La party-ul de Revelion, Piticul Matematician m-a asigurat că totul se petrece conform legilor naturale, deci nu se merita să mă mai îngrijorez. Aşadar m-am lăsat să mă pierd în Labirintul Dionisiac al Nopţii; am hălăduit cu Tănăsika sub aripă peste oameni luminoşi şi sticle străvezii, până s-a făcut 1 ianuarie 2013, dimineaţa. Zorile anului ne-au găsit pe Cetăţuie, în cel mai potrivit moment să ascultăm Liniştea Dinlăuntru.
Dar în sinea mea mă întrebam pe ascuns, oare pe unde era Spinul?
După Crăciun, înainte de revelion, am răscolit toate carele cu fân ale Nemărginirii, am scanat cu lupa iepurelui negru prin tufe, am pândit pe marginea drumurilor, nimic! Am colindat câteva discoteci de pe la sate, am întrebat-o pe babadokia înzăpezită de la Boka del Rio, am ghicit în lumânări uitate pe băncuţe, am tulburat colacii de peste pupeze, nimeni nu auzise nimic despre niciun Spin.
Îmi amintesc că în labirintul dintre ani, rătăcind cu taxiul pe Uliţa Speologului, am simţit subit impulsul să coborâm. La picioarele mele, surprinzător şi nu prea, am găsit un fel de pergament de piele. Titlul începea cu dichis, cu literă de aia mare, ca la început de basm:
M-am oprit din mers, să citesc mai departe, în echilibru fragil pe podul de gheaţă:
Semnificaţia întâlnirii mai mult sau mai puţin întâmplătoare ce se va petrece între oamenii vii între ani, va rămâne ascunsă celor ce se vor lăsa pe urmă înghiţiţi de oceanul ignoranţei, dar se va revela ca un bun început celor care sunt atenţi cu propriul trai, dar şi al celor din jur.
Bun. Am recunoscut din prima aforistica Spinului. Poate scolasticul meu amic ştia deja pe unde voi umbla! Îmi premeditasem degeaba rătăcirea în labirintul care leagă anii?
Am pornit numaidecât în căutarea irloului. Îmi place cuvântul întâlnire, în contextul acesta mi-a activat curiozitatea: ce o fi un irlo?
Intuiţia îmi spunea că irloul îmi va da câteva indicii nu doar despre Spin, ci şi despre cum stă treaba, în general.
Păi câte chestii de interes mondial ţineam în mine!
Aveam prea multe să-i spun Spinului, şi întâmplarea cu pergamentul m-a ajutat să îmi dau bucuros o mână de ajutor, nu încercând să ies disperat din noul labirint, ci bucurându-mă de imprevizibilul propriei captivităţi în necunoscut.
Am pornit cu sorcova, când-cum: pe la casele oamenilor, pe la animalele din căsuţele de pe lângă casele oamenilor, pe terase încă deschise. Atenţi la iminenta apariţie a irloului, ne-am aflat prieteni câţiva, şi anume de demult.
Deodată am nimerit cu toţii dintr-o grădină direct în cotloanele suspendate ale oraşului. Ecourile gândurilor mi se pierdeau în spaţiul kubric, şi atunci am simţit în stomac irloul. A trebuit să merg să întreb copacul.
Apoi nu mai ştiu exact cum, de ce şi unde s-au petrecut evenimentele. Probabil din cauza stării de exaltare labirintică nu mai puteam face legăturile cele mai elementare, dintre povestea unui copac tolerant cu lama care-l taie, energia subtilă a răsăritului de Soare la 1 ianuarie 4026, halourile fiinţei de lângă mine, logosul vârstei noastre de aur, planul de ansamblu, detaliile penajului şoimului solitar, patria care ne dădea bineţe, teatru pe zăpadă, vicontele Ioan de Imago, sofismul fundamental al disarmoniei dintre sexe, etc.
Pe la amiază în gară, turbomeditam la trecutul an 2012, dar mai ales la pierderea irloului.
Nu mică mi-a fost mirarea, când am dedus că irloul nu era trimis de Spin!
Ieşisem cu toţii teferi din labirintul de labirinturi, ceea ce nu era puţin lucru: conexiunea se stabilise.
Deşi, în 2013 tot fără semnal am intrat.
Poate Spinul nu va mai apărea decât prin intermediari şi neapărat între stări, in-between, atunci când totul devine mai semnificativ.
Ei bine şi în concluzie, viaţa vrea să îmi arate ceva, şi eu mă încăpăţânez să nu văd?
Spinul, oricât de fiu al veşnicei păduri ar fi, nu poate trăi veşnic. Dac-o fi murit-o?
Dar e prematur să mă las dus atât de departe cu gândurile...aşa că aştept.
Nu un miracol, ci o continuare a poveştii. Spinul trebuie că mai are să-mi zică ceva, doar că e ocupat.
Între timp, pot spune că mă bucur că azi chiar nu e ger.
