinat că zbor cu cortul. A şi plouat, a fost soare. A fost muzică extraordinară, oamenii asemenea. Am tras la tobe un solo lejer de vreo 43 de măsuri.
Ah, cum era să uit? Am dat şi 4 goluri pe terenul de joacă!
Dar cel mai mult mi-a plăcut că pe lângă Charley Love, câinocul răsfăţat care de atâta fericire şi-a pierdut medalionul, l-am mulţumit şi pe motanul meu adus din ireal. A, nu v-am spus că la Airfield l-am strecurat şi pe Garfield, cu un mini-soundsystem absolut terifiant. Abia luni, la spartul târgului când toţi îşi adunau corturile, am reuşit să îl conving să scoată din cort boxele lui Bose, cu care mă delectase în rarissimele mele clipe de somn. Bob Dylan!
